Poveste persană


Am citit, nu de mult, o recomandare a unei persoane de încredere, mai ales în materie de locuri unde se mănâncă bine şi cinstit, aşa că haidem să aflăm cu ochiul şi papilele proprii despre ce-i vorba. Pars e un restaurant iranian. Adică, persan, cum ar spune ei. Iar asta nu scrie doar în meniu ci reiese din faptul că este frecventat preponderent de etnicii iranieni care se simt aici ca acasă.

Din strada Făinari, o stradă modestă care şerpuieşte în spatele blocurilor de la şoseaua Mihai Bravu şi delimitează zona pitorească de case vechi Moşilor-Eminescu-Viitorului, intrarea în restaurant nu spune mai nimic. Ar trece aproape neobservată, dacă n-ar avea un panou orientativ cu un desen oriental frumos colorat care îţi fură privirea. Înăuntru atmosfera e plăcută; se aude muzică orientală şi nu miroase deloc a mâncare. Am ales o masă la fereastră. Ospătarul cu cei mai negri ochi pe care i-am văzut nu ne-a lăsat să aşteptăm deloc, deşi mai avea clienţi, iar pe unde am avut nevoie ne-a consiliat discret. Nu avea nici aerul acela superior de pedagog de internat catolic, nici atitudinea plictisită ori zeflemitoare cu care suntem obişnuiţi prin localurile cu dever. Nu. Pur şi simplu părea dornic să ne servească într-un mod corect. Nu am înţeles până la final dacă era român sau iranian. După aspect, aş fi băgat mâna în foc că în timpul liber e derviş; după vorbă, părea bucureştean din tată-n fiu, dar la cât de eficient şi amabil era înclin să cred că nu e român la origine.

Ne-a recomandat orezul cu şofran tradiţional, cu adaos de zerish (sos de coacăze negre) împărţit la două farfurii întrucât porţia este foarte generoasă. Zerish-ul ăsta e genial! Are un gust acrişor, astringent şi punctează perfect  monotonia orezului delicat. Îmi venea să cer un borcan la pachet.  Apoi felul principal au fost frigăruile şi kebab-ul din viţel şi berbecuţ. Cubideh pars înseamnă un kebab generos în care carnea este aromată cu diverse condimente speciale şi vine însoţit de multă lămâie, ceapă, ardei iuţi proaspeţi şi roşii coapte. Maxus este alăturarea unei frigărui din carne de viţel cu un kebab delicios însoţite de aceleaşi accesorii – lămâia, ceapa, ardeiul, roşiile coapte pe grătar. În afara diverselor combinaţii preparate la grătar din viţel, berbecuţ şi pui, există în meniu şi mâncăruri gătite, cu sau fără carne, ca şi feluri din peşte. Salatele sunt mari, proaspete şi perfect asezonate. Am remarcat şi aperitive tentante, ca falafelul, humusul şi altele ori deserturi ochioase, însă n-am avut burţi să le cuprindem pe toate.

Nu se servesc băuturi alcoolice, au limonade şi răcoritoare şi desigur, ayran. După masa copioasă am luat câte un ceai negru aromat cu hel şi apă de trandafiri. Am plătit 90lei, cu tot cu bacşişul, fără să ne pară rău după un singur bănuţ. Uite că se poate ieşi în Bucureşti la un restaurant unde să mănânci bine, să nu te simţi jecmănit şi unde să îţi doreşti să revii.

La solicitarea noastră, la plecare, am primit o carte de vizită şi explicaţiile necesare pentru a putea comanda la domiciliu mâncare iraniană. O vom face, cu siguranţă.

o masă copioasă

un ceai digestiv

Later edit : 24 octombrie 2013. Am trecut pe Făinari şi am observat că Pars a dispărut de la locul ştiut. S-or fi mutat, s-or fi retras… 😦

Much later edit: 7 februarie 2014. I-am văzut la Sfânta Vineri! Colţ cu Mămulari.

Bucureştiul în detalii (4)


Pe bulevardul Elisabeta, (fost Kogălniceanu, fost Gh. Gheorghiu-Dej, fost 6 Martie) la numărul 26 se găseşte o clădire cu două nivele şi ornamente deosebite. O găsim listată ca monument istoric, de importanţă B, din perioada interbelică. Totuşi, pe faţadă desluşim într-o casetă încadrată de doi amoraşi, anul 1884!

De la bun început, destinaţia ei pare să fi fost una culturală, anume aceea de cinematograf. Cinema Bucureşti. Câţi dintre noi n-au văzut filmele adolescenţei acolo?

Azi, agonizează cu destinaţie obscură. Cu-n umăr stă sprijinită parcă de falnica şi bine întreţinuta Casă a Armatei, cu celălalt se învecinează cu o surată cam de-acelaşi leat, dar ceva mai norocoasă, renovată şi „de închiriat”.  Statuile, ce împodobesc faţada, la ultimul nivel reprezintă  zeităţi antice – la o primă vedere o identific pe Diana/Artemis în dreapta. Par într-o stare nesperat de bună şi aşteaptă cu aceleaşi atitudini graţioase, vremuri mai prielnice.

cinematograful Bucureşti

faţada cu statui înfăţişând zei antici

vedere frontală a celor două nivele ornamentate

 

 

 

Despre pietrele vii


Am citit undeva despre trovanţi, nu mai ştiu unde. La o căutare rapidă pe vajnicul google, am gasit câteva locaţii în tărişoara noastră unde putem să-i admirăm. Una este în Vâlcea, aproape de Horezu, mai exact pe DN67, pe partea stângă, într-o curbă. Probabil trecând pe drumul cu pricina nimeni nu observă indicatorul discret, doar numai dacă se uită înadins. În fapt, la prima vedere, locul pare o banală „carieră” de argilă, un loc de unde localnicii exploatează după nevoi, pământ lutos, necesar prin construcţii. Însă dealul scobit, dezvelit la soare are o culoare aparte, foarte deschisă, fiind de fapt o cariera de nisip fin şi strălucitor. Poieniţa tăiată de-o cărare şi împrejmuită de salcâmi şi diverse tufişuri, e presărată de bolovani mai mici şi mai mari, mult-căutaţii trovanţi, prăvăliţi din carieră. Au forme rotunjite, unii sunt crăpaţi sau chiar despicaţi în două. În secţiunile retezate se observă foarte bine structura lor concentrică stratificată. Suprafeţele în schimb sunt fie netede, fie grunjoase, în funcţie de cum i-au şlefuit intemperiile. Legendele îi numesc pietre vii şi spun că ar creşte şi s-ar deplasa. De crescut, cresc desigur, însă doar cu câţiva centimetri la o mie de ani, iar de mişcat, se mişcă atunci când localnicii îi duc în propriile ogrăzi cu scop decorativ, aşa cum am văzut de-a lungul drumului. Cei rămaşi în poieniţa de baştină au un aer simpatic, de spiriduşi de piatră strânşi la sfat. Ori de ouă alungite de creaturi extraterestre. Tot legendele, sau să spunem prejudecăţile oamenilor în faţa lucrurilor neobişnuite, i-au încărcat cu atribute negative, cu puteri malefice sau paranormale. Aşa-s românii, bogaţi în închipuiri.

Într-o margine a poienii, pe sub copaci se iţeşte o cărare care duce… pe o pajişte mult mai mare, plină de  capre păscând.

vedere de ansamblu asupra poienii cu trovanţi

panou explicativ

trovanţi la soare

adunarea de taină

trovant crăpat

secţiune transversală în trovant

varietate de trovant cu guler

trovanţi în formare, nedesprinşi încă din cariera de nisip

cărare misterioasă

caprele impasibile pasc printre trovanţi