Veliko, iar şi iar

Ce să mai faci la Veliko Târnovo după ce l-ai văzut şi vara şi iarna?! Nimic. Şi totuşi am mers. Are un farmec aparte şi multă linişte. Şi bun simţ.

După un drum greu, printr-o ninsoare ce era să ne întoarcă acasă, am răzbit. Ne-am strecurat printre satele rare bulgăreşti, pe drumurile lor demodate, prin păduri, peste câmpuri lucrate şi dealuri cu livezi. Am ajuns spre prânz, în oraşul-târguşor care se lăsa supus de-o ninsoare cu fulgi mari apoşi. Curat. Simplu. Provincial. Unde să te duci, când vii de pe drum şi ţi-e poftă de mâncare? La cârciumă, desigur. Ne-am dus să ne dezmorţim şi să mai povestim dinaintea unei mese pline, aşa cum şade bine unor turişti români. Restaurantul Şastliveţa ne-a primit cu braţele deschise. Pentru cine nu ştie, acest Şastliveţa este un loc renumit unde se mănâncă excelent, într-o ambianţă plăcută, la preţuri decente. S-ar zice, cel mai bun loc din Veliko, dar eu mă feresc de superlative absolute. N-am prins loc la o masă din aripa cu vedere spre râul Iantra şi panorama oraşului, însă chiar şi la măsuţa de la geamul către stradă a fost frumos. Odată pentru că era mai linişte şi în al doilea rând pentru că vedeam trecătorii, spectacolul străzii. Sâmbăta la prânz treceau rare maşini, grupuri de femei înfofolite în blănuri venind de la şoping încărcate cu pungi mari, bunici cu copii, bunici fără copii cu ziarul sub braţ, tineri dichisiţi care făceau slalom printre băltoace, perechi ţinându-se de mână. Şi fulgii imenşi căzând pieziş, fără contenire şi transformându-se în apă pe caldarâm. Şastliveţ înseamnă norocos. Norocoşi cred că suntem noi, turiştii care alegem bulgaria, oricare colţ al ei, pentru turism. Ei, mai degrabă, sunt sortiţi să servească, trateze, cinstească pe toţi cei care le trec pragul, fie că merită ori nu. Aşadar, masă îmbelşugată am avut, servire amabilă, ambianţă tihnită. Şi bere Kameniţa!

Apoi, pe străzi. Magazine cu mărgele colorate din sticlă, lemn, pietre. Magazine cu produse pe bază de trandafiri naţionali – săpun, parfum, creme, şampon, etc. Magazine cu suveniruri, cu artă populară, cu vechituri. Cofetării, cafenele. O prăvălie în care pe o tipsie uriaşă încinsă se preparau firele de cataif. Pisici. Maşini vechi dar şi limuzine scumpe. Oameni. Un restaurant elegant, cu pianină în hol. Case vechi, cu etaj şi balcoane din fier sau lemn. Pavaje vechi din piatră de râu. Curţi minuscule, în pantă. Scări tocite. Şi ningea în linişte. Undeva dincolo de cotul râului, coborând pe străduţele întortocheate am găsit cea mai veche stradă din Veliko, rămasă neschimbată din evul mediu. Strada Gurko. Înserarea nu ne-a lăsat să vedem mare lucru din ea, însă ne-a mânat în bodega din spatele panoului informativ. O surpriză plăcută! Un local în care timpul părea să fi stat în loc ultimii 20-30 de ani şi care ne-a dat o senzaţie stranie de familiaritate, de confort şi căldură. N-am reţinut numele, o să-i spun bodega cu drăcuşori. Pe un perete întreg, la interior, erau desenate în manieră simplistă scene sugestive despre cum te îndeamnă necuratul la păcate: să bei, să furi, să preacurveşti, să fii lacom, însoţite de câteva cuvinte moralizatoare (am presupus noi). În cârciumă se bea, se fuma şi se auzea pink floyd. Efectul era simpatic. Barmanul-proprietar sau ce-o fi fost el, e un nene cu aspect de rocker bătrân, datorat părului lăieţ, hainelor neglijente şi figurii blazat-atotştiutoare. În fapt, o fi ştiut el multe, dar nu şi engleză. De română, nici poveste! Aşa încât i-am explicat cum ne-am priceput că vrem vin fiert. Curios, dar bulgarii nu obişnuiesc să bea vinul în forma asta, aşa că a durat ceva până l-am convins. Apoi ne-am împotmolit la scorţişoară. Nu ştiam s-o mimăm. Dar tot gospodin ne-a scos din impas, găsindu-şi interpreţi la o masă de tineri de alături. Ei i-au tradus amabili toate dorinţele noastre. Şi de-aici, relaţia a mers strună. Noi am băut, el ne-a servit.

Târziu, în noapte am plecat spre micul nostru hotel din centru. Camerele ne aşteptau calde, primitoare, cochete. Deşi destul de veche, clădirea arăta în regulă, adusă la zi în ce privesc utilităţile şi confortul. Încălzirea era asigurată atât central, prin calorifere mari, cât şi suplimentar prin aparatele de aer condiţionat. Deci, răsfăţ. Apa era caldă, baia spaţioasă. Patul şi lenjeria, impecabile. Altfel, un aer uşor retro indus de mobilier şi tapetul floral de pe pereţi. Micul dejun, din lipsă de spaţiu urma să fie servit pe tăvi cu picioruşe, chiar în vârful patului, ceea ce mi s-a părut chiar drăguţ. Un minus totuşi pentru frugalitate. Aşteptările erau mari, obişnuiţi fiind cu porţiile de mâncare generose de mai peste tot. Aici, gustos, dar puţin. Pe de altă parte, am avut astfel pretext să mai intrăm pentru o gustare într-o cafenea tradiţională din centrul vechi. Gustarea, ca gustarea, dar cafeaua la nisip a fost genială! Tanti vânzătoarea-ospătăriţă a preparat sub privirile noastre ibricele minuscule de cafea, în tava cu nisip fierbinte. Alături, pe tejgheaua masivă de lemn ne făceau cu ochiul rânduri-rânduri de bezele simple şi cu nucă, de acadele în formă de cocoşi roşii sau de alte zaharicale. Apoi am atacat pieptiş cetatea Ţareveţ. Machu Pichu de Bulgaria i-aş zice eu, căci aşa îmi par ruinele zidurilor de pe versant văzute de departe, un labirint de fortificaţii tocite, năpădite de petice de iarbă. Sus, în biserca patriarhală, cunoscuta atmosferă stranie, dată deopotrivă de picturile murale moderne, cu tente acpocaliptice şi de muzica gotică ce se aude nonstop în difuzoare. Şi pustiu. Când am văzut-o prima dată ştiu că am fost de-a dreptul şocată. Apoi am căutat şi am citit undeva despre pictorul care a realizat decorarea interiorului. Era vorba parcă şi de-un scandal referitor la scena de deasupra intrării, cu un Iisus atletic, înfăţişat cu picioarele în sus şi fără cap, însă n-am mai găsit sursa şi nu mai bag mâna în foc că nu confund cu altă poveste… În orice caz, pictura e diferită de tot ce-am mai văzut vreodată într-o biserică ortodoxă, dar nu neapărat şi neplăcută.

În fine, într-un târziu, frigul ne-a alungat înapoi în centru. Şi foamea se iţea, aşa că ne-am îndreptat spre restaurantul cu pian şi ferestre mari. Hanul Hagi Nikoli ar fi cumva comparabil cu Hanul lui Manuc de la noi. Comparabil, dar superior, desigur. Datând de pe la 1850 hanul aparţinuse unui negustor bogat şi fusese construit de un arhitect faimos al timpului. Azi, renovat recent, găzduieşte restaurantul, o galerie de artă, muzeul, magazinul de vinuri şi terasa de vară. Faptul că interiorul este decorat şi mobilat cu mult gust ( mobilă din lemn masiv, ferestre originale din lemn, dublate doar pe exterior cu termopan discret, fotografii de început de secol ale oraşului, candelabre de fier forjat, canapele comode din piele), faptul că serivrea este elegantă şi discretă (chelneriţa vorbitoare de engleză ne-a servit amabilă, ne-a schimbat tacâmurile la fiecare fel de mâncare – salată, fel principal, desert- cu mănuşi albe), iar mâncarea este de calitate nu înseamnă că preţurile o iau razna. Sunt absolut decente. Am plecat nostalgici, impregnaţi de atmosfera localului.

Drept rămas bun, soarele a ieşit şi a strălucit puternic tot drumul spre casă, oferindu-ne un spectacol de lumini şi culoare pe cerul asortat cu nori străvezii.

Anunțuri

2 Responses to Veliko, iar şi iar

  1. catherine says:

    :))

  2. Catalin says:

    Recunoaște că ai mers să plătești impozitul anual la mașină :p

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: