Istanbul II

Prin pereţii de sticlă ai salonului de dans soarele trimitea lumină caldă şi poleia feţele transfigurate ale dansatorilor. Eu, mai puţin pe ring şi mai mult pe marginea lui, în spatele camerei foto, încercam să surprind portrete de oameni fericiţi, când observ că o anumită siluetă îmi tot apare în cadru. Brunet, suplu, conduce cu braţ ferm dar protector şi paşi siguri. Las camera şi încep să urmăresc atentă. Se strecoară aproape felin printre ceilalţi. Nu-şi pierde partenera nici măcar la balansul derutant al vasului. Aude muzica şi stă pe ea. Rusoaica superbă din braţele lui, din păcate, nu-l simte, se grăbeşte, e în altă cadenţă. Dar el, răbdător, o aşează mereu pe ritm şi-o conduce simplu. Ochii lui negri, când visători, pierduti în îmbrăţişare, când pătrunzători, scrutând printre dansatori mă reperează. Ne încrucişăm privirile pentru o fracţiune de secundă. Apoi, fiecare priveşte altceva. El e serios, uşor detaşat, ca un copil care-şi face tema conştiincios. Eu sunt curioasă. Şi iar, şi iar, la răstimpuri ne căutăm din ochi, doar ca să ne privim o clipă. N-am dansat împreună. Spre finalul croazierei, ne-am zâmbit vag-complice. Urma seara.

Târziu, aproape de miezul nopţii am ajuns la milonga. Atmosfera era stranie. Clubul de dans care ne găzduia era imens, luminile slabe, mai mult umbre şi nuanţe. De la intrare, la o primă privire părea o fotografie în sepia, fascinantă, cu sute de dansatori învăluiţi în fum şi umbre.

L-am văzut în pauza dintre două dansuri, în timp ce zâmbea partenerei care îi povestea ceva. Zâmbetul prietenesc, îngăduitor s-a transformat  într-unul larg când m-a văzut şi el. A fost ca un salut şi-o bucurie a revederii. Şi parcă era şi-un fel de promisiune acolo. Ceva mai târziu era lângă mine. Serios şi hotărât. E posibil să fi fost hotărârea hazardată a timidului, dar eu, în fâstâceala mea, ce să mai desluşesc nuanţe… M-a luat de mână şi m-a tras după el. Nu spre ringul de dans, ci în sus pe scări. Sus, dreapta şi puţin la stânga. Eram într-o sala largă, cufundată în penumbră, cu perdele grele pe pereţi, cu fotolii şi canapele adânci , cu un bar discret luminat într-un colţ şi în care muzica se auzea un strop mai încet decât jos. M-a invitat la dans, fără un cuvânt. Ca nişte umbre tăcute, din când în când mai treceau perechi pe lângă noi, dar apoi dispăreau ca prin farmec. La început, după fiecare dans îmi zâmbea şi-mi săruta mîna. Apoi a venit o melodie răscolitoare, în care ne-am găsit cu adevărat conexiunea şi ne-am bucurat copilăreşte cu zâmbete şi freamăt de bucurie. Iar la sfîrşit ne-am îmbrăţişat copleşiţi. Şi-apoi, toate dansurile au curs de la sine, perfecte. Pluteam ca un singur fluture, cu patru aripi, jucăuş sau lin, descriind arabescuri misterioase pe albastru. Şi rămâneam îmbrăţişaţi, răsuflând adânc a linişte, secunde în şir. Nu ştiu cât am dansat. O tandă, zece, o infinitate? Nu ştiu dacă mi se părea sau chiar îmbrăţişările durau mai mult decât unele dansuri. La un final de melodie ne-am întors capetele unul spre altul şi ne-am găsit, zâmbet lângă zâmbet şi răsuflare lângă răsuflare. Ochi în ochi. Sărutul s-a întâmplat, şi el ca un fluture, numai zbatere şi emoţie, lăsându-ne uimiţi şi electrizaţi. În palmele împreunate, rămase în poziţia de dans, am simţit rece, apoi cald şi degetele s-au încleştat până la durere. Un braţ ferm mi-a strâns talia şi m-am simţit ridicată de la podea. O piruetă, două, trei. O sută. Sau lumea se învârtea şi noi rămăsesem pe loc, centru al universului? Muzica o luase razna, arcuşurile, nebune smulgeau sunete adânci din viori şi fâşii din rochia mea albastră, bandoneonul răsuna cu reverberaţii şi ne comprima şi ne întindea corpurile devenite elastice, clape de pian punctau note grave şi striveau gânduri haotice. Javier cânta sau făcea o incantaţie?

Răsărea soarele peste Bosfor, roz şi mov. Dintr-un fotoliu uriaş, care ne încăpea pe-amândoi, priveam pe deasupra ceştii de salep. Senzatia cald-dulce-aromat trebuie să fie aceeaşi dacă ai gusta un nor pufos şi vanilat.

N-am schimbat un cuvânt. N-am ştiut nici cum îl cheamă pe misteriosul partener, până târziu când m-am întors în ţară şi am găsit undeva  – Yildirim. Fulger.