Istanbul II


Prin pereţii de sticlă ai salonului de dans soarele trimitea lumină caldă şi poleia feţele transfigurate ale dansatorilor. Eu, mai puţin pe ring şi mai mult pe marginea lui, în spatele camerei foto, încercam să surprind portrete de oameni fericiţi, când observ că o anumită siluetă îmi tot apare în cadru. Brunet, suplu, conduce cu braţ ferm dar protector şi paşi siguri. Las camera şi încep să urmăresc atentă. Se strecoară aproape felin printre ceilalţi. Nu-şi pierde partenera nici măcar la balansul derutant al vasului. Aude muzica şi stă pe ea. Rusoaica superbă din braţele lui, din păcate, nu-l simte, se grăbeşte, e în altă cadenţă. Dar el, răbdător, o aşează mereu pe ritm şi-o conduce simplu. Ochii lui negri, când visători, pierduti în îmbrăţişare, când pătrunzători, scrutând printre dansatori mă reperează. Ne încrucişăm privirile pentru o fracţiune de secundă. Apoi, fiecare priveşte altceva. El e serios, uşor detaşat, ca un copil care-şi face tema conştiincios. Eu sunt curioasă. Şi iar, şi iar, la răstimpuri ne căutăm din ochi, doar ca să ne privim o clipă. N-am dansat împreună. Spre finalul croazierei, ne-am zâmbit vag-complice. Urma seara.

Târziu, aproape de miezul nopţii am ajuns la milonga. Atmosfera era stranie. Clubul de dans care ne găzduia era imens, luminile slabe, mai mult umbre şi nuanţe. De la intrare, la o primă privire părea o fotografie în sepia, fascinantă, cu sute de dansatori învăluiţi în fum şi umbre.

L-am văzut în pauza dintre două dansuri, în timp ce zâmbea partenerei care îi povestea ceva. Zâmbetul prietenesc, îngăduitor s-a transformat  într-unul larg când m-a văzut şi el. A fost ca un salut şi-o bucurie a revederii. Şi parcă era şi-un fel de promisiune acolo. Ceva mai târziu era lângă mine. Serios şi hotărât. E posibil să fi fost hotărârea hazardată a timidului, dar eu, în fâstâceala mea, ce să mai desluşesc nuanţe… M-a luat de mână şi m-a tras după el. Nu spre ringul de dans, ci în sus pe scări. Sus, dreapta şi puţin la stânga. Eram într-o sala largă, cufundată în penumbră, cu perdele grele pe pereţi, cu fotolii şi canapele adânci , cu un bar discret luminat într-un colţ şi în care muzica se auzea un strop mai încet decât jos. M-a invitat la dans, fără un cuvânt. Ca nişte umbre tăcute, din când în când mai treceau perechi pe lângă noi, dar apoi dispăreau ca prin farmec. La început, după fiecare dans îmi zâmbea şi-mi săruta mîna. Apoi a venit o melodie răscolitoare, în care ne-am găsit cu adevărat conexiunea şi ne-am bucurat copilăreşte cu zâmbete şi freamăt de bucurie. Iar la sfîrşit ne-am îmbrăţişat copleşiţi. Şi-apoi, toate dansurile au curs de la sine, perfecte. Pluteam ca un singur fluture, cu patru aripi, jucăuş sau lin, descriind arabescuri misterioase pe albastru. Şi rămâneam îmbrăţişaţi, răsuflând adânc a linişte, secunde în şir. Nu ştiu cât am dansat. O tandă, zece, o infinitate? Nu ştiu dacă mi se părea sau chiar îmbrăţişările durau mai mult decât unele dansuri. La un final de melodie ne-am întors capetele unul spre altul şi ne-am găsit, zâmbet lângă zâmbet şi răsuflare lângă răsuflare. Ochi în ochi. Sărutul s-a întâmplat, şi el ca un fluture, numai zbatere şi emoţie, lăsându-ne uimiţi şi electrizaţi. În palmele împreunate, rămase în poziţia de dans, am simţit rece, apoi cald şi degetele s-au încleştat până la durere. Un braţ ferm mi-a strâns talia şi m-am simţit ridicată de la podea. O piruetă, două, trei. O sută. Sau lumea se învârtea şi noi rămăsesem pe loc, centru al universului? Muzica o luase razna, arcuşurile, nebune smulgeau sunete adânci din viori şi fâşii din rochia mea albastră, bandoneonul răsuna cu reverberaţii şi ne comprima şi ne întindea corpurile devenite elastice, clape de pian punctau note grave şi striveau gânduri haotice. Javier cânta sau făcea o incantaţie?

