Aproape liniste


Un an, o zi, o viata… Timpul e o minciuna inventata pentru mediocri, pentru platitudinea si multumirea bovina a unora ce-si sunt suficienti.

Deopotriva fericirea si nefericirea, nelinistea sau insingurarea nu se pot masura in timp.

Se insenineaza cerul departe…

Jurnal de tango VII


Afară, la câţiva metri distanţă, la o idee depărtare, la o aruncătură de gând e viaţa oraşului. E viaţa noastră de zi cu zi. Cu griji, cu preocupări, cu zgomote, cu imagini frânte şi amestecate, cu maşini, semafoare, magazine, îmbulzeală, praf, gunoaie şi câte altele. Aici, dincoace de pereţii sălii suntem noi despuiaţi. De fapt, noi încercând neîndemânatici să ne dezghiocăm din carapacele obişnuite şi să dansăm goi şi liberi ca mânjii. Spiritual, desigur. Altfel, suntem îmbrăcaţi care mai de care. Nu e party, nu e seară, nu e weekend. În general suntem sosiţi direct de la slujbe, deci ţinutele sunt banale. Numai pantofii speciali ne dau de gol. Sunt obosiţi, munciţi dar eleganţi în felul lor; radiază discret un farmec şi-o aură mai mult bănuite, aşa cum ar lumina o ramă bogată, aurită ce se zăreşte printr-un colţ jupuit al hârtiei de ambalaj ce înveleşte un tablou frumos. Şi ochii noştri care strălucesc de plăcere ne deosebesc de restul lumii. Aici, acum noi facem şi suntem Tango. Restul e departe şi nu contează.

Când ne strângem roată în jurul lor să urmărim explicaţiile, profesorii ne magnetizează privirile şi ne ţintuiesc nemişcaţi ca prin hipnoză. Privim fascinaţi mişcările lor, ascultăm cuvintele de parcă am vrea să le absorbim, să ne hrănim cu energia lor. Îi vedem perfecţi. Chiar şi-n imperfecţiuni!

Muzica ne pune în mişcare. „Băieţii să invite o parteneră!” Şi odată cu atingerea mâinilor, cu îmbrăţişarea, ne scufundăm şi plutim liber. Unii mai poticnit, alţii fluent. Unii mai siguri, alţii temători.

Azi avem o lecţie de răbdare. Testul de anduranţă. Fetele închid ochii. Şi partenerii le conduc „fără să le conducă”. Prin magia tango, adică. Învăţăm să ne simţim, să ne găsim, să ne acordăm cu partenrul. Reglaj fin. Şi energie canalizată precis. Energie pe care o preluăm din sol, o simţim cum urcă până în centru, undeva în plex şi, de-acolo, ghem de foc şi pară face punte cu energia partenerului. Şi asta ne ţine conectaţi şi-n armonie. Sau ar trebui. Sau aşa am înţeles eu. Din păcate încă nu toţi ştim să ne controlăm astfel energia.

Închid ochii şi deschid simţurile. Muzica domină în urechi. O las să mă pătrundă, încerc s-o înţeleg. În palma dreaptă simt mâna partenerului caldă şi fermă, stânga o sprijin pe-un braţ sigur. Percep respiraţia calmă şi o aromă de parfum şi mă ghidez astfel, ştiind că el e acolo, chiar în faţa mea. Caminar, caminar. Sub tălpi podeaua, ca o bandă rulantă, alunecă şi noi plutim. Calc pe clape de pian care vibrează în note grave.  „Schimbaţi partenera!” Alt reglaj. Altă abordare, îmbrăţişare diferită, dinamica e alta. Căutăm punctul comun, lungimea de undă potrivită pentru comunicarea dintre trupuri ca să obţinem armonia dansului. Câteodată iese surprinzător de bine. Şi bucuria ţâşneşte prin pori. Fără cuvinte, fără gesturi. Eşti fericit că ai găsit un pas, că ai avut o frântură de dans fluid şi transparent, aşa cum îl visăm toţi. Eşti acolo şi n-ai vrea să fii nicăieri altundeva. Timpul stă în loc şi-ţi oferă galant momentul. Şi încerci iar şi iar să-l mai ai o dată. Să reuşeşti, să deprinzi, să şlefuieşti. Muncă, efort, perseverenţă. Talent au doar cei aleşi.

Ieşim, gălăgioşi precum şcolarii, şi ne împrăştiem pe stradă care încotro. Caruselul cotidian porneşte mai departe, de unde se oprise. Doar inima bate altfel.

fragment dintr-o noapte


E trecut bine de miezul noptii. Aerul e cald si dens. Zumzetul vocilor e scazut. Muzica domina, se raspandeste lacoma in toate ungherele si unduie cu voluptate printre noi, prin noi. Perechile de pe ring plutesc ca-n transa. Nimeni nu priveste la nimeni. Ochii sunt concentrati, adanci in orbite, fixati in puncte ce exista numai pentru ei, dincolo de palpabil. Imbratisarile sunt dramatice, pasii plini de personalitate. Se rotesc in carusel, perechi purtate de acelasi ritm in infinite variante. Tample fierbinti, frunti incruntate a concentrare, buze arse, gaturi si decolteuri asudate, camasi ude lipite de umeri si piepturi, talii stranse cu brat hotarat, solduri in balans, gambe incordate si glezne iuti, pantofi alunecand la unison pe podeaua neteda. Cand muzica se opreste, perechile raman statui vii, in poza zeci de secunde, poate minute, ca si cum timpul n-ar exista, ca si cum muzica ar fi mai presus de timp. Intre doua melodii – un zambet, poate un cuvant. Si-apoi iar imbratisarea. Si alunecarea perfecta. Palpaie inselator si se mai stinge cate-o lumanare parca invinsa de-un acord sfasietor de vioara. Afara, vara isi adie ultimele rasuflari fierbinti. Fosnesc inalt plopii. De la ferestre razbat luminile calde si notele grave ale pianului.

duminica, toamna


bucuresti, septembrie. biserica rusa, pata de culoare intre cladirile gri din jur, da zvon de slujba. rasuna in difuzoare cor bisericesc.  pe strada, masini putine si oameni mai deloc. in curte, cativa credinciosi smeriti dar asezati comod pe banci.

oare sunt si studenti la slujba?

 

poze de la mare


un domn serios, cu palarie, ochelari si geanta de voiaj, purtandu-si demn, in mana … chilotii. la malul marii.

perspectiva neclara, prin pahare de frappe…

perspectiva interesanta … in negru

copil cu barca

nud langa umbrele pravalite