Bucureştiul în detalii (5)
3 noiembrie 2012 12 comentarii
Astăzi, trei superlative.
Cea mai veche gară a Bucureştiului, Filaret este astăzi o autogară destul de animată, care din păcate, arată trist şi neîngrijit. Clădirea veche de aproape 150 de ani, e renovată superficial şi păstrează un aer de autogară provincială comunistă. Cursele pleacă fie direct din stradă, din faţa autogării, fie dintr-o curte-parcare laterală, interiorul original rămânând cvasi-pustiu şi aparent nefuncţional. Sub arcadele metalice originale stau o fântână arteziană stingheră, câteva maşini parcate şi câini de pripas antipatici.
Cea mai abruptă stradă din Bucureşti, strada Mitropolit Filaret. Deşi s-ar putea să mă înşel şi să existe una şi mai şi în zona Cotroceniului, eu pe asta o ştiu cel mai bine. Într-o iarnă, în copilărie am folosit-o drept derdeluş şi a fost fan-tas-tic! Faptul că nu e intens circulată auto precum şi finalizarea pantei cu o uşoară curbă care ajuta la încetinirea vitezei de alunecare o făceau ideală pentru distracţia hibernală. Era un iureş de puradei pe-acolo. Azi am regăsit-o liniştită, cu un farmec aparte dat de casele cochete cu curţi decente alături de clădiri mai noi.
Cel mai surprinzător pasaj în trepte – intrarea Ienăchiţă Văcărescu (s-ar putea să nu poarte de fapt niciun nume, dar eu aşa am botezat-o), care face legătura între strada cu acelaşi nume şi aleea Patriarhiei. De sus, din dealul Mitropoliei, imediat după clopotniţă, pe unde nici cu gândul nu gândeşti, se iscă o trecere îngustă între două clădiri vechi şi la prima vedere, pitice sau parcă îngropate în pământ. E poate cel mai salubru pasaj pietonal îngust, niciodată n-am întâmpinat mirosuri dubioase sau murdărie. Treptele coboară pe lângă intrarea într-o curte minusculă a uneia dintre case, apoi printre ziduri, având deasupra doar o fâşie îngustă de cer lăsată de streşinile (lucrate pe dedesubt frumos în lemn) foarte apropiate şi deschizându-se în final într-o mică alee pietruită din care privind înapoi observăm clădirile impunătoare cu trei nivele înalte, cărora de sus nu le vedeam decât ultimul etaj. Iarăşi, curţile pline de copaci mari, arbuşti şi flori dau un aer liniştit şi elegant-retro.
foaaarte fain pasajul, o sa merg si eu acolo cat de curand 🙂
Pingback: Cu Edmond şi Alberto prin Mahalaua Flămânda | Catherine's crossroad
Strada abrupta din Cotroceni, de care pomeneai, se numeste Demosthene (General Medic). Tot in zona, de cealalta parte a bulevardului Eroilor, se afla o alta scara printre cladiri, care urca de pe strada Dr. Romniceanu pe Dr. Vitzu.
merci de ajutor!
Pingback: (doar) 10 dintre minunile României « Catherine's crossroad
Atunci cred că le-am cam descoperit împreună. dar separat, desigur 🙂 Din fericire, atunci nu erau bloguri ca să trâmbiţăm descoperirile aşa ca acuma…
Sigur că am citit articolul cu străduţele în trepte! nu la momentul publicării, ci la momentul descoperirii lumii simplybucharest. Au mai scris despre pasajul menţionat de mine şi alţii, dar nu mulţi 😉
nu cred că ne citeai pe vremea cînd scriam despre străduţele în trepte…
http://www.simplybucharest.ro/?p=931
Am descoperit toate treptele şi dosurile zonei Filaretului într-o singură zi, acum douăzeci de ani. Frumoasă zi, aceea…
Chiar nu stiam de acest pasaj. Am vazut intrarea dinspre dealul Mitropoliei, dar ma gandeam ca este o intrare secundara pentru una din case. Asta este farmecul Bucurestiului, unde nu te astepti gasesti astfel de mici „secrete”.
Domnule, ar fi cazul să foloseşti diacritice, uite, coroborat cu vremea de-afară eu credeam că ai dat de ceaţă în pasaj…:)
Altfel, mă bucur că măcar „lumea bună” îl ştie sau îl caută…! 🙂
Nu-l stie toata lumea pt. ca intrarea din aleea Patriarhiei e foarte discreta.Pe de alta parte, cred ca nici localnicilor nu le-ar conveni sa se vanture oricine pe acolo …probabil ca si de aia e mai ingrijit.
Spre bucuria mea, cand am ajuns in Ienachita Vacarescu am dat de o ceata
vesela de pisoci , de toate marimile 🙂
Frumos cartier !
Anca, am ataşat şi harta! Credeam că îl ştie toată lumea… 🙂
Catherine, trebuie sa-mi arati pe harta pasajul asta, prea e fain 🙂