Despre Vatican


M-am dus la Roma ca să văd Vaticanul. Era singurul lucru pe care mi-am propus să-l văd cu tot dinadinsul, ba chiar, pentru care am făcut tot felul de aranjamente şi documentări. În primul rând, am vrut să iau biletele on line, în avans. Se spunea că astfel eviţi imensa coadă de la intrare. Până la urmă am renunţat, parte din cauza celor 4 euro suplimentari, parte din pricina rezervării exacte a zilei şi orei. Cine ştie câte se puteau schimba. Să ne vedem noi acolo, mi-am spus. Norocul a făcut să primesc chiar înainte de plecare câteva sfaturi şi ponturi de la un binevoitor doctor. Aşa am înţeles că momentul vizitei odată ales inteligent, îmbulzeala poate fi evitată. La ora deschiderii am stat 45min cu totul la rând, un rând civilizat pe lângă zidurile cetăţii, care avansa în ritmul unei plimbări lente, cu mici popasuri. Dată fiind ora matinală, în luna octombrie, nici măcar nu era cald, însă, cu siguranţă la prânz ar fi fost un calvar, căci am avut în fiecare zi 30 grade Celsius. Pe parcurs, diverşi tineri italieni, cu ceva ecusoane în piept pentru bună impresie, veneau şi făceau oferte, în toate limbile de circulaţie europeană, pentru tururi private, cu bonusul subliniat insistent de a „fenta rândul”. Preţul era mărişor. Cât timp am aşteptat, din preajma noastră, un singur cuplu de britanici a cedat ispitei. În rest, oameni răbdători, de toate naţiile, am aşteptat cuminţi. Când ne-am apropiat de intrare asiaticii au început să freamăte. Şi să-şi facă poze frenetic. Aproape că nu le mai păsa de faptul că trebuie efectiv să intre, atât erau de preocupaţi să se imortalizeze zâmbitori, cu poarta Vaticanului în fundal. Recepţia sau holul de intrare, cu ghişeele de bilete, garderoba şi filtrele anti-tero m-a descumpănit, sincer. Ca şi la Louvre, numai sticlă şi oţel, tehnică şi tehnologie modernă. Dar poate sunt eu mai romantică şi când spun cetate/castel/palat mă gândesc musai la decoruri de epocă… Una peste alta, nici muzeul în sine nu m-a exaltat. Şi nu, nu sunt pricioasă, nu fac mofturi, mai ales că venisem întins să-mi desfăt ochiul cu comorile vestite. Poate de vină e sistemul de ghidaj prin muzeu, foarte strict, care te făcea să te simţi ca un şoarece în labirintul experimental. Poate de vină să fi fost gălăgia şi atmosfera de bâlci; turiştii se exprimau în gura mare. Sau viteza cu care toată lumea alerga să ajungă cât mai curând la capela Sixtină. Am remarcat şi mi-a plăcut, în schimb, scara dublă spiralată de la final, o scară impresionantă, ornată cu basoreliefuri, dar realizată relativ recent, în 1930 de un arhitect italian.

Cert este că mult mai bine am văzut şi am putut admira operele de referinţă într-un album de artă cu fotografii de calitate. Aviz amatorilor!

Marea revelaţie şi bucurie a fost însă San Pietro!

Am intrat în Piaţa San Pietro la 7.30 dimineaţa, când soarele răsărea perpendicular pe faţada bisericii, poleind-o spectaculos. Privind în sus, la frontispiciul dominat de Isus şi 11 apostoli (fără Petru şi Pavel, care stau jos, la baza treptelor) îţi dădeau lacrimile la propriu. Coloanele lui Bernini aruncau umbre simetrice de-a drepta şi de-a stânga, iar fântânile îşi jucau apele în curcubee, în liniştea pieţei punctată doar de fâlfâit de porumbei. Singurele siluete care se îndreptau spre basilică erau surori, călugăriţe şi alţi credincioşi care se grăbeau la liturghii. Aşadar prin filtrul anti-tero am trecut lejer. Am urcat treptele intrarii şi am privit înapoi spre Via dela Conciliazione cât ne-au îngăduit razele piezişe ale soarelui care se ridica rapid. Roma se întrezărea uşor înceţoşată în preajma Tibrului. I-am întors spatele şi am intrat pe uşa masivă din bronz în San Pietro.

în dreapta Mântuitorului, Ioan Botezătorul, în stânga ap. Simion tâmplarul, în prim plan ap. Pavel

Im-pre-si-o-nan-tă! Imensă şi frumoasă. Un muzeu de artă. O multitudine de biserici mai mici într-una singură. Practic, un spaţiu de mărimea unei pieţe, sub un singur acoperiş, adăpostind 44 altare. În multe dintre ele se oficiau slujbe, concomitent, fără a fi deranjate câtuşi de puţin una de alta, fiecare în câteo capelă, în câte o firidă sau colţ separat. Care mai de care împodobite cu picturi, basoreliefuri, sculpturi, ornamente neînchipuite. Într-un ghid se menţionează că 400 de statui se găsesc în interiorul basilicii. M-a surprins poziţionarea celebrei Pieta, modest, după uşă, cum s-ar spune, în fundul unei nişe întunecoase. În lipsa unei gloate de turişti gură-cască, care să facă vâlvă, era s-o ratăm monumental. În schimb, negreşit, am căutat şi am atins superstiţioşi, picioarele statuii vechi de bronz a Sf. Petru, pentru noroc.

Despre Baldachinul central ce să zic? Puţin exagerat, extravagant de-a dreptul. Sau aşa e stilul baroc. Bronzul a fost luat de la Pantheon şi turnat pentru obţinerea celor 4 stâlpi de susţinere spiralaţi şi ornaţi cu frunze de măslin. Rezultatul se apropie de arta bijuteriei. Tot la categoria bijuterii aş încadra şi monumentul funerar închinat papei Alexander VII, realizat de Bernini la 80ani, în marmură roz. Aştepţi ca marmura, câtu-i ea de tare, să fluture la adierea curentului, atât de bine sunt realizate faldurile vestmintelor şi acoperământului funerar. Iar în capătul basilicii, într-un altar anume închinat, găsim Sfântul Scaun sculptat tot de Bernini, în lemn şi aur, garnisit cu toate simbolurile creştine şi papale.

Deasupra, filtrează lumina ferestrele cupolei gigantice. Am urcat, cum altfel, să vedem lumea şi din vârful Domului. Ai piedi. Pe scări, întâlneşti la diferite nivele tot soiul de uşi masive care duc, cine ştie, poate la oficii, birouri sau alte camere secrete. Sus, e un fel de părculeţ fără iarbă pe acoperişul vălurit al basilicii. Alei sinuoase dau roată luminatoarelor, coşurilor şi altor obstacole sau duc la magazinaşul de suveniruri sau la oficiul poştal. Ghivecele cu flori şi boscheţi dau o notă plăcută. Fiecare luminator sau turn este izolat cu gărduleţ alb iar pardoseala este un mozaic neted din dale frumos îmbinate. Poţi admira statuile de pe frontispiciu, în toată splendoarea lor,  de la mică distanţă, dar din unghi dorsal. Şi mai poţi urca sus de tot, chiar pe cupola domului, pe o pasarelă îngustă, bătută de curent sau vânt, însă cu perspectivă de 360 grade. Dai ocol şi vezi toată Roma la picioare. Merită!

de sezon


Habemus Papam. Despre curaj


M-am dus să văd Habemus Papam (Avem un Papă) de dorul Romei şi-al Vaticanului. Am citit undeva o recenzie şi-am reţinut doar „Vatican”, „film bun”. Haidem.

Poate că ar fi prea mult spus că dărâmă mituri, dar filmul, cu siguranţă, pune probleme interesante, mai puţin întâlnite în cinematografie. Nu e vorba că tema opţiunii personale, tema responsabilităţii sau a sincerităţii n-ar fi unele cunoscute. Doar că, în cazul de faţă, abordarea e în contrast cu cele mai multe clişee. Preşedinte sau Dumnezeu pentru o zi, prinţ sau prinţesă peste noapte s-au mai văzut, răzvrătiri împotriva sorţii, asemenea. Însă în filmul italianului Moretti e puţin altfel. Simplu, incomod de sincer pe alocuri şi fără întorsături spectaculoase care să ducă la „happy end”.  Un film pe dos, cumva.

Încă de la început, contrariază rugăciunile fierbinţi, sotto voce, ale cardinalilor intrând în Conclav, de-a nu fi cumva aleşi să ocupe Sfântul Scaun. Cum aşa?! Ne-am putea închipui o competiţie dură, jocuri de culise, sfori trase, manipulări, totul pentru a ajunge în poziţia supremă. Aşa e în politcă. Aşa e oriunde există ierarhii şi putere. Şi totuşi, autorul preferă să plece de la premisa ideală. Discutabilă, dar e alegerea lui. Interesant e abia mai departe, când unul dintre cei mai puţin proeminenţi cardinali, o figură blajină,  întruneşte voturile necesare şi spre uşurarea celorlalţi, este numit papă. Cum va reacţiona alesul? În primă fază, face un atac de panică. Apoi, fuge. Fuge la propriu prin palatul Vaticanului, se ascunde, incapabil de-a face faţă situaţiei, copleşit de eveniment. Refuză să se adreseze mulţimii şi să-şi asume îndatorirea. De aici decurg toate acţiunile filmului. Pe de o parte, cardinalii şi secretarul-consilier-purtător de cuvânt al Vaticanului încearcă să-l aducă pe proaspătul ales la gânduri mai bune, la înhămarea de bunăvoie în funcţia supremă. Pe de altă parte, Melville, aproape-papa, căutând să se adune, să se regăsească, să se decidă, în ultimă instanţă, asupra sarcinii ce i se impune. Conclavul nu se poate dizolva până când papa nu acceptă funcţia, aşadar o droaie de cardinali, din toate colţurile lumii rămân consemnaţi în Vatican. Regizorul Moretti îşi oferă o partitură interesantă, apărând în rolul profesorului psihanalist-terapeut solicitat prompt dar nu de prea mare ajutor pentru dilemele papei şi consemnat, desigur să rămână la Vatican până la soluţionarea problemei. Profesorul are umor şi tact, energie şi perseverenţă. În cele din urmă, îşi va aplica talentul  şi abilităţile reuşind să scoată din cardinalii sobri spiritul ludic şi bucuria copilărească. Îi va organiza într-un campionat de voleyball, în curtea Vaticanului! Plus alte ironii fine la adresa „statului în stat” şi a  supuşilor săi.

În acelaşi timp, alesul, evadat în mod neaşteptat, bântuie la întâmplare pe străzile Romei, alternând stările de nepăsare cu cele de tristeţe, trecând de la curiozitate şi elan, la apatie, de la seninătate la angoasă şi tot aşa. Nu are timp să-şi rememoreze întreaga viaţă, aşa cum ar fi vrut, nicidecum să ia o hotărâre pentru viitor, dar obligat fiind să se întoarcă şi să se exprime public, el va face ceea ce nu ne aşteptam. Cu un curaj mai mare decât acela să accepţi o provocare imensă (care de multe ori, să recunoaştem, nu e decât inconştienţă), el refuză povara care-l copleşeşte. Îşi recunoaşte slăbiciunea, şi-o asumă. Rar. Surprinzător. Dar cardinalul Melville nu era decât un om. Bătrân, bun, sensibil, cu ceva frustrări adunate de-a lungul vieţii, cu regrete dar şi cu satisfacţii, fără ambiţii, cu nedumeriri, vise, aşteptări, temeri. Un om. Un om care a găsit curaj să spună ce simte, ce nu vrea şi ce nu poate.

El n-a putut să fie papă, dar cu siguranţă, filmul ne face să ne întrebăm fiecare ce şi cât nu putem face. Şi când ar fi timpul să spunem adevărul.

Per total, Habemus Papam e plăcut de urmărit, e o povestioară frumos pusă în imagini şi sunete, pe care până a afla deznodământul, poţi chiar s-o iei drept comedie. Practic, abia după ce se termină, începi să realizezi că a fost o dramă serioasă.

Veliko, iar şi iar


Ce să mai faci la Veliko Târnovo după ce l-ai văzut şi vara şi iarna?! Nimic. Şi totuşi am mers. Are un farmec aparte şi multă linişte. Şi bun simţ.

După un drum greu, printr-o ninsoare ce era să ne întoarcă acasă, am răzbit. Ne-am strecurat printre satele rare bulgăreşti, pe drumurile lor demodate, prin păduri, peste câmpuri lucrate şi dealuri cu livezi. Am ajuns spre prânz, în oraşul-târguşor care se lăsa supus de-o ninsoare cu fulgi mari apoşi. Curat. Simplu. Provincial. Unde să te duci, când vii de pe drum şi ţi-e poftă de mâncare? La cârciumă, desigur. Ne-am dus să ne dezmorţim şi să mai povestim dinaintea unei mese pline, aşa cum şade bine unor turişti români. Restaurantul Şastliveţa ne-a primit cu braţele deschise. Pentru cine nu ştie, acest Şastliveţa este un loc renumit unde se mănâncă excelent, într-o ambianţă plăcută, la preţuri decente. S-ar zice, cel mai bun loc din Veliko, dar eu mă feresc de superlative absolute. N-am prins loc la o masă din aripa cu vedere spre râul Iantra şi panorama oraşului, însă chiar şi la măsuţa de la geamul către stradă a fost frumos. Odată pentru că era mai linişte şi în al doilea rând pentru că vedeam trecătorii, spectacolul străzii. Sâmbăta la prânz treceau rare maşini, grupuri de femei înfofolite în blănuri venind de la şoping încărcate cu pungi mari, bunici cu copii, bunici fără copii cu ziarul sub braţ, tineri dichisiţi care făceau slalom printre băltoace, perechi ţinându-se de mână. Şi fulgii imenşi căzând pieziş, fără contenire şi transformându-se în apă pe caldarâm. Şastliveţ înseamnă norocos. Norocoşi cred că suntem noi, turiştii care alegem bulgaria, oricare colţ al ei, pentru turism. Ei, mai degrabă, sunt sortiţi să servească, trateze, cinstească pe toţi cei care le trec pragul, fie că merită ori nu. Aşadar, masă îmbelşugată am avut, servire amabilă, ambianţă tihnită. Şi bere Kameniţa!

Apoi, pe străzi. Magazine cu mărgele colorate din sticlă, lemn, pietre. Magazine cu produse pe bază de trandafiri naţionali – săpun, parfum, creme, şampon, etc. Magazine cu suveniruri, cu artă populară, cu vechituri. Cofetării, cafenele. O prăvălie în care pe o tipsie uriaşă încinsă se preparau firele de cataif. Pisici. Maşini vechi dar şi limuzine scumpe. Oameni. Un restaurant elegant, cu pianină în hol. Case vechi, cu etaj şi balcoane din fier sau lemn. Pavaje vechi din piatră de râu. Curţi minuscule, în pantă. Scări tocite. Şi ningea în linişte. Undeva dincolo de cotul râului, coborând pe străduţele întortocheate am găsit cea mai veche stradă din Veliko, rămasă neschimbată din evul mediu. Strada Gurko. Înserarea nu ne-a lăsat să vedem mare lucru din ea, însă ne-a mânat în bodega din spatele panoului informativ. O surpriză plăcută! Un local în care timpul părea să fi stat în loc ultimii 20-30 de ani şi care ne-a dat o senzaţie stranie de familiaritate, de confort şi căldură. N-am reţinut numele, o să-i spun bodega cu drăcuşori. Pe un perete întreg, la interior, erau desenate în manieră simplistă scene sugestive despre cum te îndeamnă necuratul la păcate: să bei, să furi, să preacurveşti, să fii lacom, însoţite de câteva cuvinte moralizatoare (am presupus noi). În cârciumă se bea, se fuma şi se auzea pink floyd. Efectul era simpatic. Barmanul-proprietar sau ce-o fi fost el, e un nene cu aspect de rocker bătrân, datorat părului lăieţ, hainelor neglijente şi figurii blazat-atotştiutoare. În fapt, o fi ştiut el multe, dar nu şi engleză. De română, nici poveste! Aşa încât i-am explicat cum ne-am priceput că vrem vin fiert. Curios, dar bulgarii nu obişnuiesc să bea vinul în forma asta, aşa că a durat ceva până l-am convins. Apoi ne-am împotmolit la scorţişoară. Nu ştiam s-o mimăm. Dar tot gospodin ne-a scos din impas, găsindu-şi interpreţi la o masă de tineri de alături. Ei i-au tradus amabili toate dorinţele noastre. Şi de-aici, relaţia a mers strună. Noi am băut, el ne-a servit.

Târziu, în noapte am plecat spre micul nostru hotel din centru. Camerele ne aşteptau calde, primitoare, cochete. Deşi destul de veche, clădirea arăta în regulă, adusă la zi în ce privesc utilităţile şi confortul. Încălzirea era asigurată atât central, prin calorifere mari, cât şi suplimentar prin aparatele de aer condiţionat. Deci, răsfăţ. Apa era caldă, baia spaţioasă. Patul şi lenjeria, impecabile. Altfel, un aer uşor retro indus de mobilier şi tapetul floral de pe pereţi. Micul dejun, din lipsă de spaţiu urma să fie servit pe tăvi cu picioruşe, chiar în vârful patului, ceea ce mi s-a părut chiar drăguţ. Un minus totuşi pentru frugalitate. Aşteptările erau mari, obişnuiţi fiind cu porţiile de mâncare generose de mai peste tot. Aici, gustos, dar puţin. Pe de altă parte, am avut astfel pretext să mai intrăm pentru o gustare într-o cafenea tradiţională din centrul vechi. Gustarea, ca gustarea, dar cafeaua la nisip a fost genială! Tanti vânzătoarea-ospătăriţă a preparat sub privirile noastre ibricele minuscule de cafea, în tava cu nisip fierbinte. Alături, pe tejgheaua masivă de lemn ne făceau cu ochiul rânduri-rânduri de bezele simple şi cu nucă, de acadele în formă de cocoşi roşii sau de alte zaharicale. Apoi am atacat pieptiş cetatea Ţareveţ. Machu Pichu de Bulgaria i-aş zice eu, căci aşa îmi par ruinele zidurilor de pe versant văzute de departe, un labirint de fortificaţii tocite, năpădite de petice de iarbă. Sus, în biserca patriarhală, cunoscuta atmosferă stranie, dată deopotrivă de picturile murale moderne, cu tente acpocaliptice şi de muzica gotică ce se aude nonstop în difuzoare. Şi pustiu. Când am văzut-o prima dată ştiu că am fost de-a dreptul şocată. Apoi am căutat şi am citit undeva despre pictorul care a realizat decorarea interiorului. Era vorba parcă şi de-un scandal referitor la scena de deasupra intrării, cu un Iisus atletic, înfăţişat cu picioarele în sus şi fără cap, însă n-am mai găsit sursa şi nu mai bag mâna în foc că nu confund cu altă poveste… În orice caz, pictura e diferită de tot ce-am mai văzut vreodată într-o biserică ortodoxă, dar nu neapărat şi neplăcută.

În fine, într-un târziu, frigul ne-a alungat înapoi în centru. Şi foamea se iţea, aşa că ne-am îndreptat spre restaurantul cu pian şi ferestre mari. Hanul Hagi Nikoli ar fi cumva comparabil cu Hanul lui Manuc de la noi. Comparabil, dar superior, desigur. Datând de pe la 1850 hanul aparţinuse unui negustor bogat şi fusese construit de un arhitect faimos al timpului. Azi, renovat recent, găzduieşte restaurantul, o galerie de artă, muzeul, magazinul de vinuri şi terasa de vară. Faptul că interiorul este decorat şi mobilat cu mult gust ( mobilă din lemn masiv, ferestre originale din lemn, dublate doar pe exterior cu termopan discret, fotografii de început de secol ale oraşului, candelabre de fier forjat, canapele comode din piele), faptul că serivrea este elegantă şi discretă (chelneriţa vorbitoare de engleză ne-a servit amabilă, ne-a schimbat tacâmurile la fiecare fel de mâncare – salată, fel principal, desert- cu mănuşi albe), iar mâncarea este de calitate nu înseamnă că preţurile o iau razna. Sunt absolut decente. Am plecat nostalgici, impregnaţi de atmosfera localului.

Drept rămas bun, soarele a ieşit şi a strălucit puternic tot drumul spre casă, oferindu-ne un spectacol de lumini şi culoare pe cerul asortat cu nori străvezii.