Sighişoara, pe scurt

strada Cetăţii, turnul cu ceas

Am ales să asist la îndelung trâmbiţata plecare a iernii în Sighişoara, un oraş care mi-e tare drag, dar pe care nu l-am mai vizitat de mult. Am luat o ofertă fulger de pe booking.com la Hotel Poieniţa. Nu-l recomand. Pe lângă faptul că e departe de centru,(ceea ce ştiam din start), hotelul(!) se accesează cu greu, pe un drum ce devine uliţă la un moment dat, denivelat şi plin de noroi. Mai are şi alte minusuri. Cele trei stele nu ştiu cum i-au fost atribuite. Camere micuţe, mobilate insipid şi ieftin, cu baie şi mai mică şi mai penibilă, fără şampon sau alte răsfăţuri. Săpun şi prosoape aspre. Curat, nimic de zis. La sosire nu curgea apa din cauza unei defecţiuni generale, slava-domnului că s-a remediat până spre seară. Acustică bună prin pereţi.  Pe ferestre vedeam ogrăzile vecinilor, pline cu găini cotcodăcind.

Până la urmă, ofereau, cred fără să vrea, o atmosferă rustică şi atemporală. Recepţia, holurile erau decorate într-un inefabil stil late 80’ horeca, adică: lambriuri din ceva lemnos, lăcuit, linoleum bej, scaune masive tapiţate cu stofă roz-bej, fazani împăiaţi pe pereţi şi tablouaşe multe, traverse vişinii de iută pe scări,  perdele demodate pe la ferestre, miros de tocană în restaurant şi, nu în ultimul rând, televizorul sport amplasat într-un colţ al recepţiei, de la al cărui program tanti recepţionera se desprindea cu greu. În concluzie, am rămas cu o impresie generală proastă, dar n-am făcut mofturi, întrucât nu voiam răsfăţ de 5 stele, ci un loc curat şi călduţ unde să punem capul la sfârşitul zilei.

costume populare vechi, expuse în piaţa cetăţii

Apoi, hai-hui prin cetate. Am luat străzile şi clădirile la control amănunţit. Ce s-a mai schimbat, ce s-a mai inventat. Mai nimic, afară de un copac mare care a dispărut din Piaţa Cetăţii. Pe ici, pe colo câte o faţadă are culori proaspete, pe dincolo alta s-a cam scorojit. Aceleaşi anunţuri cu case de vânzare, în buricul cetăţii – cam cât o costa una?! Aceleaşi magazine de suveniruri – unele deschise, altele păstrându-se numai pentru zile mari de festival. Am întâlnit foarte puţini turişti, câţiva oameni în general, pe străzi, în cetate sau aiurea în oraş. Aviz amatorilor de vizitat în tihnă! Abia duminică se mai animase atmosfera.

Mi-au plăcut celebrii străjeri ai cetăţii (tineri actori în costume medievale), care umblau imperturbabili să anunţe cu ropote de tobă ora aproximativă şi faptul că…”nu s-a întâmplat nimic”, asigurând locuitorii că situaţia e sub control, plus scurte informaţii amuzante, glume sau cântecele în limbi străine – maghiară, germană, japoneză, coreeană, rusă- în funcţie de naţionalitatea asistenţei. Totul punctat cu haiosul „Am zis!”. Spontani, tonici.

Este ora unsprăzece aproape fix şi în cetate nu s-a întâmplat nimic! Stati liniştiţi, avem noi grijă! Am zis!

pe scara acoperită se plimbă chiar şi extratereştri

De mâncat, am vrut să mâncăm musai în cetate şi, din păcate, n-a fost o idee strălucită. La Casa Vlad Dracul bate vântul. Am intrat şi dacă tot ne-am aşezat şi-am deranjat o tanti ospătăriţă de la şueta dumisale, am zis să şi luăm ceva. Abia-abia ne-am putut decide la ceva care să nu ne destabilizeze bugetul. Atmosfera era cam ciudată în sensul că stăteam singuri într-o sală înţesată de mese mari de 8 persoane, masive şi impunătoare, cu o muzică medievală prea tare, pe care cineva o pornise de cum am intrat, aşezaţi stingher pe scaunele tari şi joase, astfel încât blatul mesei ne venea în dreptul pieptului. Parcă eram copiii pedepsiţi de maştera cea rea. De vreo două ori, pe uşă au mai băgat capul turişti care studiau încăperea cu aer de muzeu şi pe noi deopotrivă cu lingurile în aer, apoi dispăreau. Am tulit-o şi noi la soare, uşuraţi (de bani).

Apoi, cătinel pe strada scării, am urcat la Biserica din Deal. Scara, cum o ştiam – frumoasă, îngrijită numa’ cât să nu pară insalubră, inscripţionată perseverent de- alde mimi+nae sau gigi+emma până recent, în ianuarie 2012. Chiar stau şi mă întreb, oare umblă ei cu ceva cretă în buzunar? Sau folosesc oja domnişoarei? Că marker permanent alb încă n-am văzut, dar mai ştii?! Şi dac-ar fi, cum fac? „vezi să nu uiţi, dragă, carioca, să avem cu ce să ne scriem şi noi numele p-acolo!” îşi spun făcând bagajul…? În compensaţie, sus, în capul scării, cântau frumos doi băieţi la chitările lor. Biserica din Deal era deschisă vizitării, ba chiar avea şi ghid la dispoziţia oricui ar fi vrut să afle mai multe detalii, însă frigul neprietenos dinăuntru ne-a gonit. Vara e plăcut să te răcoreşti sub bolţile înalte de piatră, sau în catacombele subterane, mai ales că ghidului îi place să spună poveşti turiştilor care stau frumos pe bănci şi-l ascultă. De data asta, ne-am mulţumit cu priveliştea de la înălţime, de pe zidul vechi al cetăţii.

la cafenea, în mansarda cochetă

Apoi, cum cobori de pe strada scării, imediat în dreapta, se merge către turnul cositorarilor. Acolo există un loc fermecat, numit Casa Cositorarului. N-am încercat camerele pensiunii, însă despre cafenea pot vorbi în cunoştinţă de cauză. N-am avut nicio dezamăgire. Atmosfera este foarte intimă şi relaxată, decorul sugerează un pod cu vechituri frumoase. Se stă pe canapele cochete şi confortabile, pe jilţuri, scaune, fotolii. Odată aşezat nu te poţi opri să nu admiri multitudinea de flecuşteţe decorative, de detalii simpatice descoperite pe te-miri-unde. Flori uscate legate cu pamblici, sfeşnice, lampadare, păpuşi, fotografii vechi şi tot aşa. Servirea a fost de fiecare dată promptă şi atentă, ceea ce e cu atât mai lăudabil, cu cât fetele-chelneriţe urcă şi coboară pentru fiecare comandă o scară spiralată abruptă, în pas vioi şi cu zâmbetul pe buze. În orele tihnite de după-amiază, mesele s-au umplut încet-încet. Au cafele variate, ceaiuri şi alte băuturi dar şi prăjituri de casă, în porţii generoase sau piure de castane.

Turnul cu ceas se vizitează numai până la 15.30, abia din 15 mai se trece la program de vară, adică până la 17.30. Taxa e 10 lei pentru adulţi şi doar 2,5 pentru elevi/studenţi. Deşi e afişată peste tot o taxă pe fotografiat, nu ne-a cerut nimeni aşa ceva. Am studiat tot nestingheriţi mecanismul ceasului uriaş şi figurinele vechi, care  din păcate nu se animă la ore fixe, aşa cum credeam. Doar pe faţada sudică, deci spre oraş nu spre cetate, se schimbă la miezul nopţii omuleţul reprezentând ziua săptămânii. Duminică poartă un soare auriu pe cap, Luni o lună, Marţi e fioros şi are arme în mâini( Marte, zeul războiului) şi tot aşa, Mercur, Jupiter, Venus şi Saturn.

