Mai lăsaţi-mă cu Vama Veche…!


Cu tristeţe şi, pe alocuri, indignare, tot aud în ultimii ani despre „spiritul Vămii”. Să-l reînviem, să-l găsim, să-l păstrăm , să-l trăim la maxim. Oare ştie cineva, dintre cei care folosesc sintagma, ce înseamnă de fapt spiritul vămii, oare se referă ei la adevăratul sens? Sau se gîndesc la cu totul altceva când spun „libertate şi distracţie”?!

În primul rând, cei ce vorbesc acum de Vama Veche sunt prea tineri ca să fi apucat să ştie ce însemna acestă simplă localitate de la malul mării şi marginea ţării, iar  în al doilea rând, au reţinut din ceea ce li s-a povestit doar „libertate şi distracţie”, pe care le interpretează complet diferit faţă de sensul original.

Să tot fi fost prin anii ’80 timpurii, chiar mai devreme, când satul Vama Veche a devenit mai mult decât o adunătură de case sărăcăcioase de pescari şi ţărani uitaţi de lume. În lunile de vară, au început să apară turişti. Nu turiştii din clasa muncitoare care veneau cu bilete prin sindicat, nici cei snobi sau piloşi care umpleau hotelurile şi vilele cu multe stele, nu tinerii care se bucurau de staţiunile noi care înfloreau, salbă, mai la nord, cu alai de distracţii, nu familiile care căutau confort şi facilităţi. Nu. Nişte turişti atipici care căutau linişte, izolare, contemplaţie, nudism, libertate. O libertate care se traducea în simplitate. O elită de intelectuali care se deziceau, măcar pentru perioada limitată a concediului de binefacerile regimului, de propagande, de ipocrizii, de spoiala strălucitoare a societăţii în care trăiau tot anul. Veneau şi stăteau în camere închiriate la săteni sau în corturi.De cele mai multe ori lăsau spiritul artistic să-i anime, pictau, scriau, cântau, beau şi dansau sau pur şi simplu îşi încărcau bateriile răbdării în faţa mării nesfârşite, pe-un petec de nisip. Erau oameni cu bani, educaţi, destui dintre ei umblaţi „pe-afară”, oameni care fie ţeseau planuri de evadare, fie visau resemnaţi la lumi posibile. Era locul unde, mai relaxaţi, puteau etala obiecte primite „în pachet”, băuturi fine obţinute pe diverse căi, un trabuc, o carte-n franceză. N-avea cine să-i iscodească, pe-o rază de câţiva kilometri buni fiind singuri, rupţi de lume. Treptat, locul a căpătat notorietate într-un cerc de boemi. Fel de fel de artişti, mai mult sau mai puţin înţeleşi, veneau să-şi caute muza între tufele de scaieţi, printre scoici şi rapane pe ţărm, locuind cu săptămânile în cortul întins pe nisip sau la gazda. Atmosfera s-a mai colorat. Media de vârstă a mai scăzut şi a crescut apetitul pentru distracţie. Cântecele în jurul focurilor pe plajă ţineau uneori până-n zori, iar o sticlă, două de pălincă încurajau dansul şi sexul liber exprimate. În ’90- ’91 nu era încă decât o singură bodegă în sat, undeva pe dreapta, într-o curte – cineva se „privatizase” şi vindea diverse prostii pe lângă băutura servită la mesele de fier de sub bolta de viţă de vie şi nuci. Apoi lucrurile s-au precipitat. Galopant, de la an la an, „întreprinzătorii” ofereau camere tot mai confortabile celor ce veneau din curiozitate sau din întâmplare şi nu mult a durat până s-a ridicat prima vilă. Turiştii de masă au descoperit rapid că e mai ieftin şi mai cochet să iei o cameră aici decât la hotelurile vechi comuniste intrate pe mâna rechinilor din staţiuni. În plus e mai frumos, mai original. Vechii vilegiaturişti s-au trezit împresuraţi de tineri gălăgioşi, neobosiţi, dornici de dezmăţ şi bravadă. Rebelii entuziaşti post-decembrişti au cotropit locul şi şi l-au adjudecat. Se potrivea mănuşă: spaţiu larg neîngrădit pe plaja pustie pentru nudism (forma primară de libertate pe care au descifrat-o), focuri pe plajă (ca-n filme, ca-n haiducie), dans neobosit, sex şi băi nocturne în mare ( energie şi alcool), cazare ieftină sau gratuită la cort, locaţie îndepărtată cu iz de „capătul lumii”. Ofertele s-au pliat îndată pe dorinţele celor ce cereau băutură, muzică şi inedit. Au apărut cherhanale şi localuri din nimic, baruri improvizate şi gherete non-stop, o paradă colorată de idei trăznite şi originale. Iar pentru că era locul unde vedeai cei mai mulţi bărbaţi cu plete şi barbă şi pentru că, aşa cum spuneam, vamaioţii aveau acces la cultura, implicit şi muzicală, europeană şi ascultau rockul impecabil şi fără moarte al anilor 60-70, au venit concerte, festivaluri şi alte manifestări artistice pe genul rock, folk cu tot tămbălăul aferent. Şi deja putem vorbi de noul spirit confecţionat iute ca o scamatorie, de noua tentă dată Vămii, pe care azi o tot trâmbiţăm drept „adevăratul spirit al vămii”- când de fapt, nu e decât haina lucrativă şi împopoţonată cu care am îmbrăcat un loc unic şi inefabil sufocându-l.

Mda, spiritul Vămii a dispărut treptat din aceste locuri. Dacă libertatea însemna linişte şi relaxare în comuniune cu natura, dacă însemna să te poţi plimba la malul mării , să poţi admira un răsărit magic sau dansul pescăruşilor la apus fără să te deranjeze nimeni, acum libertatea înseamnă gălăgie, mizerie şi haos. Înseamnă să-ţi faci loc cu coatele printr-o mulţime de oameni beţi sau drogaţi, să-ţi astupi urechile de vacarmul celor 3-4 muzici care se aud simultan ca să admiri marea ce aduce la mal ambalaje goale pe nisipul plin de coji de seminţe. Mâncarea şi cazarea, cu mici excepţii, sunt scumpe şi nesatisfăcătoare, supra aglomeraţia de oameni, de construcţii şi de maşini este sufocantă exact ca-n orice staţiune românească tradiţională.

Din fericire spiritul adevărat al vămii a rămas în memoria şi sufletele celor care l-au înţeles şi apreciat şi se găseşte în alte locuri pe care, cu învăţătură de minte, nimeni nu le mai popularizează inutil. Ele există doar pentru bucuria celor care le găsesc şi oferă libertatea şi distracţia, garantat.

Deci nu mai bateţi toba cu vorbe goale şi nu ne mai chemaţi să „reînviem spiritul Vămii”. Chemaţi-ne în staţiunea Vama Veche şi atât!

Dobrogene


M-a atras dintotdeauna Dobrogea, ca o carte vrăjită pe care de câte ori o citeşti afli încă şi încă o minune şi care totuşi păstrează un secret printre rânduri. Şi te cheamă s-o mai răsfoieşti o dată. Primele amintiri, din copilăria îndepărtată, au gust de piersici uriaşe, zemoase şi moliciunea caldă a stratului de praf fin, până la glezne. Ori de noroi clisos, iarna. Apoi mai sunt nişte ruine de cetate, poate Istria, poate Adamclisi sau Calatis, vizitate la o vârstă atât de fragedă şi impresionabilă încât au rămas  în amintire ca un adevărat labirint de ziduri şi fortificaţii, cu straturi vizibile de istorie. Şi … inevitabil, marea. Acea mare de la capătul unei plaje imense, un adevărat deşert în ochii de copil.

Desluşesc şi acum Dobrogea, tăind-o în lung şi-n lat şi, tot mai des, în sud. Sunt câţiva ani buni de când, dezamăgită de litoralul românesc, am pornit în căutarea plajei perfecte, tot mai la sud. Aşa am cunoscut Cadrilaterul. Mai întâi Balcicul, cu ale lui stânci albe şi străzi piezişe năpădite de trandafiri căţărători, ştiut şi îndrăgit înainte de a-l vedea, din cărţi. Apoi satele prăfuite şi cvasi-părăsite, plajele pustii, calcarele albicioase şi pământul roşiatic, lanurile nesfârşite.

De cum treci de Vama Veche, şoseaua nici prea bună nici prea proastă, începe a nu mai fi mărginită de construcţii şi şantiere, ci alunecă printre câmpurile vălurite de floarea soarelui ori grâu împărţite de fâşii de pădurice. Şi mergi de parc-ai fi la capătul pământului şi unde-ţi vine la îndemână cârmeşti la stânga până întâlneşti marea. Cam ăsta-i algoritmul. Uneori marea se lasă aşteptată şi apare târziu, după ce treci crânguri de liliac, de salcâmi, de nuci, după ce străbaţi câte un sat cu garduri din piatră de calcar erodată de mare. Alteori, apare brusc sub faleza cultivată până-n buză. Găseşti plaje lungi şi pustii sau stâncile de-acu celebre de la Tiulenovo, cu grotele marine spectaculoase. Găseşti complexe hoteliere moderne sau reminiscenţe ale unui turism comunist, campinguri sau terenuri pretenţioase de golf. Golfuleţe retrase, numite pompos lagune, sau capul Kaliacra avântat în mare. Lacuri cu apă dulce şi stuf sau izvoare minerale puturoase. Găseşti oameni în căutarea liniştii şi-a relaxării sau, mai rar, turişti gălăgioşi. Şi, desigur, bulgari.

Pe marginea drumului sau în pieţe cumperi la preţuri moderate pepeni galbeni, caise pistruiate, roşii, castraveţi, ardei şi porumb de copt.

Seara ţârâie greierii asurzitor şi se-aud triluri de păsări neştiute iar cerul e încă plin de stele.

drumul, printre lanurile nesfârşite…

statuia arcaşului prăvălit, la cap kaliakra

vedere spre mare printre pini, din laguna albă, zona kavarna

mic golf cu barăci de pescari, probabil cherhana în zona farului Şabla

Farul Şabla, funcţional de mai bine de 150 de ani

drum printre dealurile calcaroase, zona Limanu

lacul Limanu. undeva în calcarele din împrejurimi este intrarea în peştera Movile

plajă sălbatică, zona Ezereţ

plajă cu nisip, neamenajată

apus pe lacul Durankulak, la ferma de raci

crab comestibil

stâncile străpunse de mare la faleza înaltă din Tiulenovo

Muzeul Regina Maria, expoziţie cu vânzare de vinuri vechi sau noi, dulci

Carte poştală


Dintr-una din cele 1001 călătorii ale ei, Anca mi-a trimis o vedere. Sunt de-a dreptul măgulită!

Zice aşa:

Îţi doresc o vară minunată şi călătorii pe măsură! În Moscova zilele sunt mai lungi şi dimineţile mai aurii, cum se vede…

Cu drag, Anca.

 


 

De vară, cu aromă de vacanţă


Roma © Taverna dei Quaranta

Mi-am amintit un fel de mâncare încercat la Roma. Era o cârciumioară, sau să-i zic trattoria, prin spatele Coloseumului cu 5-6 mese afară pe trotuar şi încă vreo 15 înăuntru. Mesele aveau feţe de masă din pânză în pătrăţele, mici glastre cu flori de grădină şi şervete albe. Scaunele erau din lemn cu perniţe comode. Răcoare şi miros îmbietor de mâncare proaspătă.  Nu cred că e specific italienilor, dar eu acolo am găsit prilejul să gust fiori di zucchini. Adică flori de dovlecel. Ba, după noi, întrebând pofticioşi, au mai comandat şi alţii această delicatesă.

Trebuie să recunoaştem că dacă au un merit aparte, acela este aspectul atrăgător dat de culorile vii galben/portocaliu/verde. Gustul propriu-zis este oarecum neutru, deliciul preparatului venind din ingredientele puse împreună, fie fineţea unor brânzeturi, fie aroma unor condimente.

Se gătesc în multe feluri, umplute sau simple, prăjite sau coapte aşa că am ales o reţetă care mi-a făcut cu ochiul şi am pus-o în practică.

Flori de dovlecel umplute, la cuptor, aşadar.

Am avut vreo 10 flori, aduse de o colegă din grădina personală. Deşi mi-a adus, aşa cum îi explicasem, doar flori masculine (acelea cu pistil lung, portocaliu) care sunt mai mari, am avut de furcă la manevrare deoarece ele s-au închis treptat după ce au fost culese, până au ajuns în stadiul cocoloş. Poate dacă se trece la preparat imediat după cules e mai uşor. Eu însă, m-am apucat de ele la 12 ore după ce fuseseră culese. Aşă încât, cu infinită grijă şi răbdare, le-am extras codiţa şi pistilul, tăind la baza florii un orificiu cât mai mic. La spălat s-au mai despletit, dar tot strânse şi ciufulite stăteau.

florile curăţate şi spălate

Am pregătit o umplutură uşoară din: 2-3 felii de mortadella tăiate mărunt-mărunt, 2-3 linguri de brânză fină cremoasă (am avut Almette în frigider), 2-3 linguri de alt tip de brânză slabă (telemea de capră), un ou mic, mentă, busuioc, piper şi sare.

ingrediente umplutură

Cu această pastă am umplut florile. Chinuiala naibii, mai ceva ca sculptura în bobul de orez! Pentru că prin capătul petalelor era imposibil să răzbesc, le-am ţinut cu o mână de vârfurile petalelor adunate şi am turnat prin găurica rezultată în urma extragerii pistilului. Am folosit un dispozitiv de ornare cu frişcă (punga de plastic tăiată într-un colţ). Florile astfel burduşite le-am aşezat într-un vas ce merge la cuptor, pe hârtie de copt.

florile umplute

Am presărat bucăţele de unt, parmesan şi un sos alb din smântână subţire, unt şi făină.

 

 

 

 

 

 

La cuptor au stat vreo juma’ de oră, poate mai puţin, până au început să miroasă a ceva bun şi să prindă o crustă apetisantă.

florile umplute scoase din cuptor