Are you talkin’ to me?!


Ma bate-un gand de ceva timp. Nu e coplesitor sa-mi ocupe mintea intru totul si sa-mi ceara socoteala neintarziat, dar revine insistent, ca ploaia marunta pe pervaz – pic, pic, pic… Aud o vorba, retin cate-o idée ori imagine si toate se-nsiruie ca margelele pe-o ata si se leaga intr-un sirag unduit de ganduri.

Oare noi comunicam mai bine cu oamenii de langa noi sau cu cei de departe? Adica prezenta fizica, apropierea ne garanteaza comunicarea? Parca nu. Si parca incep sa cred ca o si impiedica de cele mai multe ori.

Ma uit la cupluri sau familii ce locuiesc in aceeasi casa. Ce-si comunica ei? Vreau sa spun din randul sentimentelor, al gandurilor personale, nu socotesc aici discutiile casnice, uzuale, inerente traiului in comun. Nu punem la socoteala nici conversatiile superficiale, de convenienta de la serviciu, nici barfele din cafenea, nici pantomima din club, nici vaicareala de la sfarsitul zilei catre cine s-o nimeri “vai, sunt oboist, mort. Mi-e foame/sete/somn/sex” .

De ce din ce in ce mai des spui “sunt trist” doar in scris, intr-un email catre un prieten de departe, pe blog catre necunoscuti, sau poate, mai demodat, intr-un jurnal pe agenda…? Cum se face ca ti-ai deschide mai degraba sufletul unui necunoscut intalnit intamplator in tren, unui taximetrist sporovaitor, unui coleg din scoala generala, cu care vorbesti arar pe net sau poate bunicii sfatoase pe care o vizitezi o data la 2 ani si nu colegului de dormitor? Cum?

De ce ne instrainam asa? De ce ne inchidem?

Blondele nu mai sunt… „more fun”?!


Iata ca mi se intampla o intamplare. Cufundata in gandurile mele, trec deunazi prin cartier pe langa niscaiva magazine, in drum spre casa. Genul de magazine insiruite la parter de bloc, cu trotuar generos dinainte pe care inca un sir de mini-tarabe si masute isi etaleaza marfuri. Vanzoleala, fojgaiala cam ca la piata. Booon! In tot furnicarul asta, pasesc eu tantosa, cautand din privire o anumita dugheana. Mers usor-grabit, pardesiu alb, pantofi cu toc de 10cm, pleata, in coafura lejera, pe umeri. Si hodoron-tronc unde imi incepe un nenisor guraliv si neinhibat sa strige cat il tine gura:  Ia uite-o ba! Roscata si cu ochii verzi! Ce mai vrei?!  Observ cu privirea periferica si ma crispez usor: trening lucios, intins pe burtoaca in devenire, sapca de firma, genul de vinde chilipiruri furate sau casca gura pur si simplu. El nu se lasa, pesemne interlocutorul facea pe neinteresatul: O vezi, ba boule? Roscata-roscata si cu ochii verzi sau albastri! Ma paleste gandul ca-l va imboldi curiozitatea sa-si lamureasca detaliul, verzi sau albastri, dar revine rapid la prima impresie si striga : Verzi, ma! Prietenul neicusorului, un Toma Necredinciosul probabil, nu dadea semne sa priceapa, neam! Personajul cu spirit de observatie, sa-i zic asa, insista si scoate si-o impresie personala, din putul gandirii: Vezi ba? Toate e blonde acuma, da’ uite-o p-asta roscata, femeie adevarata, ba!

Eu demna imi vad de drum, el continua sa-si exprime admiratia nedisimulata in gura mare. Si-o tine asa, neintrerupt pana ma pierde din vedere, eu refugiindu-ma in primul aprozar, de jena. Ei, s-am stat eu, s-am cugetat, in timp ce alegeam doua gutui pe care nici cu gandul nu gandisem c-am sa le cumpar: Ce, doamne-iarta-ma trebuia sa fi facut?! Cum sa reactionezi la asa „compliment”?!  Ca nici macar injurii nu erau, sa afisez vreo mina ofensata/indignata sau sa trec la contra-atac. Ei, bine, n-am stiut sa reactionez. Si nici macar nu m-am simtit magulita. Am dezertat nauca de la locul faptei si-atat.

Of, ca nu m-am nascut si eu intr-o tara indepartata,in sanul unui popor nordic, rece si fara efuziuni sentimentale publice!

de primavara…


 

Dimineata trec zilnic pe langa un liceu. S-a insorit vremea si la fel si peisajul. Vad fetele despuiate de hainele groase, de caciuli si fulare. Iau pulsul anotimpului dupa numarul de picioare dezgolite pe care le vad.

Azi, o fustita unduia vesel la jumatatea pulpelor, suspendata in aer de bombeul fundului tanar. In ritmul mersului se legana, cand la stanga cand la dreapta, in contratimp cu pletele brune ale posesoarei. Alte doua liceene traversau tinandu-se de mana, chitaind de ras. In lumina cruda a diminetii le sclipeau dintii si privirile. O alta adolescenta astepta senina in statia de troleibuz, iar parul natural ii lucea sanatos in bucle alandala, reflectand lumina in mii de nuante de la blond la castaniu deschis.

Langa gardul liceului un baiat si-o fata imbratisati, impasibili la tot ce se petrece in jur. Mainile ei sunt in parul lui mare, valvoi, mainile lui sunt pe talia ei neverosimil de subtire si dezgolita. Oamenii trec grabiti pe langa ei, ii ignora.

Aurelian Andreescu canta la radio Panselute, albastrele…

 

Arta ghicitului … in suflet


Am vazut aseara un film. Mediocru spre slab. Se facea ca Arhanghelul Mihail se hotarase sa salveze omenirea impotriva vointei Atotputernicului care tocmai decisese exterminarea. Ei, si toate ca toate, actiunea se deruleaza previzibil si fara mari scene impresionante, dar la sfarsit, Mihail iese basma curata si ramane tot preferatul Domnului. Teoria ar fi cam asa: sa nu faci neaparat ce ti se cere, ci ceea ce e nevoie. Si mergi la sigur!

Ideea asta m-a pus pe ganduri. Adica, unii oameni dau si/sau se straduiesc sa dea ceea ce li se cere. Asta pare ok, dar de fapt nu e. Caci, altii, aia mai cu mot, dau ceea ce ai nevoie. Si abia asta e de dorit. Cum ar veni, poate nu stie fiecare ce sa ceara ca sa fie fericit, insa atunci cand gasesti persoane capabile sa-ti ghiceasca nevoile, iti vor da fara sa ceri, exact ceea ce-ti trebuie intru implinirea sufleteasca. Eh, si-atunci  inteleg eu doua lucruri: 1. nu e necesar sa-ti bati capul ca sa afli ce-ti doresti mai mult si mai mult in viata. 2. trebuie sa apara cineva care sa ghiceasca corect si totul se rezolva.

Singura problema ar fi cum se poate afla ce are omul nevoie, desi el cere derutant fel de fel de chestii?! Adica, neah, poate se ocupa altcineva sa afle ce ai tu nevoie, dar la randul tau, te vei preocupa sa descoperi ce-l va face fericit pe un anumit om de care-ti cam pasa. Deci totul se reduce la aceasta ghiceala. Un indrumar de ghicit nevoia esentiala nu s-a pomenit. Bajbaim neindemanatici si incercam s-o nimerim la plezneala. Dac-am fi toti asa de iscusiti precum Mihail, poate ne-ar reusi…

Should I marry me?


Asa leapsa mai zic si eu!

Privesc acum in urma si ma descopar cu duiosie. N-am cum sa nu-mi fiu draga. M-am dovedit a-mi fi cel mai loial prieten, cel mai credincios partener, cel mai de nadejde sfatuitor, cel mai de bataie cal.

Ma iubesc de cand ma stiu.

De mic copil, ma admiram si ma pretuiam din cale afara. Am fost genul care nu se murdarea, nu se julea in genunchi, nu-si strica hainele sau jucariile. Blonda ca o cosanzeana, cu ochii mari, de culoarea cerului, mladie ca un spic de grau (vorba poeziei), ma visam o zana din povesti, coborata printre oameni. Am intrat in viata cu entuziasm, convinsa ca succesul mi-e asigurat cu asa carti norocoase. Eh, viata m-a aruncat incolo si-ncoace, m-a dat cu capul de cateva praguri si mi-a ras in nas de cateva ori… Eu sa fiu sanatoasa! Apoi, prin cate-am trecut impreuna, din cate am iesit si-n cate ne-am bagat… Dar nu m-am abandonat si m-am tinut aproape la bine si la rau. Asa am devenit in timp cel mai bun camarad al meu. Prietenii vin si se duc, cum ii poarta si pe ei viata. Rudele sunt cum ti le da Dumnezeu. Ce sa mai zic de parteneri! Dar eu, mi-am fost sprijin si mi-am dat forta sa ma adun, chiar si in cele mai grele momente. Si tot eu mi-am stiut cele mai coplesitoare bucurii, asa cum nimeni n-a stiut sa le mai patrunda.

Imi fac toate mofturile, imi respect tabieturile. Ma rasfat cand am nevoie, cum nimeni n-ar putea s-o faca. Caci, mai bine decat mine, nimeni nu stie ce-mi place. Si cum si cat.

Ma stiu pe de rost, imi cunosc toate tertipurile si n-am cum sa ma mint. Imi sunt cel mai aprig critic si cel mai mare fan, totodata. Cu mine imi fac cele mai ambitioase sau absurde planuri. Si tot cu mine stau fata in fata si recunosc ce-am facut, ce pot si ce nu, ce las pe maine.

Inca ma surprind si ma entuziasmez cu sentimente noi si stari nebanuite, pe care, pe indelete le deslusesc, eu cu mine. Nicio sansa de plictiseala! Exersam noi si noi trucuri, scheme, stratageme.

Ma uit dimineata in oglinda. Privirea care imi intoarce intrebarile de-acolo e tot ce am mai de pret.

Respect, rasfat, ingaduinta, sinceritate, sprijin neconditionat, disponibilitate, mania curateniei, conversatie spirituala, umor fin, un trup de invidiat, frunizorul de orgasme numarul unu. Adun. Si-mi da cu plus. Zic: sa ma iau. C-asa partida buna nu mai gasesc!