Cartea lui Krog


Am avut într-o seară de pierdut vreo două ore prin centru. Şi unde să te aciuezi când afară e frig şi deja întuneric, decât într-o librărie. Am intrat şi-am început să cotrobăi prin rafturi. Pfui, ce poftă aveam să găsesc ceva frumos! Îmi părea rău că n-am găsit un anticariat, unde ar fi fost şi mai interesantă căutarea. Dar chiar şi într-o librărie, mai ales dacă e mare, se pot găsi cărţi interesante şi/sau ieftine. Şi răsfirând eu aşa, volume cunoscute ori ne, dau peste o cărţulie. Sebastian A. Corn îmi sare în ochi precum un titlu bolduit. Opaaa! Împricinatul?! Hmm, e ca în filmele alea SF, când lumile diferite, realităţile paralele se ating, se întâlnesc şi se produce vreo drăcie, ceva. Nu s-a întâmplat nimic , doar mi s-a luminat mie faţa. Dar senzaţia că on-line-ul se intersectează cu off-line-ul e foarte stranie.

Am înşfăcat volumul şi m-am dus într-un colţ, pe fotoliu, nerăbdătoare să savurez. Am citit coperta, prefaţa, introducerea şi m-am răzgândit. Nu! Ăsta nu e de citit aşa, pe fugă într-o librărie. Mă uitam împrejur şi mă socoteam precum veveriţa zurbagie din Ice Age, cu romanul strâns la piept. Unde, unde să mă duc? Eh, în primul rând, m-am dus la casă, să plătesc. Apoi am ieşit încântată cu comoara sub braţ ( Cum, domnule, să coste numai 5 lei?!).

Şi am citit-o. Nu chiar dintr-o răsuflare, cum aş fi vrut, ci preţ de vreo 3-4 zile – seara în pat şi, făcând o concesie de dragul lecturii, şi dimineaţa în metrou, căci oamenii din jur dispăreau ca prin farmec, odată ce-mi coboram ochii în paginile cărţii.

Ce să spun despre „Vindecătorul”? E o carte frumoasă. Frumos scrisă şi frumos gândită. O poveste pentru oameni mari, în care autorul ne ţine atenţia trează cu jocuri ale minţii, cu glume, cu olecuţă de suspans. Krog e simpatic, în aceeaşi măsură tăntălău şi isteţ, mare „ucigaş” dar şi atent şi sensibil. Cred că el e tot ce-ar fi vrut autorul să fie un strămoş îndepărtat al tagmei mânuitorilor de cuvinte, deci şi al lui. Pe parcursul cărţii, odată cu parcurgerea călătoriei profeţite, Krog devine erou, lucru pe care ni-l anunţă vraciul Moru, încă de la început. Misiunea lui este să împartă cuvintele şi să încurajeze folosirea lor. Întrucât noi azi le folosim, presupunem  că va izbândi, deci n-avem nelămuriri. Şi  îl îndrăgim, ţinem cu el în încercările prin care trece. Îşi face prieteni, dar îşi găseşte şi duşmani. Cade prins, evadează, face cuceriri. Află multe lucruri noi de la fiecare popor pe care îl întâlneşte. Îi cunoaşte pe Tales (Selat) şi (Eu)Clid. Îi trezeşte sentimente languroase lui Logon, cel frumuşel, cu păr cârlionţat. Este trădat, urmărit, ajutat, aşteptat, urmat. Este chiar şi însurat la un moment dat mai cu voie, mai fără voie, cu o eschimoasă blândă dar hotărâtă.

Plus harta desenată în manieră naivă de pe coperta interioară, pe care poţi urmări traseul lui Krog de-a lungul şi de-a latul pământului!

Povestea e doldora de pilde, de clişee şi morale dar nu devine plictisitoare sau moralizatoare. E doar amuzantă. Şi coerentă. Ca şi cum am face un puzzle din toate adevărurile de bază ştiute, îmbinate în cele câteva situaţii posibile într-o viaţă de om: naştere, prietenie, lupte, cunoaştere, însoţire, procreere, moarte. O lectură plăcută, alertă, în care am găsit cuvinte simple de care mi-era dor.

Mulţumesc, domnule doctor!

Drive-in Mall


Nu ştiu să se fi inventat, dar m-am gândit că ar fi o idee bună pentru Bucureşti şi locuitorii săi. Li s-ar potrivi, mănuşă!

Ce presupune chestiunea?! Păi, eu văd cam aşa: un complex imens (cel mai mare/înalt/lat/etc din … completaţi o regiune la alegere, cât mai de răsunet, gen  Europa de SE, Emisfera Boreală) împestriţat cu magazine şi cârciumi scumpe, cinematografe şi alte puncte de distracţie facilă. Şi la toate acestea accesul să se facă din automobilul personal. Fără să cobori, numai din mersul/staţionatul maşinii admiri , studiezi, accesezi ce-i e bucureşteanului mai drag – ţoale scumpe, mâncare multă şi scumpă, distracţii uşurele. De ce să te mai chinui să ţii cheile maşinii pe masă?! Mai bine vii cu dânsa, maşina, in corpore! De ce să-ţi mai baţi capul cu parcarea cât mai în faţă, cât mai la scară, la vedere? Mai bine o plimbi cu tine, ca să fii sigur că te umple de fală. De ce să-ţi mai faci griji cu aspectul întregului corp, când e atât de greu să menţii un fund ferm, un picior suplu sau un abdomen plat şi atât de simplu să arborezi nişte ochelari de soare „de firmă” şi câteva bijuterii grăitoare pentru a te pune în evidenţă? În sfârşit, lanţurile groase, model Azorel, ceasurile masive stil farfurioară şi inelele „buboi” vor avea sens – să se observe de la minim 2-3 metri şi prin parbriz! Machiajul strident va avea şi el rostul lui. Eventual se vor amenaja accesorii exterioare la portiere, posibil în locul oglinzilor care oricum nu folosesc la nimic, sub formă de poliţe pe care se pot aşeza vizibil poşetele, tabletele, telefoanele, mă rog, ce are omul mai de preţ şi-i păcat să nu se vadă.

Astfel proptiţi confortabil în maşinile prea-scumpe (cu sensul de dragi), clienţii se vor fâţâi pe alei amenajate haotic, pe care se va circula conform regulamentului „Întâietatea preţului” – spicuim câteva aspecte: maşina mai scumpă trece prima, taie faţa, virează unde vrea muşchiul ei, fără semnal, etc

La magazine, servitori, pardon! vânzători amabili (în raport cu valoarea maşinii, desigur) vor prezenta la geamurile portierelor diversele produse solicitate, asta în cazul în care clientul nu doreşte să ruleze chiar printre rafturi.

La restaurante se va servi masa fie direct în habitaclu, pe bord, fie se vor amplasa mese la cererea clientului, în locul indicat de el, respectiv în botul maşinii, care va rămâne cu mototrul pornit şi boxele la maxim pentru păstrarea atmosferei.

Orice plată, cash sau card va fi anunţată cu dicţie prin megafoane, de trei ori dintre care ultima dată cu efect sonor de ecou. Ou.Ou.

Filmele vor putea fi urmărite, evident tot din maşini, cu posibilitatea nelimitată de a foşni, scrâşni, plescăi diverse produse fast-food, intre care şi seminţe de floare şi bostan, pentru culoare locală. De asemenea, privitorii vor putea vorbi nestingheriţi la telefon sau vor putea comenta în gura mare acţiunea sau gagurile filmului. Şi totul pe lumină, să fim înţeleşi! Altfel, nu se mai vede ce maşină bengoasă, ce blondă tunată şi ce „jvarovschi” la ochelari are emitentul celei mai adânci cugetări. Şi e păcat.

Iar pe post de decoraţiune generală: gunoaie peste tot, resturi şi surplusuri aruncate cu graţie, tradiţional-româneşte pe geam.

Hmm? E realizabil?

câte ceva despre Roma


După amiaza, ultima zi din septembrie, în Roma.

E cald şi atmosfera e relaxată. Oameni mulţi, amestecaţi, însă nu văd români săraci, aşa cum mă temeam. Mixt cosmopolitan.

În piaţa del Popolo e furnicar de turişti. Aşa cum mă avertiza cineva, de aici încep cele mai multe trasee turistice şi aici e locul de întâlnire al tuturor. Deci, nu pierd vremea prea mult în soare. Un feeling îmi spune că piaţa merită studiată seara, după apus, intrăm să vedem un Caravagio în biserica Santa Maria dei Popoli şi-apoi o luăm la întâmplare pe Babuino. Caravagio, poziţionat strategic într-o firidă, pe un perete lateral al acesteia, este imposibil de fotografiat. Şi oricum nu e voie. Iar lumina e execrabilă. Îmi spun optimistă că e abia vârful icebergului, Roma e plină de comori. Babuino nu e genul meu. E o stradă mărginită de case vechi, mai bine sau mai prost păstrate, însă atât de înghesuite şi aglomerate încât cu greu le mai poţi admira şi observa.

Ca de altfel în toată Roma, abundă informaţia şi/despre relicvele istorice, subiectele culturale, estetice, etc. Te copleşesc. Babuino, ca şi Corso sau Ripetta, cele trei străzi care pleacă în evantai din Piaţa Popolo, adună un babel nesfârşit. De la biserici mai mici sau monumentale, în rând cu magazine banale sau de lux, de la cârciumi discrete la hoteluri scumpe cu portari galonaţi, de la magazine de artă, la dughene de suveniruri, băcănii pentru turişti, farmacii, bănci şi aşa mai departe. Înguste, cu trotuare minuscule, pavate în general cu piatră cubică, circulate haotic de maşini scumpe, maşini miniaturale sau scutere nervoase, cotropite de valuri de turişti şi împânzite de localnici gălăgioşi, aceste străzi care dau culoarea Romei mie mi-au părut destul de sufocante şi obositoare.

Aşadar, am urcat în Pincio. Pincio este o alveolă  a marelui parc Borghese la care se ajunge fie urcând pieptiş scările din piaţa Popolo, fie venind dinspre Trinita dei Monti, biserica din capul scărilor spaniole, pe strada D’Annunzio, un fel de stradă-belvedere cu parcul de-o parte şi panorama oraşului pe cealaltă.

În Pincio, linişte şi pace. Câţiva răzleţi se odihneau pe iarbă, între care un bărbat cu alură de mongol-tătar era de departe, cel mai pitoresc. Te uitai în jur să vezi unde şi-a lăsat calul. Tot aici, în urma unui sfat bun, am gustat prima dată apa din cişmelele Romei. Sunt la tot pasul, în cele mai diverse forme. Apa e de nota 20, n-am mai băut altceva cât am umblat prin oraş, ba chiar am luat şi pe drum, la plecare! Tot pe sub pinii uriaşi din Pincio am găsit piaţa Bucureşti, iar la câţiva paşi un hotel de lux sau cazino, nu-mi dau seama ce era că n-avea niciun însemn, însă avea în curtea elegantă un covor roşu întins de la poartă spre intrare, mărginit cu stâlpi pitici din fier forjat, cu lanţuri între ei, cu-n aer tare oficial aşa. Totul pustiu, nici ţipenie. Pe covorul roşu cădeau pieziş razele soarelui şi o adiere tristă rostogolea câteva frunze moarte. Hmm.

Mai departe, paşii (şi metroul) ne-au purtat spre Quirinal. O zonă extrem de solemnă şi impunătoare, un fel de White Hall al Romei mi s-a părut mie. Palatul, piaţa, grupurile statuare, priveliştea, parcă totul era sobru şi liniştit. Poate şi pentru că nu era puhoi de turişti. Coborând colina Quirinalului am intrat în piaţa Veneţia, descoperind brusc, printre două clădiri apropiate, ca un canion, columna străbunului Traian. Ce să zic, ne-a impresionat cum domina ea forul, semeaţă, în contre-jur, aruncându-şi umbra uriaşă peste noi… Dar ieşind de-a binelea la loc deschis am rămas cu ochii cât cepele în faţa monumentului lui Vittorio Emanuele II. Apăi i-au făcut ceva monument, nu glumă! Mi-a fost clar şi ce văzuse un prieten în Roma, când îmi povestise „am văzut palatul-mare-alb-cu-căruţe-şi-cai-pe-acoperiş”. N-am prea priceput ce căutau zecile de turişti pe trepte, buluc la poalele monumentului. Mult mai bine se putea contempla de vis-a-vis. Deşi, mare lucru de contemplat nu era. Personal, mi s-a părut ca nuca-n perete, un mastodont (prea) alb în contradicţie cu tot ce-l înconjoară.

De aici am luat-o la pas, pe aceleaşi străduţe aglomerate, să vedem Fontana di Trevi pe înserat. Deşi ştiam că va fi ceva lume, ceea ce am văzut m-a descumpănit complet. Era ca şi cum aşteptam dimineaţa metroul la Unirii! Om lângă om, lângă om, lângă om, într-un vacarm de nedescris. Cei care apucaseră să coboare aproape de ghizdurile fântânii nici că se mai dădeau duşi. Probabil lăsau locurile prin testament urmaşilor. Mai sus, alt rând de statornici, pe balustrade şi parapeţi. Pe trepte, familii împământenite. Restul, dezrădăcinaţi, care bântuiau de colo-colo prin locurile rămase libere. Îţi făceai loc cu coatele. Fântâna însă, impasibilă la toată nebunia din jur, foşnea egal şi poza cochetă în ultimele raze ale soarelui. Roz.

Del Popolo la orele 7-8 seara avea într-adevăr farmec. Pe câţi turişti fojgăiau prin piaţă, tot pe-atâţia tineri italieni îşi dădeau întâlnire şi pierdeau vremea în zonă. Amalgamul era echilibrat. Vânzatorii ambulanţi de şaluri indiene sau genţi false schimbaseră marfa în flori şi jucării fosforescente zburătoare. Cu florile îmbiau orice femeie, cu jucăriile ispiteau pe cei mici şi mari deopotrivă. De-o parte şi de alta a obeliscului cu cei patru lei ai săi, se produceau doi artişti locali de stradă. Unul era un bătrânel simpatic, cu plete albe ca zăpada şi glas subţirel. Cânta şlagăre italiene ajutându-se de-un soi de flaşnetă, să-i zic aşa şi de sfaturile soţiei. Celălalt era un tânar energic cu chitară electrică, încercând tot soiul de cover-uri celebre. Lumea, opta pentru unul sau celălalt, aşezâdu-se pe treptele obeliscului central şi consumând eventual o bere, o răcoritoare sau o gustare. Şi ţigări. Multe ţigări!

Va urma.


deci, despre Roma

iată cum se vede Roma

foarte curând, de pe străzile

whatever…


presto su meraviglioso Roma