Răsărea soarele peste Bosfor, roz şi mov. Dintr-un fotoliu uriaş, care ne încăpea pe-amândoi, priveam pe deasupra ceştii de salep. Senzatia cald-dulce-aromat trebuie să fie aceeaşi dacă ai gusta un nor pufos şi vanilat.

N-am schimbat un cuvânt. N-am ştiut nici cum îl cheamă pe misteriosul partener, până târziu când m-am întors în ţară şi am găsit undeva  – Yildirim. Fulger.

TanGO TO Istanbul (I)


Turkiş Airlines aterizează incredibil de bine. Istanbulul, după ce s-a lăsat admirat, cochet de deasupra Bosforului, în rotocolul larg către aeroportul situat la sud, ni se arată acum, vrăjmaş, cu vânt tăios şi schimbător, fără măcar o rază de soare prieten. Dar, nu ne întristăm dintr-atâta. Grupul e prea vesel şi prea entuziast ca să mai ia seama la amănunte ca acesta. Atacăm primul şofer de autobuz şi confirmarea că ne poate duce spre oraş ni se pare deja prima victorie pe pământ turcesc. Urcăm calabalâcul şi plecăm să dăm noi bătălii. Şosele, periferii, cartiere nesfârşite, reclame, lumini, culori. Oameni. Magazine, reprezentanţe, show-room-uri, birouri, blocuri, maşini. Oameni, maşini. Vânzători, tarabe, pisici. Semafoare inutile, autobuze, autoturisme, biciclete, motoare, taxiuri, oameni. Taksîm. Am ajuns. Hostel. Se aleg paturile şi se coboară în living pentru consfătuire şi prima masă comună.

O furnică într-un furnicar, aşa te simţi în Istanbul. Ieşind pe străzi, amestecându-ne cu lumea, la ceas de seară, am simţit freamăt şi ritmuri amestecate, occident şi orient, vechi şi nou, contemplare şi carusel ameţitor. Paşii ne-au dus singuri către Galata. Pescăruşi, briză sărată şi miros de peşte înseamnă Podul Galatei. Ambarcaţiuni de toate mărimile brăzdează cu viteze uimitoare apele întunecate ale Bosforului. Oameni, puhoi, urcă şi coboară. Turişti cască gura. Responsabili de restaurante te invită la masă în toate limbile posibile. Vânzători ambulanţi te îmbie la castane coapte, covrigi, plăcinte, peşte prăjit, suc proaspăt de fructe. Iar moscheile majestuoase din Cornul de Aur îşi înalţă turlele în înserarea albastră. Pozăm în grup sau doi câte doi şi facem planuri de vizitare pentru zilele următoare. Dar până atunci se apropie noaptea. Şi cu ea, prima milonga.

Aveam să ajung, emoţionată şi nerăbdătoare, câteva ore mai târziu, în sala elegantă şi încăpătoare care găzduia party-ul, căutând să aflu care-i atmosfera de festival. O mare de oameni, în primul rând! Am rămas impresionată de numărul mare de iubitori de tango care se strâng în astfel de ocazii, reîntâlnindu-se mereu şi mereu, ajungând să se cunoască şi recunoască, fie de la alte festivaluri, fie din propriile pagini de FB, unde s-au „împrietenit” pe criteriul pasiunii comune. Organizatorii, eficienţi sau mai aiuriţi încearcă să se facă utili, dând indicaţii şi informaţii. Sau încasând sumele piperate, stabilite drept taxe de intrare. Nu primeşti nimic altceva în schimbul lor, decât dreptul de-a intra, întărit de-o ştampilă pe încheietură. Băutură, gustări, tigări îţi cumperi contra-cost de la bufetul amenajat şi asezonat cu preţuri considerabile. Dar, o dată-i festival!

În egală măsură, femei şi bărbaţi etalează ţinute şi pantofi de tango cu mândrie şi bucurie de copii şi se extaziază la fel de copilăroşi la expoziţiile cu vânzare de accesorii, prezente prin foaierele sălilor-gazdă. Aici preţurile compensează afrontul bufetului; se pot cumpăra încălţări de dans mult sub preţul celor comandate online, se pot găsi rochiţe drăguţe special concepute pentru dans, eşarfe, bandane, diverse suveniruri. Şi lumea cumpără încântată, mai ales în prima seară.

Pe ring, se dansează, dansează, dansează. Recunoşti profesori, maeştri, personaje celebre şi te simţi important şi exaltat să te unduieşti printre ei, să-ţi freci umărul de vreo personalitate, să te găseşti spate în spate cu vreun vip. Mi-am descoperit o parteneră de … privit. Cum altfel?! Şi iată-ne scanând atent şi observând: rusoaicele sunt ale naibii de înalte, blonde şi frumoase; turcoaicele cam mici, dar dansatoare sensibile; un nordic exotic în fustă-pantalon ţinându-şi partenera ciudat, cu o mâna bleagă, bălăngănind pe şale; o celebritate locală, înalt, slab cu privire aprigă şi par vâlvoi, purtându-şi partenerele ca hipnotizate; o asiatică delicată; un francez cu bască moale, pe-o sprânceană, conducând ca şi cum ar fredona marseilleza; un turc tânăr, suplu cu ochi adânci catifelaţi cu o postură seducătoare; o mulatră superbă alături de o blondă nurlie, chicotind în spatele paharelor cu vin… ah, astea eram noi! În fine, ringul oferea un tablou captivant, o nesfârşită sursă de studiu şi delectare. Abia târziu spre dimineaţă ne-am desprins. Şi deja eram cu gândul la următoarea milonga.

Ei, bine, următoarea milonga s-a desfăşurat pe-un vaporaş ce dădea alene ocol prin Bosfor. După sufletele noastre, am avut şi soare strălucitor. Europa şi Asia, deopotrivă ne zâmbeau cu ochi şăgalnici de pe-un mal şi de pe altul. Iar noi dansam pe valuri.

va urma

Hai, că se poate!


Buna! Ce faci? e un film proaspăt şi reconfortant ca o gură de bere rece, vara, pe arşiţă. E drept, că şi superficial ca un spumant de baie, neverosimil ca un balon de săpun, demonstrativ-simpatic ca o reclamă la detergent. De fapt, asta şi e: un lung clip publicitar, făcând reclamă vieţii trăite corect. Poate datorită tonului declamativ, auto-suficient al puştiului ce-şi ţine jurnalul, cu emfază înregistrat pe reportofon, poate din cauza poveştii puerile, cu introducere, intrigă şi morale previzibile, dar bine ilustrate. Poate pentru că actorii sunt frumoşi, expresivi, cadrele luminoase şi clare, prim-planurile abundente şi zâmbetele artistice.

Buna! Ce faci! e replica standard pentru abordarea inocent-îndrăzneaţă a unui necunoscut pe chat. E startul în dezlegarea enigmei de la celălalt capăt al firului. Adică a celeilalte persoane. Iar în opoziţie, aflăm la mijlocul filmului şi reversul, secretul cunoaşterii absolute a unei persoane, în replica memorabilă „ Eu ştiu, şi când taci, despre ce taci!”, atunci când cei doi şi-au tot dezlegat enigmele 20 de ani la rând.

Personal, m-a emoţionat redarea momentelor stângace de iniţiere în lumea virtuală a chatului, pe care o anumită generaţie le-a trăit exact aşa, la maturitate, le-a depăşit dar le-a păstrat locul într-un colţişor de suflet. Mi-au mai plăcut la nebunie imaginile unui Bucureşti(?) curat şi pustiu, aproape ireal (surprinse probabil dimineaţa foarte devreme ?!). Şi tot cu plus aş nota umorul fin, discret, care nu caută cu tot dinadinsul să smulgă hohote, ci doar să provoace bună-dispoziţie. Din păcate, un public zgomotos şi supărător de extrovertit a ţinut să puncteze cu râsete, aplauze şi diverse comentarii, mai mult sau mai puţin spirituale, momentele efervescente ale poveştii.

Sunt şi minusuri ale filmului, dar n-aş vrea să le subliniez. Cred că merită trecute cu vederea.