Habemus Papam. Despre curaj

M-am dus să văd Habemus Papam (Avem un Papă) de dorul Romei şi-al Vaticanului. Am citit undeva o recenzie şi-am reţinut doar „Vatican”, „film bun”. Haidem.

Poate că ar fi prea mult spus că dărâmă mituri, dar filmul, cu siguranţă, pune probleme interesante, mai puţin întâlnite în cinematografie. Nu e vorba că tema opţiunii personale, tema responsabilităţii sau a sincerităţii n-ar fi unele cunoscute. Doar că, în cazul de faţă, abordarea e în contrast cu cele mai multe clişee. Preşedinte sau Dumnezeu pentru o zi, prinţ sau prinţesă peste noapte s-au mai văzut, răzvrătiri împotriva sorţii, asemenea. Însă în filmul italianului Moretti e puţin altfel. Simplu, incomod de sincer pe alocuri şi fără întorsături spectaculoase care să ducă la „happy end”.  Un film pe dos, cumva.

Încă de la început, contrariază rugăciunile fierbinţi, sotto voce, ale cardinalilor intrând în Conclav, de-a nu fi cumva aleşi să ocupe Sfântul Scaun. Cum aşa?! Ne-am putea închipui o competiţie dură, jocuri de culise, sfori trase, manipulări, totul pentru a ajunge în poziţia supremă. Aşa e în politcă. Aşa e oriunde există ierarhii şi putere. Şi totuşi, autorul preferă să plece de la premisa ideală. Discutabilă, dar e alegerea lui. Interesant e abia mai departe, când unul dintre cei mai puţin proeminenţi cardinali, o figură blajină,  întruneşte voturile necesare şi spre uşurarea celorlalţi, este numit papă. Cum va reacţiona alesul? În primă fază, face un atac de panică. Apoi, fuge. Fuge la propriu prin palatul Vaticanului, se ascunde, incapabil de-a face faţă situaţiei, copleşit de eveniment. Refuză să se adreseze mulţimii şi să-şi asume îndatorirea. De aici decurg toate acţiunile filmului. Pe de o parte, cardinalii şi secretarul-consilier-purtător de cuvânt al Vaticanului încearcă să-l aducă pe proaspătul ales la gânduri mai bune, la înhămarea de bunăvoie în funcţia supremă. Pe de altă parte, Melville, aproape-papa, căutând să se adune, să se regăsească, să se decidă, în ultimă instanţă, asupra sarcinii ce i se impune. Conclavul nu se poate dizolva până când papa nu acceptă funcţia, aşadar o droaie de cardinali, din toate colţurile lumii rămân consemnaţi în Vatican. Regizorul Moretti îşi oferă o partitură interesantă, apărând în rolul profesorului psihanalist-terapeut solicitat prompt dar nu de prea mare ajutor pentru dilemele papei şi consemnat, desigur să rămână la Vatican până la soluţionarea problemei. Profesorul are umor şi tact, energie şi perseverenţă. În cele din urmă, îşi va aplica talentul  şi abilităţile reuşind să scoată din cardinalii sobri spiritul ludic şi bucuria copilărească. Îi va organiza într-un campionat de voleyball, în curtea Vaticanului! Plus alte ironii fine la adresa „statului în stat” şi a  supuşilor săi.

În acelaşi timp, alesul, evadat în mod neaşteptat, bântuie la întâmplare pe străzile Romei, alternând stările de nepăsare cu cele de tristeţe, trecând de la curiozitate şi elan, la apatie, de la seninătate la angoasă şi tot aşa. Nu are timp să-şi rememoreze întreaga viaţă, aşa cum ar fi vrut, nicidecum să ia o hotărâre pentru viitor, dar obligat fiind să se întoarcă şi să se exprime public, el va face ceea ce nu ne aşteptam. Cu un curaj mai mare decât acela să accepţi o provocare imensă (care de multe ori, să recunoaştem, nu e decât inconştienţă), el refuză povara care-l copleşeşte. Îşi recunoaşte slăbiciunea, şi-o asumă. Rar. Surprinzător. Dar cardinalul Melville nu era decât un om. Bătrân, bun, sensibil, cu ceva frustrări adunate de-a lungul vieţii, cu regrete dar şi cu satisfacţii, fără ambiţii, cu nedumeriri, vise, aşteptări, temeri. Un om. Un om care a găsit curaj să spună ce simte, ce nu vrea şi ce nu poate.

El n-a putut să fie papă, dar cu siguranţă, filmul ne face să ne întrebăm fiecare ce şi cât nu putem face. Şi când ar fi timpul să spunem adevărul.

Per total, Habemus Papam e plăcut de urmărit, e o povestioară frumos pusă în imagini şi sunete, pe care până a afla deznodământul, poţi chiar s-o iei drept comedie. Practic, abia după ce se termină, începi să realizezi că a fost o dramă serioasă.

Anunțuri

One Response to Habemus Papam. Despre curaj

  1. iordachec says:

    Imaginea Bisericii Catolice e destul de şifonată în ultima vreme.Filmul ăsta vine ca o manuşă pentru a arăta o faţetă user friendly a catolicismului,ii face pe cardinali mai umani,prin temerile lor,prin viciile lor.Se estompeaza un pic din imaginea oculta a Vaticanului.
    Una peste alta merita vazut fiind o abordare interesanta a papalitatii si a oamenilor din spatele ei.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: