Bucureştiul în detalii (3)

Sunt parcuri-vedetă în Bucureşti, celebre, căutate, pline de activităţi dar şi parcuri simple, căzute în uitare. Parcul Bazilescu, deşi vechi şi frumos, se înscrie în a doua categorie. Aici nu se întâmplă mai nimic, teatrul de vară e în paragină, iar aleile sunt parţial îngrijite şi bântuite de zeci de câini fără adăpost.

Apuseni, România.Ploaia insistă

Cu un ghinion de zile mari, am ajuns într-un târziu să văd Apusenii. Pe ploaie. De ani de zile încerc să-i abordez, într-un fel sau altul, şi mereu s-a găsit câte o piedică. Ca şi cum s-ar ambiţiona să nu mi se arate, de data asta, nemaiavând încotro, au chemat în ajutor ploaia şi ceaţa. Am ajuns într-o dupăamiază de mai la Abrud, pe o ceaţă deasă şi-o vreme mohorâtă, ca de noiembrie. Pensiunea Detunata a mai salvat seara – cald, primitor, curat, restaurant decent, linişte. Dimineaţa, pe o ploaie măruntă şi insistentă am pornit să găsim casa Fefeleagăi. Întâi ne-am abătut în centrul Abrudului în căutarea unei cafele şi-a unui covrig. Surprinzător, dar luni, la ora 8 trecute fix, în acest orăşel era o animaţie şi-o veselie de mai mare dragul în cafeneaua-pub în care ne-am decis să intrăm. Şi-un fum, să-l tai cu cuţitul. Cafeaua bună. Covrigul nexam. Apoi, din lipsă de indicatoare, după două rotocoale dezorientate, prin centru, în care tot treceam pe lângă casa în care Horea, Cloşca şi Crişan au stat ferecaţi în lanţuri în noaptea nuş-cărei zile, am ieşit înspre Bucium Sat. Şi dă-i şi urcă. Şi dă-i şi plouă. Am găsit casa memorială Ion Agârbiceanu şi, mai sus, şi pe-a urmaşilor Fefeleagăi, care ţin un frumos popas turistic. Acolo am primit sfatul să facem cale-ntoarsă, căci, din pricina ploii, nu avem şanse să vedem formaţiunile numite Detunate sau alte frumuseţi ale naturii, mai ales că nu avem jeep – în opinia doamnei Fefeleaga-junioară. Asta, dacă lăsăm deoparte tabloul verde al pădurii şi pajiştilor sub ploaia nesfârşită, care mirosea uşor a fum şi a iarbă crudă şi care mie mi-a plăcut destul de mult.

Ne-am încercat norocul la Roşia Montana. Aici ploaia se mai răzgândise, dar erau 6-7 grade. Şi nici ţipenie de om. Sau moţ. Au însă birou de informare turistică, de unde am fost îndrumaţi să urcăm spre tăuri. Printre casele-monumente istorice, se urcă sinuos pe un drum abrupt şi îngust dar accesibil, apoi prin pădure, până când locul se deschide într-o poiană frumoasă, cu lac verde la mijloc şi locuri de picnic amenajate împrejur. Lacul este artificial, format în cavitatea unor vechi mine exploatate până când s-au surpat. Frigul ne-a alungat, deşi priveliştea şi liniştea erau plăcute. Am fi vizitat minele romane, dar nu eram minim 5 persoane aşa cum ni s-a solicitat la intrare. Asta a fost.

Următoarea ţintă a fost peştera Scărişoara, accesibilă cu maşina din Gârda de Sus. Drumul tăiat în roca roşie a muntelui e bine pietruit şi amenajat, aşa încât cei 9-10km se urcă uşor, în serpentine largi care te lasă  să admiri peisajul specific – pajişti smălţuite cu flori, case risipite, garduri din lemn lungi, împărţind geometric coastele verzi, vaci, oi şi salcâm parfumat. Sus, pe platoul din vecinătatea peşterii construcţiile sunt în plin avânt – vile, cabane sau hoteluri, care mai de care mai dichisite se iţesc cât vezi cu ochii. Aşa se explică deci calitatea drumului (la care chiar se lucra de zor pe o porţiune!). Lăsând însă construcţiile în urmă, urcăm pe potecă preţ de 10 minute prin pădure şi ajungem la Gheţar. Mă tot întrebam de ce-i spune Scărişoara. Ei bine, am aflat. Pentru a coborî în avenul  adânc de 50m, iei la rând treptele abrupte ale unor scărişoare metalice până îţi vine ameţeala. Balustradele sunt reci –gheaţă, treptele alunecoase iar aerul din ce în ce mai umed şi mai rece. Cobori ca-ntr-un iad cu răsuflarea îngheţată. Dar merită. Jos, te conduc podeţele de lemn cu balustradă pe un traseu prestabilit care îţi îngăduie să vezi toată peştera şi-al ei gheţar. În fapt, ceea ce se vede din gheţar e doar o părticică, vârful sau coama (că-i cam teşit). Restul e dedesubt şi se tot micşorează din cauza căldurii. Tot dedesubt ca şi nivel, în laterale, continuă galeriile peşterii, nevizitabile. Pentru turişti, de interes este interiorul sălii mari de la intrare, unde avem sub picioare masa de gheaţă şi, mai spre interior, formaţiunile tip stalagmite din gheaţă, extrem de spectaculoase prin mărime şi strălucire. Aceşti ţurţuri întorşi pot fi admiraţi şi fotografiaţi în voie de pe o platformă specială, de unde apar în toată splendoarea, luminaţi atât electric cât şi natural prin hornul din bolta peşterii. Superb.

Am continuat spre Arieşeni pe aceeaşi vreme mohorâtă. Chiar şi aşa, am înţeles frumuseţea locului care emană o linişte aparte şi-ţi dă sentimentul de plutire . Arieşenii, din păcate s-au transformat dintr-o mică localitate pierdută între munţi, în staţiune aglomerată şi cosmopolită. Vilele şi hotelurile impozante îi răpesc farmecul, cred.

La Primărie, la Scoala de fete, coane Fănică…

Aseară am stat la coadă. O coadă civilizată şi simpatică, dar totuşi coadă de mai bine de o oră. Am aşteptat adică să intru la Biblioteca Centrală Universitară, în cadrul Nopţii Muzeelor. Şi nu mi-a părut rău. Doar ce sosisem de la Peleş, aşa încât, atmosfera regală s-a prelungit prin acelaşi aer somptuos, acelaşi mobilier masiv şi elegant, intrările, ferestrele, tavanele decorate bogat. Pe parcursul vizitei, ne-a însoţit câte un ghid, oferind explicaţii potrivite, nici prea multe, nici superficiale. Nu ştiam decât aula, aşa că restul a fost premieră. M-au impresionat cărţile parţial arse, salvate în distrugerea masivă din 1989. Aripa mai nouă, în clădirea Dacia, fostă a securităţii, are un aspect de navă spaţială. E neaşteptat de aerisită şi modernă.

Mai departe, am zis să bifăm şi la şcoala de fete. Adică Şcoala Centrală. Am ajuns pe ultima sută de metri, deşi era anunţat program de vizitare până la 1 noaptea, abia ne-au mai dat voie înăuntru la 12 şi 10. Iarăşi o alegere fericită. Nu ştiu când s-ar mai putea vedea interiorul acestei clădiri deosebite. Aveau şi ghizi în persoanele unor tineri entuziaşti care dădeau detalii despre clădire, grădina interioară, săli şi amfiteatre, directorii şcolii şi diverse obiceiuri. Oarecum legat de epoca de glorie a locaţiei, într-una din săli, era organizată o expoziţie cu vânzare de pălării unicat din toate timpurile. Predominau cele cu voaletă, pălăriile vintage, toci, paruri cu fel de fel de accesorii şic. Vizitatoarele probau şi se pozau de zor. Vizitatorii îşi dădeau cu părerea. Gazdele au oferit şi ceai de lămâie, pe care însă nu l-am mai prins. Per total, atmosfera era interesantă. Păcat că în celebra grădină interioară era o beznă să-ţi bagi degetele în ochi.

Am mai văzut expoziţia de fotografie World Press Photo, găzduită într-o sală a noii Biblioteci Naţionale. Fotografiile şi reportajele le văzusem propriu-zis pe net, însă eram curioasă de clădirea cea nouă, deschisă cu tam-tam. Dezamăgitor. Am avut acces în câteva spaţii largi, ce-i drept, dar fără personalitate.

Foişorul de foc era luminat şi asaltat de o mulţime de vizitatori. N-am fost curioasă.

Arhivele statului găzduiau o mică expoziţie de fotografii şi documente legate de urbanism şi arhitectură din diferite oraşe ale ţării. Ar fi fost interesant, doar că spaţiul era mic şi oarecum impropriu.

A fost lume multă, după cum spun jurnalele de ştiri, la mai toate muzeele deschise deja tradiţional. E bine, zic.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

luna, mai

Mâine seară luna, la o apropiere extrem de mare de pământ, va străluci în toată plinătatea ei. Apropierea, se spune că ar fi atât de mare, o dată la zeci de ani, încât, va avea efecte dintre cele mai “zguduitoare” – furtuni, cutremure, erupţii vulcanice, dar şi catastrofe financiare, seisme psiho-emoţionale şi câte şi mai câte.