pe străduţe, oriunde te-ai învârti, reperezi turnul cu ceas

Celelalte 14 turnuri ale Sighisoarei, mult mai puţin cunoscute şi căutate, străjuiesc cetatea împreună cu zidurile rămase în picioare pe aproape toate laturile. Am identificat Turnul Fierarilor – lângă biserica centrală, al Cositorarilor – în stânga, cum intri pe sub turnul cu ceas, al Croitorilor – în partea opusă ceasului, tot o poartă a cetăţii, al Cizmarilor – în partea vestică, mai părăginită, cu scări de lemn exterioare şi al Frânghierilor – în deal, locuinţa paznicului cimitirului (de departe preferatul meu, pentru poziţia semeaţă şi solitară şi pentru farmecul discret dat de detaliile casnice – o mătură, un ghiveci de flori, o lampă, o greblă). Mult mai la îndemână însă este Biserica Mănăstirii, masivă şi sobră tronând în cetate, chiar lângă turnul cu ceas.

din turn, către Biserica din Deal şi Şcoala Veche

Pentru o taxă simbolică de 2 lei se poate vizita şi se pot afla diverse informaţii de la doamna-ghid extrem de binevoitoare. Aşa ştim că pe tot parcursul anului se ţin concerte cu muzică de orgă, la care îşi rezervă locuri din timp turişti străini şi despre care ne putem informa pe pagina web a episcopiei, că preotul de la biserica Luterană din Bucureşti este sighişorean şi foarte de treabă, că, deşi biserica este funcţională, pe timpul iernii slujbele se  ţin într-o anexă încălzită, ca să nu îngheţe enoriaşii şi să poată cânta. Sau restul detaliilor banale, pe care le-am fi găsit în orice broşură. În orice caz, impresionant cum a rezistat o construcţie timp de 500 de ani, aproximativ în forma ei iniţială…

Apoi, musai de băut cafea în Piaţa Cetăţii la soare! Apoi de hoinărit pe străzile mai mici, mai neumblate, unde ne putem închipui uşor că ne-am întors în timp.

Ar mai fi de văzut şi Oraşul de Jos, aşa cum e numită partea veche a oraşului situată în afara cetăţii, măcar, aşa, în fugă. Casele sunt ceva mai mari, unele mult mai bine păstrate, altele lăsate în paragină. Specificul săsesc-nemţesc se vede cu ochiul liber la stilul prăvăliilor, al porţilor, al acoperişurilor, la curăţenie. Am întâlnit şi anomalii, cum ar fi un club-discotecă-bar ce funcţiona într-o impunătoare clădire de patrimoniu, destul de neîngrijită, pavoazată cu respectivele reclame la serile lăutăreşti.

copilaş înspăimântător cu purcel, pe faţada clădirii "Steaua"

O ciudăţenie am întâlnit pe strada Ilarie Chendi – un alt edificiu vechi, semi-părăsit, din care nu mai rămăsese decât numele „Steaua” dar care încă impresiona prin alură, prin cornişa pictată şi cele 8 statui decorative poziţionate pe faţadă, reprezentând nişte amoraşi purtând diverse simboluri. Chipurile unora dintre aceşti copii sculptaţi erau de-a dreptul hidoase, iar simbolurile aveau legătură cu agricultura, oarecum – fructe, animale. Nu i-am desluşit încă povestea.

Am descoperit Sighişoara acum 20 de ani şi încă o mai descopăr. Sighişoara e inepuizabilă.

Anunțuri

3 Responses to Sighişoara, pe scurt

  1. Pingback: (doar) 10 dintre minunile României « Catherine's crossroad

  2. Pingback: Treceți și pe la ei (7) | Cronicile Ancuţei

  3. Catalin says:

    La Roma a fost mai frumos 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: