Prima dată, Londra


Deşi am pus Londra în topul preferinţelor mele, nu am povestit niciodată despre ea. Am lăsat impresiile, erau printre primele impresii de călătorie, să se aşeze şi s-au tot aşezat până au început să se cam piardă în uitare. Şi-i păcat. Privesc acum înapoi şi regăsesc aproape înduioşată cum am păşit prima dată în Regatul Unit.

Am ajuns la Londra într-o frumoasa zi de toamnă târzie. Frumoasă zic, pentru că mă bucuram de excursie. În fapt, vremea era vântoasă şi întunecată. Zborul Wizz fusese impecabil, iar aeroportul Luton ne-a primit civilizat la prima oră a dimineţii. Numai autobuzul pentru oraş a pornit-o vijelios pe contrasens, ridicându-ne inimile în gât. Mi-am dorit să văd Londra dintotdeauna şi iată-mă gata s-o înfrunt! Ce să spun, nu s-a lăsat uşor! Nu din prima, în orice caz. Ne-a luat jumătate de zi să ajungem să ne luăm în primire amărâtele de camere de la hostelul rezervat! Dohh! Aici s-ar putea să fie şi vina ghidului care, deşi sună absurd, era ca şi noi, pentru prima oară în Londra. Deci să-i spunem însoţitor, nu ghid… Deşi nici cu însoţitul nu prea s-a înghesuit. Era şi greu la un grup de 20 şi ceva de oameni să ne însoţească pe toţi! Aşa o adunare neomogenă de oameni, fireşte, ne-am răsfirat după afinităţi, în mini-grupuleţe de maxim 5-6 persoane. Eram, lidera mini-grupului meu, fiind bine pregatită de-acasă, cu ghid practic, hărţi, lista obiectivelor de vizitat şi ceva idei de planuri de bătaie.

Zis şi făcut! În prima seară, deja fotografiam leii din Trafalgar Square şi Big Ben în nocturnă. Ne-am familiarizat cu împrejurimile hostelului, am găsit un fast-food ţinut de-un pakistanez simpatic, unde am mâncat încântaţi fish&chips şi, desigur, ne-am plimbat cu autobuzele double-decker, căscând gura la bulevardele celebre ale oraşului şi la traficul la fel de vestit. Mai exact, la orele serii, tot centrul era plin ochi de oameni şi maşini. Maşinile erau reprezentate în proporţie de 80% de autobuze de transport public, restul maşini scumpe şi de lux. Oamenii erau de toate felurile, ca la o adunare mondială, sau ceva de gen. Toate rasele, toate categoriile, toate culorile. Nu m-aş fi mirat să văd şi extratereştrii absolut deloc, la învălmăşeala pestriţă care zumzăia pe-acolo! Ne-am retras ameţiţi şi entuziasmaţi, cu gânduri mari.

A doua zi, sâmbătă, planul era să mergem la Buckingham să vedem schimbarea gărzii. Aveam eu orarul evenimentelor luat de pe net şi ştiam că la 11 fix dimineaţa trebuie să fim la Palat! Aşa am şi făcut, numai că… la Palat nimeni! Ne aştepta doar o ploaie măruntă şi discretă. Gardienii serioşi şi impasibili stăteau la locurile lor, apăraţi bine-merci împotriva umezelii de căciulile lor blănoase. Dar n-aveau intenţii de schimbare, neam! Şi cum bântuiam noi dezamăgiţi şi zgribuliţi în zonă, iată văd un chipeş om al legii călare. Călare pe motor, să ne înţelegem! Stătea şi se uita calm la turiştii răzleţi care treceau. Zoom in şi flash-flash, trag câteva poze. Mă vede. Zâmbeşte. Prind curaj. Zic, ia hai să întreb cum e cu Garda Majestaţii Sale, de ce nu se schimbă conform programului. Şi mă duc spre policeman.

– Hello! – Hello! Mă topesc de admiraţie când îi aud accentul impecabil. Omul, amabil îmi ascultă păsul, se uită şi pe programul meu printat, după care îmi arată simplu că am greşit, am încurcat sâmbăta cu duminica… Ce să mai zic?! Încurcată, roşie de ciudă şi jenă încep să mulţumesc şi să mă scuz. El, mă consolează, că se mai întâmplă, poate e de la fusul orar… Apropo, de unde sunt? Poate din America? Nu? Sorry, atunci Rusia, desigur… Pfff! Mai are să mă facă asiatică! Îi explic de unde-am picat. Râde. E de bine. Întreabă de ce l-am fotografiat, că nu e voie. Hait! O sfeclesc! Schimb feţe-feţe şi îndrug ceva despre o colecţie personală… Se amuză, râde iar cu toţi dinţii, impecabili de altfel, şi, cu engleza asemenea, îmi recomandă să merg la London Tower şi Tate Museum şi mai pe seară, neapărat în Soho, dacă n-am mai fost. Ne despărţim cordial. Plec aiurită. Hmm, aşa poliţişti să tot găseşti!

Revin la gaşcă şi facem o scurtă şedinţă. Se decide vizitarea London Bridge. Nimic de zis, spectaculos podul şi fain sentimentul că-l traversezi cu piciorul propriu, călcând pe urme istorice, dar ne-a bătut un vânt şi ne-a chinuit un curent de am crezut că zburăm peste Tamisa!

Am mai hălăduit pe străzi până la London Tower, apoi înapoi spre Catedrala St.Paul. Ne-am luat mănuşi şi fulare pe la Covent Garden. Am dat târcoale Brittish Museum-ului, dar aglomeraţia nu ne-a încurajat să intrăm, ci ne-a îndemnat să continuăm plimbarea pe străzi. Spre Picadilly am apucat-o. În piaţa cu acelaşi nume, lume ca la revoluţie. Jumătate turişti, jumătate de-ai lor. Pasămite, ăsta e un loc popular de întâlnire.  Încaltea, noi, de-o pildă, n-am reuşit să ne întâlnim din cauză de atâta aglomeraţie. Voiam să ne reunim cu altă bisericuţă din acelaşi grup-mamă, să bem o binemeritată bere şi să ne împărtăşim izbânzile. Dar, pas să te găseşti în talmeş-balmeşul acela. Aşa că haidem înapoi la bază, să bem o bere cumpărată de la supermarket. Am plănuit ieşirea în faptul serii, mai organizată.

După lăsarea întunericului Londra e seducătoare. Te laşi purtat de fluxul de oameni şi umbli hipnotizat până la epuizare. Noroc de foamea care ne-a ţintit umbletul către ceva concret. Am nimerit cartierul chinezesc al Soho-ului, iar aici ne-a făcut cu ochiul oferta unui All you can eat! la 10lire. Haidem. Pe afişul mare, atrăgător în afara ofertei scrisă cu litere de-o şchioapă erau trecute şi alte condiţii, cum ar fi : consumaţia trebuia să nu dureze mai mult de o oră, băutura nu era inclusă, orice rămânea în farfurie se plătea. Ni s-au părut toate în regulă şi am intrat. Veselie şi antren ca la cantina studenţească! Americani, asiatici, nordici şi noi. N-am stat mult pe gânduri, ori în admiraţia comesenilor. Bufetul era bogat şi ademenitor, garnisit cu toate fructele de mare posibile, gătite în fel şi chip, cu orezuri dichisite şi sosuri aromate. Şi dă-i şi luptă! Pe la desert am capitulat. Nu mai era loc. Ei, cu burta pusă la cale, îţi mai vine să cutreieri! Şi hopa-tropa, pe străduţe, căscam gura la cafenelele şic sau pub-urile nepretenţioase, la restaurantele elegante în care se intra pe bază de rezervare sau la cele extrem de populare la care coada pentru intrare era afară în stradă, unde deja chelnerii îţi ofereau meniul ca să comanzi şi să câştigi timp. Am văzut vitrine cu raţe întregi prăjite şi atârnate ca nişte trofee, am văzut magazine de tutun sau băuturi scumpe ori sex-shoppuri. Am văzut domnişoare elegante în sandale şi rochii subţiri venind nonşalante la petreceri. Am văzut turişti turmentaţi bine care chiuiau cât îi ţineau plămânii sub ochii curioşi al altor turişti. Am văzut şi-un bar simpatic, cu nume de amiral, ceva cochet unde tocmai intrau doi băieţi chipeşi. Ne-am apropiat, dar prin geamurile fumurii nu se desluşea nimic. Tocmai când ne întrebam ce-o fi înăuntru, se deschide uşa şi apare un cap zâmbitor. Şi frumos, nevoie mare! Cu vorbe prietenoase ne invită să intrăm dar când să dăm buluc auzim şi precizarea “ştiţi, e un bar pentru gay…” Apăi, noi fetele ne-am consultat şi decis rapid, dintr-o privire, dar când ne uităm în spate şi la băieţi…. erau, hăt, deja la o jumătate de stradă depărtare, făcându-ne semne disperate să-i urmăm. Frumuşelul a închis uşa uşor, iar noi ne-am depărtat cu coada între picioare. N-ai cu cine să explorezi realitatea, dom’ne!

Am intrat totuşi într-un pub să bem ceva şi să ne încălzim, căci frigul şi umezeala unui noiembrie londonez te pătrund până la oase. Atmosfera era liniştită dar în scurt timp grupul nostru vesel a încălzit –o. Ni s-au alăturat chiar doi turişti olandezi şi-un african puţin fumat, plin de poveşti exotice, greu credibile. Amuzamentul era în toi, ameţitul, într-un mod extrem de caraghios îi făcea curte unei romance de-a noastre, blondă şi rubicondă, susţinând că ea e idealul lui feminin, că ar putea s-o facă regină în Africa dacă n-ar fi însurat cu o nemţoaică şi tot aşa. Când am simţit o mână pe umăr şi am auzit de foarte aproape “Hello! Ne întâlnim din nou…” cu un accent anume… m-am întors uimită şi l-am văzut acolo. Poliţistul şarmant. Înalt, cu un zâmbet misterios şi ochi strălucitori…

Thomas, pe scurt Tom

Top 10 destinaţii favorite


Topul destinaţiilor mele favorite se va schimba probabil pe măsură ce voi ajunge în locuri noi, care de care mai frumoase. La momentul prezent el arată cam aşa:

  1. Lisabona  pentru că mi s-a lipit de suflet de la primul pas, de la prima gură de aer sărat adusă de briza amăruie. Pentru atmosfera atât de familiară şi oamenii simpatici cărora le zâmbeam ca şi cum i-aş fi cunoascut prea bine, pentru fado şi pentru Alfama. Pentru că sunt convinsă că într-o altă viaţă am trăit acolo.

Gara Rosio

  1. Londra pentru că e Metropola! Cea mai fascinantă şi mai impresionantă capitală europeană, un amalgam de culori, oameni, arhitecturi, civilizaţii, toleranţă şi tradiţie. Babilonul zilelor noastre.

Tower Bridge

  1. Istanbul pentru că e altceva, complet altceva decât am mai întâlnit şi totuşi atât de prietenos. Orient şi occident, tihnă şi fervoare, vechi şi nou. Bazar.

strada Istiklal

  1. Basilica San Pietro din Vatican pentru măreţie şi frumuseţe, pentru fiecare detaliu şi toate operele de artă, pentru priveliştea care-ţi taie răsuflarea din vârful cupolei şi, nu în ultimul rând, pentru felul cum face să răsune în suflet o cerere în căsătorie şoptită la ureche.

piaţa San Pietro

  1. Oradea pentru eleganţa păstrată discret în cădirile de epocă, în străzile curate, în privirile deschise ale oamenilor. Pentru lecţia de civilizaţie.

pe Crişul Repede

  1. Sozopol pentru farmecul aparte de oraş mic maritim medieval, pentru cele mai cochete şi liniştite terase la malul mării. Pentru smochini şi pisici şi dantelă veche.

terasă suspendată

  1. Apusenii pentru cerul albastru şi iarba verde. Pentru peşteri şi căpiţe de fân, case risipite şi multă linişte.

verde de Apuseni

  1. Viena pentru ordinea şi aerul provincial al cartierelor, pentru cochetăria unui centru vechi ce ne aminteşte de Ardeal.

Hundertwasserhaus

  1. Bucureşti pentru că e plin de surprize şi de detalii înduioşătoare, pentru că n-a obosit să se tot transforme, pentru că e mahalagiu şi frivol ca o cumătră nevricoasă. Pentru că e oraşul meu, orice-ar fi.

parc IOR

10. Bucovina – mănăstirea Suceviţa pentru că e un loc binecuvântat, aparte, unic în lume. Pentru pacea care pluteşte în aer şi armonia care te pătrunde în suflet. La Suceviţa am înţeles ce înseamnă biserică, monahism, serenitate.

vine ploaia

Au mai făcut astăzi top 10 destinaţii: 1001 călătorii , Printre rânduri , plăcerea de a călători , Funtur, travelbadgers , world traveller   , Mirel Matyas , Paravion , Elena Ciric , TurismMarket , În turneu , Laura şi Apollo , Răzvan Marc

Scriu Româneşte pe Net


Scriu de pe la cinci ani. Româneşte. Am deprins bucoavnele şi-apoi, fără să izbutesc vreo caligrafie perfectă, am tot scris. Până am făcut bătături la degete, până a devenit pasiune. Până în ziua de azi şi încă până în ziua de apoi voi mai scrie. Româneşte.

De la un timp, pe la mijlocul anilor 90, am început să şi tastez. Mai greu la început, mai stângaci, mai sfios, apoi tot mai apăsat. Dar ce să vezi? Tastaturile fascinantelor calculatoare nu aveau ă şi î sau ş ori ţ. M-am adaptat, n-am avut încotro, dar tare peste mână mi-a părut. Parcă eram peltică. Dar cum obişnuinţa e a doua natură, mi-am însuşit acest alfabet străin, am adoptat struţocămila şi i-am dat înainte. Toţi o făceau.

Până într-o zi, când mi-am dat seama că nu mai vreau, că e o barbarie. De ce să pocim biata limbă până şi-n scris? Nu-i destul că o garnisim tot mai mult cu englezisme şi cuvinte inventate, că dăm uitării atâtea sintagme şi cad tot mai multe vorbe vechi în desuetitudine.

Şi mi-am setat tastatura românească şi mi-am dat seama cât de frumos arată textele cu sedile şi căciuliţe şi cât de monotone erau celelalte. Am început să apreciez cu un mic plus pe cei ce scriu texte bune dar folosesc şi diacritice, în defavoarea celor care le ignoră. Au început să-mi sară în ochi de la o poştă cuvintele ambigue din cauza lipsei unui semn. ( Dau un exemplu absolut aleator – o prietenă îmi scrisese un mesaj într-o zi „am fost în oras si m-am vazut cu tata” iar mie mi s-a ridicat părul măciucă; tatăl ei era mort de ceva timp, însă noi aveam un cunoscut poreclit Ţâţă – iar exemplele pot continua la infinit, care mai de care.)

Susţinând campania Scrie româneşte pe net , dau mai departe ca pe o leapşă întrebarea De ce scrieţi cu /fără diacritice?  tuturor celor care simt nevoia să ne împărtăşească motivele şi motivaţiile lor şi în special celor pe care  îi citesc (cu sau fără diacritice) cu mare plăcere:

Sana

Anca

Diacritica

Madelin

Jeanette

Lia

Narcisa şi Loredana

Mira

Anda şi Ionuţ

Simona Catrina

Dia

Simona

Hotcity

Metropotam

Lumea mare

Ghiduri turistice

Augustin

Cătălin

Hădean

Moşu

Hungry Mole

Alex

Sebastian Corn

Vlad

Ovidiu

Iulian

Uica Mihai

Cea mai frumoasă destinaţie românească


FINAL EDIT (6 decembrie 2012)     Bună dimineaţa, de Moş Nicolae!

Câştigătorul premiului nostru, Rough Guides Romania este… Lăcrămioara M. care ne-a convins, atât pe mine, cât şi pe Anca, să nu ocolim Podul lui Dumnezeu, ba chiar să ne grăbim să-l vedem!

Felicitări, Lăcrămioara! Pentru detalii legate de înmânarea premiului vei primi un email la adresa înscrisă de tine la comentariu.

 

 

LATER EDIT  (2 decembrie 2012)        Concursul se încheie aici. Le mulţumesc tuturor celor ce ne-au împărtăşit câte ceva despre locurile lor preferate din România. Pe ei dar şi pe cei care n-au îndrăznit sau n-au găsit încă locul perfect, îi mai aştept  şi cu alte ocazii!

Juriul va delibera până miercuri, 5 decembrie şi în dimineaţa de Moş Nicolae cineva va găsi un dar nu numai în ghete, ci şi aici. 🙂

……………………………………………………………………………………….

CONCURS

Am văzut mare parte din ţara noastră, am vizitat sau măcar am trecut prin multe oraşe, am circulat pe multe şosele, am înnoptat în hoteluri, campinguri ori pe la prieteni. Ba chiar am şi locuit un timp în altă parte. Am umblat cu treabă sau de plăcere, în zone turistice sau neştiute. M-am rătăcit, am descoperit locuri, drumuri, oameni.

Îmi place Bucureştiul în care m-am născut şi locuiesc, aşa amestecat, murdar şi nevrotic cum e el. Îmi place ardealul unde am călătorit de mică, dar deopotrivă descopăr moldova unde mă poartă drumurile adesea. Marea e iubirea mea dintâi dar şi cu muntele am legat prietenie veche. Mă atrag oraşele mici, învechite să le descopăr frumuseţi apuse ori demodate. Îmi plac coclaurile neumblate, unde să găsesc privelişti unice şi inedite. Nu ratez nicio cetate, castel sau palat vizitabil. Am văzut peşteri spectaculoase, am înotat în lacuri cu ape miraculoase, m-am închinat în biserici uimitor de simple şi frumoase, am găsit locuri din care stelele se văd mari şi lucitoare ca-n poveşti. M-am mirat de obiceiuri frumoase, de oameni buni şi mâncăruri gustoase în toate colţurile României. Şi tot mai sunt o mulţime de văzut!

Sunt atâtea locuri frumoase în ţara noastră încât nu m-am putut niciodată decide unde mi-a plăcut cel mai mult. Aşa că fac o şezătoare. Să vină fiecare să spună ce loc – oraş, munte, castel, cascadă ori pădure – din România i-a plăcut cel mai mult şi de ce. Să ne facem curioşi unii pe alţii despre locurile de care n-am mai auzit ori poate le ştiam dar nu le-am văzut, să ne împărtăşim impresiile despre destinaţii cunoscute şi răs-cunoscute, să le lăudăm pe cele merituoase şi să le criticăm pe cele în care n-am vrea să mai punem piciorul.

Împreună cu Anca, experimentată în ale ei 1001 călătorii, vom alege destinaţia cel mai frumos prezentată, locul zugrăvit atât de expresiv, încât ne dă impresia că deja l-am vizitat ori ne pune pe jar să plecăm neîntârziat să-l descoperim. Autorul va primi un ghid al României, Rough Guides, unul dintre cele mai apreciate între cunoscători, iar din celelalte propuneri reuşite vom alcătui un top 10 destinaţii româneşti.

Aşadar, până pe 2 decembrie, lăsaţi un comentariu mai jos cu descrierea locului preferat din România sau publicaţi un articol pe blogul propriu cu acest subiect având menţiunea că participă la acest concurs.

…ce-am făcut astă-vară…


Mănânc o pară cu gust şi textură de smochină. Toamna asta lungă şi frumoasă mă îndeamnă la visare şi, visând, ajung din nou pe malul însorit al mării. Cum care mare?! Marea noastră dragă, mai albastră sau mai gri, depinde de unde o priveşti. Eu m-am obişnuit s-o abordez mai la sud, aşa că e puţin mai curată, mai limpede şi mai liniştită. Iar în jur sunt mulţi bulgari, v-aţi prins.

Vara asta nu m-a mai mulţumit litoralul pe jumătate sălbatic dintre Vama Veche şi Balcic şi nici cel intens popularizat din împrejurimile Varnei şi ale Burgasului. Căutând ceva altfel, am ajuns în sudul extrem al litoralului bulgăresc şi am găsit plaja perfectă.

Se ia orice drum către sud. Noi alesesem să ieşim pe la Giurgiu, aşa se face că ne-am ales şi cu o excursie prin teritoriul bulgăresc ne-litoral. Păduri, dealuri, sate răzleţe. Şosele pustii bunişoare. Lanuri galbene de floarea soarelui cât vezi cu ochii sau lanuri abstracte de mori de vînt. Oameni rari. Oraşe fantomă, drumuri în lucru. Şi apoi, strălucitor şi cochet, Burgasul. Marea îi unduia la poale, docilă iar soarele ardea atotstăpânitor deasupra. Pe faleză am luat însă o gură de aer plăcut, răcoritor. În zare sclipeau ambarcaţiuni cu pânze albe, briza bătea veselă, palmierii foşneau a vacanţă iar în jur, în dupăamiaza liniştită de vară, arar vedeai câte-un turist. Englez ori neamţ ori chiar bulgar. Şi-apoi am luat-o tot înspre sud, urmând linia ţărmului pe o şosea rapidă. Înainte de Primorsko, uscatul mai face un ieşind în apa mării, formând un cap zimţat, uşor gâtuit, la încheietura căruia se adăposteşte un golf liniştit. Şi se varsă spectaculos un râu cu tot cu delta lui. De la şosea şi până-n mare, pe porţiuni întinse de aici şi până hăt în sud, găsim dune şi vegetaţie specifică. Nisip, scaieţi, nisip, câteva flori firave şi uscate, tufişuri spinoase cu crengi întortocheate de vânt, trunchiuri şi buşteni aduse de mare şi albite de soare şi praf. Sălbatic, aspru şi frumos. Într-un astfel de cadru am găsit complexul Arkutino. La depărtare de 10-15km faţă de localităţile vecine (Sozopol în nord, Primorsko în sud), acest resort ne-a găzduit o săptămână şi ne-a dat prilej de încântare zi şi noapte. Camerele ne-au primit răcoroase şi simple, restaurantul ne-a îndestulat cu bine-cunoscuta gastronomie bulgărească, iar personalul nu ne-a stat în cale. Şi de fapt, cine stătea să caute noduri în papura gazdelor, cu rezervaţia naturală la doi paşi şi toată plaja numai a noastră?! Cu noaptea în cap, ieşeam să prindem răsăritul dintre dune. Bine, am reuşit doar de două ori, dar jur că în intenţie era zilnic! O luai din spatele complexului pe o cărare podită cu scânduri de lemn vopsite în alb care şerpuia până la ţărm. Dunele mai înalte ascundeau marea până în ultima clipă, cu doar câţiva paşi înainte începeai s-o auzi cum îşi foşneşte valurile. Nisipul fin cotropea pe alocuri podişca şi purta urmele discrete ale pescăruşilor, şopârlelor şi cine ştie căror alte vieţuitoare care îşi făceau de cap pe-acolo. Apoi, plaja se desfăşura nudă, dincolo de pâlcul discret de umbrele de stuf şi şezlonguri ale complexului. Nu puţini turişti se lipseau de facilităţile civilizaţiei şi preferau naturaleţea. Mergeai cât te ţineau picioarele şi te aşezai acolo unde locul îţi părea mai seducător, lăsând distanţe generoase şi confortabile până la cearşaful vecin. Unde-ţi mai poţi permite luxul acesta!? Şi dacă voiai şi mai multă intimitate, puteai închiria o bărcuţă să te ducă în capătul cel mai îndepărtat al golfului, pe o plajă izolată de stânci şi pădure, unde liniştea şi pacea erau absolute. La un capăt se găsea punctul magic în care apele râului Ropotamo se vărsau liniştite în mare. De acolo începea rezervaţia deltei şi patria păsărilor.

Apa mării era limpede, caldă şi puţin adâncă, lipsită de scoici sau pietre sau alge. Ca într-o piscină de lux, fără să împărţim totuşi spaţiul cu nimeni. Doar noi şi marea. Şi pescăruşii.

către mare

scaiete

valuri la mal

aşa se varsă un râu în mare

în zare, plaja izolată

o plajă numai pentru noi

şi pescăruşii