Copiii, dar mai ales mamele sunt ok!


Film la cinema clasic. Fără miros de pop-corn, fără fojgăiala de ambalaje şi sorbituri sonore de cola. Tovărăşie agreabilă. „The kids are all right”, fără să fie o capodoperă, m-a surprins plăcut, exact cum nu mă aşteptam. Da, e un film american care se termină cu bine şi ne serveşte clişeu, după clişeu moralizator. Dar. Actriţele sunt dezarmant de bune, n-ai ce să le reproşezi, iar tema homosexualitaţii este surprinzător de frumos prezentată. Înca din primele 5 minute ale filmului cele două femei care alcătuiesc un cuplu şi de fapt o familie, împreună cu copiii lor, se sărută şi asta nu te face să te simţi nici prost, nici straniu. E declaraţia de statut. Pe parcursul filmului ajungi să aştepţi cu simpatie gesturile lor de tandreţe. Cuplul e la fel de înduioşător ca şi unul hetero, în perfecţiunea lui utopică: copii mari şi frumoşi, înţelegere şi voie bună, casă superbă, viaţă liniştită, cine in familie. Annette Bening şi Julianne Moore sunt atât de naturale şi convingătoare încât dau credibilitate şi farmec poveştii.  Foarte plăcut surprinzătoare este naturaleţea celor două actriţe, trecute bine de prima tinereţe. Fără artificii, fără cosmetizări inutile, ele îşi arată vârsta, dar o arată frumos. Şi reuşesc să ne convingă, chiar şi în ipostaze sexy. Donatorul de spermă de-acum 18 ani apare şi încurcă iţele, ce-i drept. Dar ele se descurcă până la final, reuşind să ne emoţioneze pe parcurs, fără exagerări. În fapt, filmul n-are neapărat un subiect anume. E despre viaţă, aşa cum ar putea ea să fie, într-o familie cu două mame, dar la fel de bine şi într-una normală. Crize apar la toată lumea, motivele aproape că nici nu mai contează. Cineva greşeşte şi răneşte pe cei din jur, cineva înţelege, cineva iartă. Viaţa merge mai departe.

Reflex


Uneori caut cu degetul mare, la incheietura inelarului, verigheta sau amintirea ei.

 

El nu stie…


El nu stie inca. Dar eu deja alerg spre soare. Culeg ramuri grele cu flori parfumate de liliac. Alb, roz, mov. Ametita de aroma dulce, cu bratele pline, voi urca scarile cate doua si voi da usa de perete, cu cel mai stralucitor zambet pe fata. Si fara un cuvant am sa-i umplu casa de flori si viata de lumina. Daca ma primeste.

A murit calul batran


Am plecat ieri dimineata la birou, exact ca-n celelalte sute de dimineti identice. Somnoroasa, teleghidata, usor zgribulita si iritata de ideea trezitului matinal. Facand cu mintea amortita, un vag calcul al timpului ramas pana la pensie. Ma urc in masina si, de obicei, rutina ma duce ca un cal batran, invatat cu drumul, cam 80% din traseu. Pilot automat, acest cal batran care stie pe dinafara meandrele drumului meu catre serviciu si catre casa, zi de zi. Si iata, ieri, m-a lasat cu caruta-n drum. Eu m-am lasat in seama lui, de cum am potrivit cheia in contact si el, animal netrebnic, n-a mai fost la datorie. M-am dezmeticit stand la primul semafor, in directia total opusa  nevoii mele. Unde ma duc, Doamne?! mi-am zis contrariata. Ce caut eu aici? Si ce-i cu calul meu?

Nu m-am dumirit. Am setat toate comenzile brusc pe modul manual, am experimentat un traseu nou si plin de necunoscute. Si m-am tot gandit in ast timp c-o fi venit vremea schimbarii?! Ca parca si soarele stralucea altfel , piezis in retrovizoare si strazile aveau alta culoare.

Si dupa toate probabilitatile in primavara asta a venit timpul sa ma indragostesc.

O fi murit calul meu batran, dar aud zgomot de copite si nechezat de manz tanar!

Gimnastica, salteluta si balada


Vine o vreme cand oasele si mai ales articulatiile mele isi cer dreptul la o atentie speciala. Asta s-ar traduce prin dureri, anchilozari, scartaieturi si alte manifestari de gen „Au, mama, salele mele…” Si-atunci, cu entuziasmul care ma caracterizeaza, pun in aplicare cate-o actiune mobilizatoare ca sa compensez cele 8-9 ore de „pozitie sezand pe scaun, cu ochii beliti in monitor”, ore nesuferite si nesanatoase. Si ma apuc eu pe mine si ma zgaltai si ma mustru. Am pus cap la cap exercitiile bine-stiute, recomandate de kinetoterapeut pentru spate, cu alte cateva stiute de la instructoarea de aerobic pentru tonus si intretinere si cu, cireasa pe tort, cateva serii de abdomene, sa fie. A rezultat o ora si ceva de program artistic. Programata in faptul serii, sa elibereze mintea de stres si sa vlaguiasca trupul intru somn adanc. Trecu o zi, trecura doua… Dupa trei zile, durata standard a oricarei minuni (si a febrei musculare, by the way) entuziasmul scazuse la jumatate iar durerile si junghiurile se unificasera intr-o infratire generala. Mai exact, ma sageta tot trupusorul. Da’ eu, ambitioasa! Da-i si da-i. Se face chiar o saptamana de antren zilnic! Aseara ajung blegoasa la domiciliu si, dupa traditionalele minute bune de pregatire psihica, „stai sa mai beau o gura de apa”, „ah, n-am facut pipi”, „ ia s-o sun pe mama, sa nu cumva sa ma caute in timpul actiunii, dar parca nici soru-mea nu m-a sunat de mult, sa ma asigur ca n-o apuca dorul chiar acum”, etc dau drumul la radio si ma purced la incalzire. Muzica ma ajuta, fiind saltareata si optimista. Iata-ma-s la podea, pe salteluta. Unu – haa, doi – haa, trei – huu, patru – hua si cinci si sase si sapte si opt! Icnesc si trag de mine. Si ajung si-n pozitia lungita pe podea cu fata in jos. Dar ce sa vezi, la radio melodia vesela s-a terminat si se transmite o balada veche, o frumusete! Eh, zic, ia s-o ascult, nemiscata, ca nu are ritmul potrivit pentru exercitii. Si pun capul pe salteluta si inchid ochisorii. Si suflu greu, ca bivolul in jug. Si Scorpions canta cu foc… Sa mai spun c-am atipit acolo? Sa mai explic cum m-am trezit cu fata amortita si nasul turtit? Neah… mai bine ma laud ca mi-am facut azi CD cu melodii ritmate, special pentru exercitiile de seara!