Destinaţii vechi şi noi…


 

Dragă Maria Răducanu,


Am fost aseară în aula BCU şi te-am admirat mai bine de o oră, cântând şi oferind simplu şi dezarmant, bucăţi din sufletul tău frumos.

Ai zâmbit şi-ai acceptat elegant şi clicăiala enervantă a aparatelor foto şi bliţurile grosolane şi aplauzele calde ( că aşa suntem noi, spectatorii români, lacomi şi sinceri precum copiii needucaţi). Ai doinit, ai bocit, ai susurat, ai glumit, te-ai jucat, ai cântat bucuria, dansul, moartea, dorul, iubirea şi minciuna. Când răsare luna.

Ne-ai arătat de unde vine frumuseţea şi ce chip poate lua o minune.

Şi-apoi, strângând şalul verde-smarald la piept, c-o reverenţă de prinţesă timidă, ai fugit. Ai zâmbit luminos şi-ai fugit ca o zână.

În numele celor 100 de oameni privilegiaţi din sală şi-a altora care vor fi având bucuria să te întâlnească, îţi mulţumesc, dragă Marie, că exişti. Şi că eşti a noastră.

Variantă


Venind eu dis de dimineaţă spre birou am avut o viziune. Pe lângă gardul instituţiei văd răzor cu iarbă, prin curte petice mai mici şi mai mari de gazon, tufe şi boscheţi ici-acolo. Ei bine, cum le-ar sta unor căluţi priponiţi prin peisaj? Sau, şi mai bine, liberi, păscând agale verdeaţa? Cum să le stea? Bine!

Adică, de ce n-am veni noi călare la slujbe, în loc să trambalăm maşini poluante sua să asudăm pe biciclete prin traficul nebun, ori să ne lipim unii de alţii în neaerisitele şi oropsitele metrouri, autobuze?

Eu aş avea un roib cu crupa obraznică, nervos dar totuşi uşor de strunit. La parterul blocului în care locuiesc ar fi amenajat grajdul mare şi primitor, în care toţi vecinii, cu mic cu mare, ne-am ţine bidiviii. Dimineaţa, cu buzunarele pline de zahăr cubic şi morcovi, am coborî şi, conversând prietenos, fiecare cu calul lui, ne-am pregăti şaua şi desaga. Şi hopa-sus, calare! Şi-apoi, la galop sau la pas, fiecare în treaba lui.

Câte-o doamnă elegantă, în deux-pieces, ar sta ţanţoşă în şa specială de doamne, pe-o parte. Câte-o don’şoară grăbită s-ar apleca sportiv peste grumazul calului şi-ar dispărea în trap de copite şi praf. Iar peste tot, feţi-frumoşi adevăraţi sau wannabe, călări pe cai albi. Fireşte, piţipoancele ar avea cai-barbie, cu coamele şi cozile coafate în bucle sau întinse cu placa, cu fundiţe şi zorzoane şi tot tacâmul. Haioşii ar călări câte-un măgar, bătrânii câte-o gloabă, musculoşii câte un cal mare fioros, din cei cu copitele îmblănite şi crupa mai înaltă decât un stat de om. Pentru copii, dar şi pentru femeile mignone şi mai sperioase ar fi numai buni poneii docili cu coame cârlionţate. Bolnavii, femeile gravide şi alte persoane inapte de călărit ar umbla jenaţi în şarete sau pe jos. Câte-un excentric, ori străin de pe alte meleaguri, ar trece călare pe cămilă, pe struţ emu, pe o lamă blănoasă sau, de ce nu, chiar pe elefant indian. Ce mai fornăială şi nechezătură ar fi la semafor! Ce mai ocheade şi replici glumeţe de la călăreţ la călăreaţă!

Iar la serviciu, după ce-am descălecat, am duce caii pe-un imaş în fundul curţii, unde ne-ar aştepta cuminţi păscând până la ora plecării…

Eh, vedeţi tabloul?!

Paganini printre crizanteme sau cum mi-am sucit gâtul într-o seară


Pentru că am vrut să ştiu cum se aude Paganini cântat pe Stradivarius de către Tomescu, m-am dus aseară în piaţa George Enescu. Şi acolo, exact asta se întâmpla. Tânărul şi norocosul Alexandru Tomescu, concerta relaxat, în aer liber, gratis pentru oricine dorea să asculte, în cadrul Festivalului George Enescu. Dacă organizarea acestor spectacole în aer liber lasă de dorit, ca orice lucru gratuit, de altfel, la capitolul vizibilitate, atmosferă, eleganţă, în schimb a oferit o sonorizare decentă. Aşa că, în miros de clătite şi mititei, printre oameni fel de fel, sorbind bere din pahare de plastic, precum la plajă, am ocupat cu chiu cu vai nişte scaune rămase libere în mod inexplicabil într-o extremă, de-a stânga scenei. Asta cu o oră şi jumătate înaintea începerii recitalului. La momentul X, nu mai era loc, nici să arunci un ac. Se stătea claie peste grămadă, chiar şi printre scaune, jos, pe caldarâm, chiar şi hăt prin toată piaţa în afara spaţiului amenajat pentru festival, în parcul Ateneului şi în picioare pe trotuare. Aşa că am zis bogdaproste pentru locurile înhăţate. Şi iată cum am stat aproape o oră, cu gâtul întis şi sucit ca să pot zări pe după aranjamentele florale (prost inspirat dispuse lângă scenă) de crizanteme, pe Tomescu scălâmbăindu-se patruns de fior. A venit drăguţul, în cămeşă roşie lejeră, cu vioara celebră (pe care n-o scăpau din ochi nişte domni fioroşi din culise) în braţe. Şi s-a apucat. Capriciul nr. 1 În timpul interpretării i s-au rupt parţial corzile arcuşului, lăsând să-i atârne câteva fire dramatic-furtunos în ritmul mişcării pasionale. A continuat nestingherit. După trei capricii deja răsufla obosit, cu ochelarii aburiţi. Ca atare, i-a scos şi i-a aruncat pe podea. Ochelarii, evident. Orbeşte, ca să zic aşa, a cântat, capriciu după capriciu până la 12 bucăţi, cu foarte scurte pauze. Că nu s-o ridica încă la nivelul înaintaşului Ion Voicu, cu-a cărui vioară se mândreşte, că o mai avea timp să se şlefuiască drept e. Dar tot cert este că omul pune pasiune şi energie în interpretare. Plus că pare ambiţios. Aşadar, recitalul a ieşit impresionant. Faţă de o sală de concert sobră, liniştită, cu acustică bună şi atmosferă corespunzătoare, în piaţă îţi cerea ceva concentrare să urmăreşti ce-a vrut să zică artistul în timp ce mai trecea o salvare sau un motor furios, în timp ce vecinii se foiau din pricina poziţiilor incomode, în timp ce o droaie de fotografi escaladau scena şi alte posturi înălţate pentru un cadru bun, în timp ce pe un ecran uriaş de derulau imagini din turneul Stradivarius din ţară, în timp ce, în timp ce. Eh, m-am străduit şi m-am chinuit lungind şi gâtul, cum spuneam, ca să-i văd mutra exprimând trăirea şi fiorul. A încheiat apoteotic cu nr. 24. Publicul, o mare de luminiţe roşii, practic, (majoritatea filmau sau fotografiau) a apreciat şi a aplaudat îndelung. Şi au primit şi-un bis, tot Paganini, Duet pentru o vioară. Frumos. Mai vreau.