Fapt este că luna ni se arată zilele astea extrem de impudică, în cele mai mici detalii. Şi străluceşte ireal, (ca un soare mai mic şi mai pricăjit) luminînd nopţile parfumate de mai ca-ntr-un roman siropos de capă şi spadă…

Se poate şi în România…

Găsim puţine locuri în ţară unde simţim că facem turism modern, însă cu atât mai mare e satisfacţia când le descoperim. Unul din ele este Neamţ. Cetatea Neamţ.

La marginea oraşului Târgu Neamţ se pot vizita ruinele cetăţii fortificate de însuşi Ştefan, construită, însă, chiar mai înainte, de Petru Muşat cu scopul apărării ţinuturilor de invaziile otomane. Din centru se ajunge uşor, fie cu maşina, fie într-o plimbare mai lungă pe jos, pentru că sunt tăbliţe indicatoare eficiente. Trecem de casa memorială Veronica Micle, trecem de casa cu motoceii lui Creangă. La poalele colinei pe care este amplasată se găseşte o parcare mare, ghişeu de informare turistică, tarabe cu suveniruri şi produse tradiţionale, precum şi terasele-restaurant a două pensiuni prospere. Apoi se urcă la pas. Aleea de acces este şerpuită însă, chiar şi aşa, urcuşul e pe alocuri cam pieptiş. Altfel e impecabilă, asfaltată, străjuită cu bănci, felinare şi coşuri de gunoi. Plus panouri informative despre cetate, despre fauna şi flora zonei, aşa încât, până sus ajungi cu lecţia învăţată. Nu stă nimeni să te asculte, ce-i drept. Doar funcţionarul de la casa de bilete îţi dă bineţe şi te pofteşte în cetate. Intrarea e spectaculoasă, numa’ bună de folosit în filme de aventuri: o pasarelă lungă şi arcuită, suspendată pe stâlpi din ce în ce mai înalţi. Scopul strategic era să oblige pe cei ce se apropiau să se expună într-o poziţie dezavantajoasă. Chiar înaintea porţii vedem semnalată şi capcana pentru nepoftiţi – o trapă ascunsă care îi sortea pieirii. Cu ochii minţii parcă vedeam solul ce venea în trap pe pod, cu bidiviul înspumat de alergătură, ocolind priceput capcana şi bătând în poarta ferecată  „Măria ta, vin turcii!”. Acum, slavă-Domnului, vin turiştii. Şi au ce vedea. Nu mai găsim zidurile goale şi pietrele năpădite de buruieni de acum ceva timp. Curtea interioară şi încăperile care au rezistat timpului sunt îngrijite şi frumos amenajate pentru vizitare. Vedem camerele străjilor, ale pârcălabului, cămările, bucătăria, sala armelor, sala de judecată şi sfat, turnul domniţelor, camera de taină şi, desigur, temniţa cea neagră. Unele sunt mobilate sugestiv cu obiecte de epocă, în altele găsim manechine întruchipând oşteni, prizonieri, etc. Peste tot abundă panourile cu explicaţii şi informaţii istorice sau citate sugestive. E curat şi civilizat. Biletul de intrare de 5 lei per adult e justificat, iar despre taxa foto de 10 lei nu a întrebat nimeni. Şi panorama asupra văii Ozanei, de sus de pe ziduri, este impresionantă. E-adevărat că pe malul apei frumos-curgătoare avem şi priveliştea unui gater bine organizat ce abia dovedeşte fluxul de materie primă. Adică de pădure moldovenească. Dar, deh, astea-s timpurile, i-o fi venit vremea codrului să se transforme în ceva mai util.

N-am întâlnit ghizi, însă în plin sezon ei există şi pe lângă explicaţiile tehnice şi istorice au multe legende de povestit. Ceva mai jos de intrarea în cetate mai este un bătrân simpatic cu o taraba de nimicuri şi diverse lunete şi ocheane fermecate, care, contra unei sume simbolice de 1-2lei îţi arată prin telescop un vitraliu cu icoană situat tocmai sus, pe zid şi îţi oferă o hartă schiţată de mână pe-o coală A4 pe care găseşti mănăstirile din împrejurimi, câteva pensiuni şi alte repere rutiere, dar şi locaţia Pădurii de argint şi a Codrului de aramă. Serios, există.

Coborând aleea, la plecare, am întâlnit un grup numeros de turişti americani care urca. M-am simţit împăcată că măcar aici nu ne facem de râs.

Vedere din Bucureşti

într-o după-amiază frumoasă de primăvară