azi am vazut curcubeul


si nu m-am dus la capatul pamantului pentru asta. si nu l-am cautat. am ridicat doar privirea, deasupra unui copac din fata casei si era acolo. intreg, colorat frumos si arcuit pe cerul spalat de ploaie.

cred ca intotdeuna sunt semne in jurul nostru, sunt lucruri frumoase pe care trebuie doar sa le vedem, sa le intelegem, sa ne bucuram de ele…

stie cineva daca e semn de schimbare curcubeul?! eu asa vreau sa fie…

… and I’m getting old…


Scrie oare cineva despre durere? Si nu ma refer la aia sufleteasca…

Sigur o recunoasteti. E senzatia de sfasiere in mii de bucati, de dezintegrare brusca sau de moarte lenta. E gustul metalic si arsura profunda amestecate si resimtite simultan in gura, in ochi, in creier. E dorinta de-a te lungi pe pamant si-a te face una cu el. Sau de-a te scufunda intr-o apa in care sa te dizolvi. E atunci cand simti culori multe si tari sub pleaoape si ghimpi sub piele. Cand mii de cutite te taie si te ciopartesc si nu poti sa faci nimic si nici macar sa strigi n-ai putere. Si marai ca un animal si atat. Cand ti se intuneca judecata si incepi sa confunzi realul cu irealul, cand soarele ti-e dusman si intunericul te cheama, cand ti-ai lepada pielea ca pe o haina si ti-ai scoate maruntaiele unul cate unul, sa le-nsiri pe-o masuta, sa le cureti si sa le tai in forme geometrice, cand orele sunt lungi si minutele uriase te intind ca pe-un elastic si te pleznesc fara mila, cand orice atingere, cat de diafana, echivaleaza cu usturimea unei lovituri de bici, atunci cand sufletul iti zace diform, ca o ciorba cleioasa, atunci chiar TE DOARE.

Ma doare, ma tortureaza durerea. Ma ia si ma lasa. Ma tavaleste si ma sfarteca si ma seaca de toata puterea si de orice dorinta. Ma seaca de ganduri, de vise, de curaj. Ma pune la pamant cu talpa pe grumaz si ma lipseste de aer, ma imobilizeaza. Imi zvacneste in tample si-n ochi, se face una cu mine.

Respir tot mai greu, caci si miscarea aerului imi zdruncina carnea bolnava si rasfrange ace de foc din crestet pana-n talpi. Ochii arsi de lumina i-am inchis de mult…

alerg


Alerg. Alerg de mult, cu disperare, sa scap sau sa gasesc, nici eu nu stiu…

Dar acum alerg fizic. Alerg bezmetic, fara sa mai simt pamantul sub talpi. Adulmec aerul de furtuna si imi cresc energii nebanuite. Cate-un fulger razlet, prevestitor de nebunia ce sta sa-nceapa ma electrizeaza si-mi da imbold. Vantul imi arunca rafale, imi flutura parul ca pe-un steag de vas in deriva. Aud frunze si crengi fosnind, trosnind. Si alerg. Parcul e pustiu. A ramas al meu. Ma simt in largul meu, ma simt bine. Nu m-as mai opri de parca am aparut asa alergand de nicaieri si niciodata n-am facut altceva. In goana mea, simt cum las gandurile in urma, pur si simplu le abandonez si ele nu ma pot ajunge. Sa nu ma opresc…

S-intai pe frunte, apoi pe-un umar simt picaturile uriase de ploaie. Incepe sa cada ritmic, tot mai des, cu frenezie. Bucuria mi-e mare cat cerul. Ridic privirea si rad, nechez, trag in piept mirosul plin al ploii. Si alerg. De-acum sunt una cu ea, m-a invelit intr-o pelicula ploaia, o simt intim cum imi trece prin par, coboara pe ceafa, imi mangaie dandu-mi fiori spatele, coastele, se insinueaza mai jos de talie, fierbinte. Picioarele mi le biciuieste de sus in jos si de jos in sus, in ritmul alergarii, racorindu-mi efortul. Inchid ochii, ascult rapaitul apei prin frunze. Miroase atat de tare a verde incat simt pe buze gustul dulce-amar de iarba. Ma biciueste peste fata si curg siroaie pe obrajii mei , de nu se mai stie unde incepe ploaia si cand se termina lacrima.

Mi-a fost dor de ploaia asta si abia acum stiu c-am asteptat-o de-o vesnicie. Acum o am si vreau sa ma pierd in ea sau s-o absorb eu toata. Ma umple ca mierea fagurele, pana-n cel mai mic coltisor, camaruta cu camaruta, pic cu pic.

Rafale nebune, rafale indarjite ma imping, ma conduc. Spre casa calda. Cad stoarsa de vlaga, de ganduri, de vointa, de dorinte. Dintr-o streasina curge apa cu sunetul inconfundabil de tabla improscand suvoaie pe trotuar. Ascult sunetul ploii de-afara si sufletul inca imi alearga bezmetic pe sub copaci, peste poduri, pe alei nesfarsite. Mi-l poua pe rani si mi-l spala de spoiala, de ramane crud si nud ca miezul de caisa verde. Si amar. Si sterpezit.