Lisboa, fado meu!

Într-un ianuarie, cand la Bucureşti viscolea amarnic, am plecat cu-n grup de prieteni la Lisabona pentru câteva zile de vacanţă întârziată. Ca un fel de revelionul ospătarilor, aşa.  După 4 ore, bătute pe muchie, de zbor, am ieşit grăbită din aeroport …şi-am dat nas-n nas cu palmierii. Şi cu briza umedă de oraş-port. Mi-am scos jenată geaca îmblănită şi-am păşit încrezătoare spre necunoscut. Ador sentimentul ăla straniu pe care-l simt la ieşirea din aeroport; nu ştiu ce m-aşteaptă şi pândesc cu toate simţurile încordate să văd cu ce mă va surprinde noul oraş. Iar Lisabona m-a dat pe spate, recunosc.Bairro Alto

Hotelul, ales cu greu dintre zeci de oferte care mai de care mai avantajoasă, era poziţionat discret pe-o străduţă, chiar lângă Gara Rossio şi Santa Justa Elevator (cel construit de Eiffel). La receptie, o portugheza mică, negricioasă şi vorbăreaţă, ne-a întâmpinat prietenoasă, dându-ne potop de informaţii. Ieşim, grăbiţi să începem explorarea şi-o luăm aiurea pe străzi spre Bairro Alto. Magazinele, cafenelele, restaurantele, toate animate şi mai colorate decat pe la noi. Iar oamenii mai gălăgioşi şi mai veseli. Străzile sunt înguste şi pavate frumos, bicolor, cu modele geometrice sau în valuri. Piaţetele largi au fântâni arteziene, statui, palmieri cu inflorescenţe portocalii şi păsări gălăgioase. Dăm în cele din urmă în cheiul imensului râu Tajo şi căscăm gura a mirare. Abia i se zăreşte malul celalalt! Mirosul marin sărat e pregnant, având în vedere că râul lărgit în estuar, primeşte apele cotropitoare ale oceanului în susul lui. Soarele la apus ne răsfaţă cu raze calde de rămas bun pe-a doua zi. Mai departe, hoinăreala capătă drept sens şi scop dibuirea unui loc de luat masa. Îl găsim încântaţi în Chiado şi dăm iama cu poftă, în meniu. Fel de fel de peşti şi moluşte ajung în farfuriile noastre spre bucuria papilelor, iar vinul casei capătă nota zece, cu felicitări. Spre ghinionul gazdelor şi spre marea noastră satisfacţie, am pus în practică un mic truc aflat din ghidurile turistice. Şi anume, să refuzăm politicos dar ferm, aperitivele cu care ospătarul apare rapid la masă, când încă nici bine nu te-ai dezmeticit. Mulţi turişti le acceptă, fie crezând că sunt din partea casei, fie considerând că au un preţ neglijabil, fie  de poftă. Întristarea vine la nota de plată, când constaţi cât de picante au fost cele două fâşiuţe de jambon şi cei trei dumicaţi de brânză. Dar, cum spuneam, am fentat elegant şi parcă-parcă mi s-a părut uneori c-am zărit chiar o sclipire de simpatie în ochii celui ce ne servea, ca o recunoaştere a calităţii noastre de turişti isteţi. În orice caz, în localurile mai puţin centrale, localnicii erau scutiţi de această ofertă vicleană.

piaţa Rosio

Prima seară s-a încheiat cu discuţii entuziaste şi planuri măreţe pentru zilele următoare.   Dimineaţa atacam curajoşi unul din cele şapte (zice-se, dar parcă-s mai multe) dealuri ale oraşului, anume cel pe-a cărui culme străjuieşte cetatea Castillo San Jorge. În drum întâlnim Catedrala Se, impunătoare prin alura severă şi dimensiuni, dar plină de lumină şi căldură în interior (e prima catedrală în care am văzut plante mari verzi, în ghivece, ca la seră). Tramvaiul 28, emblema Lisabonei, frate bun cu funicularul, la cum se aburcă pieptis, îi dă ocol cu scârţâieli îngrozitoare şi icnete caraghioase, atat de neserios… Cetatea este neaşteptat de liniştită şi cuminte. Curţi interioare largi, năpădite de iarbă, tufe şi chiar pomi, grădini cu flori şi păuni, ziduri deşelate de trepte şi poteci bătute de turiştii dornici de panorame. Şi multe pisici.

La coborâre, rătăcim prin Alfama, pe străduţele ei înguste şi foarte înguste. Sunt culori peste tot, de la ferestre şi balcoane până jos la porţi. Fiecare intrare din stradă este împodobită cu ghivece de flori, statuete şi diverse briz-brizuri – cizme de cauciuc colorate, ceramică decorativă azulejos, morişti de vânt, biciclete. Rufele flutură pe sârme exact ca-n cărţile poştale, iar localnicii îşi văd de treburile lor, netulburaţi. Gasim un local mult mai intim şi plin de culoare locală pentru pranz, în care patronii-ospătari nu vorbesc niciuna dintre limbile de circulaţie, cât nici noi portugheza. Ne înţelegem amuzaţi prin semne şi cuvinte internaţionale amestecate. Mancarea e simplă şi corectă, vinul de neuitat.  Gazdele se comportă ca şi cum urmează să înceapă un lung post. Adică ne îmbuibă perseverenţi. Nota de plată ne smulge hohote isterice de râs, după un moment de tăcere mirată. E infimă!

Lisboa

Catedrala Se

tramvaiul 28

Spre seară, în recepţie la hotel, ne salută Jose. E fratele recepţionerei guralive, în vizită şi cu chef de vorbă. Cum se face că toată lumea urcă în camere, afar’ de mine?!

Jose (“joze” în transcriere fonetică aproximativă) mă ia la chestionat despre ce-am văzut şi ce ne-a plăcut şi unde vrem să mai mergem. Îi mărturisesc că vreau să văd oceanul şi îmi explică în amănunt cum se poate ajunge extrem de simplu la Sintra cu trenul şi de acolo cu-n autobus până la ocean în  Cabo da Roca sau orice altă staţiune litorală.

–          Obrigada! şi dau să mă retrag .

–          Da’ n-ai de gând să mergi şi la fado? mă întreabă cu ochi stăruitori şi cu engleza tremurătoare.

–          Ha?! fac eu luată prin surprindere.

–          Da, adică într-un local unde se ascultă fado.

–          Păi, am auzit că-i fain dar şi scump… şi mă întreb dacă o să-mi recomande cârciuma vreunui prieten.

–          A, nu-i adevarat! Venire con me, signora? – când vrea să fie extrem de convingător o dă pe italiană. Se uită la mine cu figura serioasă şi doar ochii ii sclipesc când îmi spune că mă duce el unde se cantă cel mai frumos fado de vineri seara. Privesc indecisă spre receptioneră, ca spre un arbitru. Ea dă din cap încurajator.

–          Mă duc în cameră – zic, înclinând spre o seară liniştită – şi cobor în 5 minute! – mă aud apoi strigând de pe scări…

va urma

Anunțuri

8 Responses to Lisboa, fado meu!

  1. Ioana says:

    Iti mai aduci aminte numele barurilor unde te-a dus Jose? Merg in curand la Lisabona 🙂

  2. Ioana says:

    Ce frumos povestesti! 🙂 Multa caldura in articolul asta – si nu cred ca e din cauza Lisabonei! De abia astept urmatorul episod! 🙂

  3. Ando says:

    Am fost în iunie 2008 la Lisabona; n-am să uit plecarea de la Băneasa: 4 ore întârziere ! cât tot drumul până acolo 😦
    In final, totul a fost deosebit, aşa că voi citi cu mare plăcere şi continuarea…să-mi reamintesc ce mi-a plăcut şi să regret ce mi-a scăpat… A, şi era să uit:era prima excursie în care aveam aparat foto digital 🙂

  4. Bia says:

    Îmi plac poveștile cu va urma 🙂
    Imaginile de asemenea :*

  5. catherine says:

    Nu pot decât să sper că vă va plăcea şi continuarea la fel de mult 🙂

  6. wish2go says:

    L-am citit pe nerasuflate 🙂

  7. Timpul alocat citirii acestui articol a fost o investiţie bună: am aflat de liftul lui Eiffel şi de capcanele turistice ale Lisabonei! Şi cu toate acestea sunt slabe şanse să ajung în acest oraş, e prea departe, bată-l turiştii în lung şi-n lat! Europa pare mică când te uiţi pe harta lumii, dar când o străbaţi cu trenul…ehehe. Să vedem ce fel de sfetnic e noaptea aceasta! 🙂

    P.S. Aştept continuarea cu nerăbdare!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: