Lisboa, fado meu! (2)

continuarea de aici

Peste un sfert de oră, luam străduţele din nou la pas, alături de Jose. Tot drumul mi-a împuiat capul, făcând pe ghidul în engleză, în italiană şi chiar în portugheză când i se părea că trebuie întărită câte o idee. În Bairro Alto ne-am strecurat prin mulţimea de gură-cască şi am intrat brusc printr-un gang pavoazat cu reclame colorate într-o crâşmă-cafenea. Ambianţa nu era cine ştie ce. Lume multă pe la mese, pe la tejgheaua barului, zumzet şi lumină chioară. M-am uitat dojenitor şi dezumflată spre Jose. El zâmbea împăciuitor “Wait, wait, you’ll see…” Aham, zic şi mă aşez la o măsuţă, pe locul indicat şi aştept. Jose vine încântat cu două pahare şi zice că vom bea vin, face el cinste şi se tot învârte ca un curcan mândru. Zău, dacă-l înţeleg de ce-i aşa încântat. În fine, apare şi chelnerul bătrâior cu o carafă de vin şi câteva vorbe de bunvenit. Încep să se audă instrumente musicale, stingher. Mă uit spre mini-scena unde ar putea avea loc reprezentaţia, adică un colţ mai liber, şi văd cea mai urâtă femeie portugheză în viaţă. Ăsta a fost primul gând. Cântăreşte 40 kg dacă ţine 2 cărămizi în buzunare, e mică şi neagră, cu o figură masculină şi aspră. E îmbracată fără noimă şi nu arată a artistă nicicum. Când muzica începe să se închege într-o melodie, ia microfonul şi faţa i se destinde, de parcă i-ar fi căzut o mască. Zâmbeşte pentru ea şi începe să cânte. De-aici încolo, timpul s-a dilatat şi totul în jur şi-a pierdut sensul şi forma. Vocea a ieşit atât de neaşteptat şi de straniu din fiinta firavă, încât părea un playback absurd. Dar ea cânta şi se însufleţea sub ochii mei, măriţi cât cepele, probabil. Muzica indecent de directă şi simplă, te lovea în timpane şi-n piept şi parcă-ţi spărgea un înveliş protector, lăsându-te gol în văzul lumii. Când ridica tonul şi melodia vibra, îmi prindeam privirea de chipul ei concentrat şi  simţeam că stau cu sufletul atârnat în afară iar sunetele mi-l sfredelesc şi-l fac sită, ş-apoi bucăţele, fulgi, praf în cele din urmă. Cântăreaţa se transformase complet. Trupul sfrijit şi imobil era acum suplu şi flexibil. Ochii şi fruntea străluceau iar restul feţei era numai gura voluptoasă din care cântecul ieşea când şoaptă, când strigăt de moarte. Sau de jale, sau de furie, sau de iubire, sau de dor. Nu ştiu cât timp a cântat. La un moment dat totuşi ne-a mulţumit şi-a ieşit ca o umbră. N-am avut putere nici să aplaud. Am plecat mută. Mă mai uitam naucă la Jose şi el râdea fericit de parcă-i ieşiseră numerele la loto. Îmi spunea diverse şi mă ghida prin mulţime, împingându-mă de colo-colo.

–          Ţi-a plăcut, nu? Am văzut că ai ascultat atentă…

–          Hmm, atentă?! Spune-mi dacă mai cântă şi mâine, te rog.

–          Da, cântă şi mâine, dar… eu sunt ocupat până la 10 seara! zice el de colo… O vedem mai târziu, în alt local. Vrei?

În urechea dreaptă, piticul bun mă îndeamnă să vin cu toată gaşca a doua zi la aceeaşi oră, de pe umărul stâng, piticul rău, imi şopteşte rânjind să merg cu Jose noaptea târziu la altă reprezentaţie.

A doua zi am fost să văd Torre de Belem şi Mânăstirea Jeronimo. Sunt impresionante, cu siguranţă, însă n-am reţinut mare lucru. Aşteptam seara ca să merg iaraşi în Bairro Alto pentru fado…

Şi seara a venit. Am coborât în hol pe la 10 neştiind exact de unde să-l scot pe Jose. Marisa, la recepţie vorbeşte fără să respire, la telefon. Îmi zâmbeşte printre exclamaţii şi-mi face semn să aştept. Aşa că şed, ce să fac. Şi ea vorbeşte şi gesticulează şi vorbeşte… Uff, apare Jose! Mai-mai să-i sar de gât, dar mă mulţumesc să-i zâmbesc încântată. De data asta îl observ mai bine. E brunet, evident, cu ochi negri ca smoala şi tenul palid, neted. Nu e foarte înalt şi nici solid. E ca un elf mai degrabă, zvelt, mlădiu, agil. S-a aranjat, miroase vag a parfum, are parul pieptănat pe spate, spre deosebire de seara dinainte când umblase cu el vâlvoi. Parcă ne-am duce la vreun bal, aşa arătăm – el dichisit şi eu emoţionată şi nerăbdătoare…

Ajungem. Localul este cu totul altceva, de data asta. E plin jumătate cu turişti, jumătate cu portughezi. Chelnerii spilcuiti, detaliile de bun gust şi atmosfera uşor pretenţioasă îmi spun că aici deja avem de-a face cu lumea bună. Văd tineri, îmbrăcaţi atent, fără jeansi, dar şi perechi la varsta a treia, ţinându-se de mâini peste masă.. Sunt şi grupuri de turişti amestecaţi şi oameni de afaceri cu iubite tinere şi cochete. În centru stă grupată o mini orchestră ce îngână o muzică ambientală. Pe noi ne aşteaptă o masă rezervată şi zâmbetul prietenos al barmanului, prieten cu Jose. Ne umplem paharele cu vin şi, până să apucăm să mai schimbăm vreo impresie, se face linişte şi apare fadista. La prima vedere, face aceeaşi impresie neplăcută de femeie urâtă şi aspră, dar nu mă mai şochează. Incepe. Declic. Lumea cunoscută rămâne undeva suspendată, iar prezentul înseamnă doar muzica ei. Mă izbeşte din nou fără milă şi mă dezbracă de carne şi aparenţe. Rămân hipnotizată şi vibrez. În scurte momente de luciditate, mă jenez de oamenii dimprejur care stau martori la trăirile mele prea intense şi personale, dar îi uit repede şi, fascinată, mă conectez la spectacolul dat de fărâma de femeie. Iarăşi constat că urâţenia i-a dispărut ca prin farmec şi-mi pare cea mai senzuală fiinţă. Arde precum o flacără vie, şi-i simţi căldura din fundul sălii. Vocea ei, atât de vibrantă, loveşte pereţii ca limba unui clopot şi se zvârcoleşte prin încăpere, smulgând bucăţi din noi. Mă mir că nu văd sânge peste tot dar nu m-aş mira ca toţi să cădem fără suflare atunci când ea va tăcea. Dar nu se întâmplă asta. Atunci când încheie ultimul cântec, aplauzele ţâşnesc ca săgeţile şi-o ţintuiesc minute bune în faţa orchestrei. Zâmbeşte modest, mulţumeste tuturor şi dispare. Mă regăsesc stoarsă de puteri ca şi cum eu aş fi performat. Carafa de vin e goala pe masă, deşi nu ştiu când mi-am umplut paharul şi cum l-am dus la buze. Jose radiaza. Ne ridicam a plecare. În aerul rece al nopţii, pe aleile întunecoase, mă ia de mână şi începe să-mi povestească despre una, alta cu voce caldă. Ne oprim într-un scuar verde, cu panoramă superbă înspre tot orasul. Încă îmi vibrează în urechi glasul fadistei. De foarte aproape, ochii lui Jose au întunecimi de iad şi sclipire de ispită. Iar buzele sunt fierbinţi şi insinuante…

miradouro

Anunțuri

One Response to Lisboa, fado meu! (2)

  1. Ando says:

    Nu mai am cuvinte…oricum, sarbatori fericite !

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: