Dimineaţa , la metrou, spre New Zeeland


S-a aşezat lângă mine, înghiontindu-mă un pic, aşa că am ridicat privirea din carte şi l-am observat în treacăt. Un bărbat nici tânăr, nici bătrân, tuns scurt, cu sprâncene stufoase şi cămaşă vernil care se vedea puţin printre fular şi gulerul paltonului. Dar ghidul despre Noua Zeelandă m-a absobit rapid şi l-am uitat, atâta timp cât nu se foia şi nici nu emana vreun miros urât. La ultima staţie am închis cu regret cartea şi i-am găsit privirile agăţate de titlul meu.

– Când pleci? A întrebat încet. Şi era în întrebarea aia nu numai invidie şi ironie dar şi o părere de rău aşa de sinceră, aşa de naivă, încât mi-a şters toată ţâfna sau băşcălia cu care-aş fi putut să răspund.

Şi-am spus doar cald, cu acelaşi grad de resemnare ca şi-al lui:

– Oricând vreau…

În casa călătorului


În casa călătorului se găsesc de toate, multe şi mărunte, dar mai ales utile şi diverse. Nu înţelegeţi despre ce vorbesc? Ei, bine încerc să trec în revistă ce adună, ce păstrează şi ce-i place călătorului să ţină prin bârlogul său. Ce îi face şederea plăcută şi, totodată, îi toarnă jăratic în papuci şi-l face să o ia la sănătoasa, prin lume.

În casa mea, dar şi-n casele altor prieteni călători, poate şi-n altele pe care nu le-am văzut, ori chiar ale voastre se găsesc câteva lucruri distinctive, pe care le recunoaştem cu uşurinţă.

1. Primul lucru, şi poate cel mai important, este geanta semipreparată. Da, da, aşa cum există mâncare semipreparată există şi bagaj semipreparat. Eu am în casă la orice oră o geantă în care stau papuci de plastic, un prosop, trusa de toaletă cu săpun, şampon (sunt bune mostrele din magazine sau „suvenirurile” păstrate de pe la hoteluri mai de soi), periuţă de dinţi, ac şi aţă, plasturi, pieptăn, prezervative. În plus, mai „uit” în ea un tricou, o pereche de şosete şi alte nimicuri, care la o plecare intempestivă mi-ar prinde bine în caz că nu am apucat să le împachetez.

2. Apoi, în casa mea au existat întotdeauna plante verzi dar puţine şi din specii rezistente! Care nu a trecut testul celor 10 zile fără apă, s-a descalificat iremediabil, cu vagi păreri de rău. Le vorbesc, le îngrijesc dar le pun mereu în vedere că nu trebuie să se bazeze pe mine chiar 100%. Din acelaşi motiv nu ţin animale de companie. Ar fi mult mai complicat.

3. Indiferent de anotimp, undeva prin casă există un decor natur de sezon – flori, frunze uscate, spice uscate, conuri de brad sau măcar pietre şi scoici. Nu rezist să nu adun câte ceva precum un hârciog sau o gaiţă, din fiecare ieşire în natură. Când e vremea liliacului fac ieşiri înadins!

4. La o privire prin bibliotecă, sunt sigură că în casa oricărui călător, vor ieşi în evidenţă albumele, ghidurile şi cărţile de voiaj. Dacă n-ar avea preţuri exorbitante, le-aş colecţiona pe toate!

5. Întotdeauna, acasă la mine voi avea o sticlă de vin bun. Fie că e adusă personal dintr-un loc îndepărtat sau renumit, fie că e cumpărată pentru că îmi aminteşte aroma unei călătorii, fie că e primită de la un prieten, drept suvenir din călătoria lui, cel puţin o sticlă de vin e gata să fie desfăcută cu sau fără ocazii speciale, la un pahar de vorbă şi o poveste.

6. Într-o ramă discretă, aşezată astfel încât s-o privesc atunci când mi-e dor, voi avea mereu o fotografie cu marea. Alţii păstrează muntele sau alt loc iubit. Suntem fideli pasiunilor sincere, de suflet.

7. Cu mare drag, colecţionez şi mă laud cu ilustratele, cărţile poştale primite ori cumpărate de pe alte meleaguri. Uneori le şi scriu, chiar dacă nu le trimit nicăieri.

8. Ca orice drumeţ care se respectă am în casă hărţi. Am harta României în diverse variante şi ediţii –pliabilă, răsfoibilă, doar cu şosele sau cu adaosuri de relief, obiective turistice, mai veche sau mai nouă. Am harta Europei, a Bulgariei, a Ungariei, a Portugaliei şi a mai multor oraşe din Europa (practic, toate prin care m-am plimbat). Am hărţi detaliate cu anumite judeţe sau arii protejate, hărţi cu trasee montane de pe la noi. Am chiar şi o hartă fascinantă (dintr-un National Geografic mai vechi) a Everestului, lipită pe uşă…

everestul de după uşă

Everestul de după uşă

9. Iar dacă ar fi să recunosc ce cumpăr din locurile vizitate, atunci aş spune că nu mă tentează nici magneţii mereu prea scumpi şi nu întotdeauna frumoşi, nici brelocurile stilizate, nici clopoţeii ori păhărelele, nici tricourile imprimate ori portofelele ci eşarfele colorate! Nici măcar nu-s mereu tradiţionale. S-a întâmplat să cumpăr chiar din magazine obişnuite, pe care le-aş fi găsit şi acasă, dar am ţinut morţiş să am câte una de peste tot. Chiar şi de la Bacău.

10. În ultimul rând, pentru că eu nu reuşesc întotdeauna, dar sunt sigură că un călător adevărat ar face pe dracu-n patru să izbutească, consider că e necesară oricând o rezervă de bani. Nimic nu e mai neplăcut decât să nu poţi onora o invitaţie spontană de călătorie din lipsa banilor.

Aşadar, iată decalogul obiectelor din casa unui călător. Or mai fi şi altele, ori poate nu se regăsesc chiar toate la fiecare. Nu fac prinsoare. Dar sunt sigură că cei care călătoresc din plăcere îşi recunosc apucăturile în ceea ce am spus eu aici.

Despre suveniruri şi alte lucruşoare adunate din ori pentru călătorii au mai scris unii dintre cei mai buni bloggeri de travel din Romania. Va invit, deci sa cititi si articolele scrise de

Imperator travel

Blogul Larisei

Hai la bord

Funtur

1001 călătorii

Bucket list

Mini călătorii în trei

Enciclopedia călătorului independent

Airlines travel

Bialog

Paravion

Elena Cîrîc

Turist în ţara mea

Hai-hui stângaci

Lucian’s blog

Bucureştiul în detalii (6)


De data asta, detaliul se găseşte într-o zonă mai puţin cunoscută a oraşului, deşi centrală. Vorbesc despre perimetrul delimitat de străzile Făinari, Eminescu, Moşilor, un cartier surprinzător, ancorat încă în trecut, un amestec antagonic de case frumoase din secolul trecut, mai bine ori mai prost întreţinute şi magherniţe dubioase, de ieri şi de azi.

Casa cu armură se găseşte pe strada Episcop Radu, flancată de arbori înalţi şi poziţionată astfel încât foarte uşor poţi trece fără să-i observi ornamentul unic şi inedit. Din câteva unghiuri se poate admira însă silueta impunătoare a unui cavaler în armură, ţinând în mâna ridicată un ciocan de fierărie, amplasat tocmai sus pe acoperiş.

Azi într-o stare deplorabilă, casa a aparţinut lui Alexandru Dimitriu, meşter fierar care a lucrat în metal acoperişuri, turle şi alte accesorii la cele mai multe dintre clădirile admirate ale Bucureştiului – Ateneul, Gara de Nord, Palatul Patriarhiei, Primăria sectorului 1, biserica Silvestru, ori ale altor oraşe – Palatul Culturii din Iaşi, de exemplu.

la nr 29, casa cu armură

la nr 29, casa cu armură

cavalerul ţine în mâna ridicată un ciocan de fierărie

cavalerul ţine în mâna ridicată un ciocan de fierărie

vedere din spate

vedere din spate

vedere de pe o stradă laterală

vedere de pe o stradă laterală

 

 

 

Despre Paris şi nu prea


De mic copil am luat contact (ca şi toată generaţia mea, probabil), prin intermediul cărţilor, cu lumea Parisului din secolele 16-17-18. Regi, cardinali, cavaleri şi contese îşi desfăşurau aventuroasele vieţi pe străzile, în palatele, catedralele ori pădurile pline de mistere ale Parisului. Ajunsesem să cunosc nume de piaţete şi bulevarde, îmi deveniseră tot atât de familiare cât şantierul din spatele blocului, în ale cărui fundaţii ne jucam inconştienţi cu ţevi de plastic şi cornete de hârtie… Apoi am mai crescut şi au venit şi alţi autori să contribuie la zugrăvirea Parisului din mintea mea. Balzac, Zola, Hugo, dar şi ai noştri interbelici care povesteau care mai de care despre studii şi călătorii prin Paris, eternul magnet. Plus filmele. Aşadar, aveam o idee, o imagine. Şi m-am dus să văd cu ochii mei într-o bună zi. Mare dezamăgire! M-am întrebat adeseori unde am greşit, ce mi-a ascuns farmecul mult trâmbiţat, ce m-a deranjat, unde a pierdut bătălia pentru un loc fruntaş în inima mea? Dacă iau pe rând fiecare obiectiv vizitat, toate locurile cercetate şi fiecare zi în parte, găsesc desigur multe plusuri. Însă la final, tot pe minus iese bietul Paris.

De exemplu, de cum am descins pe străzi n-am remarcat nicidecum femei stilate şi seducătoare, ci bărbaţi îngrijiţi, supli, îmbrăcaţi cochet şi parfumaţi. Asta ar putea fi îmbucurător, nu? Da, doar că deranjant de mulţi dintre ei, bărbaţii, se ţineau de mână sau de talie şi se sărutau la colţ urându-şi „au revoir”. Apoi murdăria mi-a rănit privirea iar meschinăria teraselor cu mese înşirate una lângă alta pe trotuare m-a făcut să le evit.

Notre Dame, ah, Notre Dame mi s-a părut mică şi inocent de luminoasă. Nici un mister, vreo umbră sau secretoşenie n-o învăluiau (în ciuda ploii uşoare de mai, dacă ţin bine minte), iar sus, pe acoperiş, printre turle şi grifoni seculari n-am simţit decât vântul tăios şi-un vertij neplăcut. M-a amuzat comediantul stradal, angajat probabil de cineva (primărie, muzeu, minister de turism?), care nu primea bani de la turişti deşi făcea deliciul publicului, respectiv al sutelor de oameni aşezaţi la coada pentru vizitat turnul. Mai exact, cu o mască caraghioasă, gen Einstein – păr alb vâlvoi, figură ridată, expresivă cu trăsăturile exagerate – lua de braţ trecători grăbiţi provocându-le reacţii dintre cele mai diferite – spaimă, în general – după care, galant le cerea scuze şi eventual le poza.

Tour Eiffel, mai mult decât oricare alt obiectiv turistic, este supra aglomerat şi împresurat de comercianţii ilegali de suveniruri scumpe (şi false). În plus, are un aspect sinistru de fierătanie imensă, dându-ţi senzaţia că mişuni pe sub poduri şi traverse feroviare. Singura ipostază avantajoasă este seara, de la distanţă, de pildă de pe Sena, din batobus (vaporaş cu funcţie de transport în comun). La fel de neinteresante mi s-au părut Champs Elysees, Arcul de Triumf. În schimb am avut un sentiment plăcut ascultând zgomotele înserării în Place de la Concorde sau am simţit relaxare pe treptele din faţa catedralei Sacre-Coeur. Mi-a mai plăcut în Pere Lachaise să rătăcim pe alei descoperind morminte ale unor personaje celebre şi admirând monumente şi sculpturi remarcabile. La fel, e o încântare în grădina muzeului Rodin.

Mi-am putut imagina scene de bal cu decoruri somptuoase şi prinţi şi prinţese în interiorul Operei, Palatul Garnier.

Louvre-ul l-am rasolit în două diagonale aleatoare, din cauza aglomeraţiei şi-a oboselii. Cu siguranţă merită toată atenţia la un moment dat.

Am mai bătut străzi la întâmplare sau în căutarea diverselor obiective, dar n-am fost în mod deosebit impresionată nici de oameni, nici de locuri, nici de atmosferă. Hotelieri, vânzători, portari, chelneri aroganţi, femei neîngrijite, tineri şleampeţi şi gălăgioşi, vârstnici scorţoşi; palate, faţade epatante, pretenţioase care nu de puţine ori ascundeau murdărie ori neglijenţă; agitaţie, zgomot, indiferenţă.  Dezamăgirea a fost cu atât mai mare cu cât jumătate din eroii preferaţi din cărţi găseau şi regăseau mereu Parisul familiar, cald, fascinant. Poate aşa şi este, însă nu pentru turişti? Poate dacă îl abordezi din altă poziţie îţi dezvăluie acea faţă cuceritoare. Regret că nu am avut ocazia să-l cunosc într-un alt context, poate într-un alt timp şi în altă calitate.

opera din Paris

opera din Paris

la Sacre-Coeur

la Sacre-Coeur

sub Eiffel

sub Eiffel

Pere Lachaise

Pere Lachaise

asfinţitul pe Sena

asfinţitul pe Sena

 

Poveste de iarnă


searaCum intri în curte pe poarta mare din lemn, ai dinainte aleea largă pietruită frumos care duce la casa din fund, pe mâna stângă casele noi, iar în dreapta zidul înalt năpădit tot de trandafiri căţărători albi şi roşii. Din strada tăcută şi cenuşie n-ai fi bănuit ce aer primitor te-ar putea aştepta în spatele zidurilor şi-al porţilor înalte, opace şi mute ale caselor săseşti. E linişte, ger şi miroase un pic aspru de la fumul coşurilor din jur. Cartierul liniştit cu străzi lungi şi clădiri cu acoperişuri mari străpunse de ochiurile de aerisire care le dau un aer uman, ba fioros, ba şugubeţ se întinde paşnic la poalele cetăţii. Oameni vezi puţini, numai cu treabă, grăbiţi. Turişti, mai deloc; cei care sunt totuşi în oraş, frecventează pieţele principale, animate şi ornate pentru sărbători. E linişte subţire de amiaz’. O simplă scârţâietură de poartă, un strigăt de copil ori un lătrat de câine ar putea s-o sfâşie, dar nimic din toate astea nu se întâmplă. Şi vorbele se aud mat, fără ecou ca şi când avem un clopot uriaş de sticlă deasupra noastră.

Gazda ne primeşte cu zâmbete. Ne-a aşteptat cu focul pornit încă de dimineaţă, aşa, ca să fie camerele calde şi prietenoase. Ne pune toate la îndemână, ne învaţă să încuiem şi să descuiem poarta, apoi se grăbeşte să plece. Are un botez în familie.

Camerele sunt mari, luminoase, mirosind a lemn şi-a curat, de-ţi vine să te faci colac, precum o pisică, pe un fotoliu şi să dormitezi până la primăvară. Ori măcar vreo două ceasuri. Dar nu stăm, ne aşteaptă oraşul.

Străzile tăcute ne duc înspre cetate, aducându-ne tot mai aproape de zidurile vechi.

La o răspântie văd înscrisul ponosit pe-o clădire: „La Mielul Alb”, cofetărie. E una dintre cele mai vechi construcţii din oraş, întâi casă, apoi extinsă, devine han cu cârciumă vestită. Azi nu pare să mai fie nimic, doar numele scris cu litere negre gotice, de-o şchioapă. Deşi este listată în ghidurile cu obiective turistice, nu se vizitează propriu-zis, ci probabil, din mers  se bifează ca văzută. În jur, zeci de alte detalii ne induc atmosfera vechiului târg. Un acoperiş înalt cu ţigla afumată, o poartă scorojită, o feronerie greoaie sau un calcan subrezit de timp.

colaj sibiu

Trecem pe sub Podul Minciunilor, din păcate, odată cu maşinile care încă au acces în centrul istoric şi ne oprim să-i admirăm fragilitatea  şi dantelăria prea cochete între zidurile solemne. Numele nu i se trage de la nicio minciună sau mincinos celebru, e mai degrabă o greşală îngăduită şi perpetuată în limbajul heterogen al oraşului. Între români, saşi, unguri, austrieci de la Liegenbrücke (podul culcat) a fost doar un pas până la Lügenbrücke (podul minciunilor) şi aşa i-a rămas numele. Mai interesant însă este, cum abia mai apoi s-a creeat o legendă urbană în jurul lui. Dacă tot purta numele minciunii, tinerii obişnuiau să-şi ducă iubitele pe acest pod pentru a le face declaraţiile de iubire mult aşteptate. În caz că relaţia se destrăma, erau absolviţi de păcat, că doar jurămintele făcute pe Podul Minciunilor nu pot fi decât tot mincinoase…

podul minciunilor

podul minciunilor

winter jack

winter jack

Gerul muşcă aprig aşa că din Piaţa Mică trecem prin pasajul Cizmarilor, îngust şi misterios, cotim pe după maiestuoasa catedrală evanghelică şi intrăm la cafeneaua numită, cum altfel, decât Wien. Păcat că nu cântă Laci, pianistul-emblemă, jovial şi inspirat ca nimeni altul. Interiorul e cald şi primitor. Mobilierul din lemn masiv, luceşte frumos în jocurile de lumini şi umbre ale lămpilor cu abajur, canapelele sunt confortabile. Servire promptă şi amabilă. Ni se recomandă tortul zilei, ştrudelul tradiţional ori ne sunt detaliate reţetele multor băuturi atrăgătoare din meniu – cafele, punch-uri, ceaiuri aromate. Doar să alegi. Alegem, ne relaxăm, tăifăsuim.

Se lasă seara degrabă. Ieşim iar printre clădirile vechi care stau docile sub iureşul de lumini şi culori noi şi veghează discret forfota străzilor. În Piaţa Mare e târg de Crăciun. Cu dulciuri şi vin fiert, colinde, castane coapte, mini-căluşei, jucării şi brad. Dar şi cu fripturi sfârâind pe grătare şi murături colorate în borcane uriaşe, bundiţe ori căciuli, oale şi vaze din ceramică, bijuterii migăloase, cosmetice, ceaiuri, langoşi, brezel, mileuri, icoane, clovni, ponei adevăraţi şi patinoar. Şi câte şi mai câte. Şi se pune şi-o ninsoare blândă care pare pulbere de aur în lumina felinarelor, dar se aşază, pudră de zahăr peste tot şi toate.

peste case

podul minciunilor

copii

Iar dimineaţa? Dimineaţa ne zâmbeşte şui printre troiene. Ninge într-una vârtos. Oraşul e la locul lui, cu pieţe, cafenele, magazine şi biserici. Ne aşteaptă iar, doar că s-a învelit în omăt greu şi râde pe-nfundate dedesubt. Ochii din acoperişuri sunt ironici, câinii se tăvălesc de-a valma cu ţânci de-o şchioapă prin marea de bezea, ca într-o comedie mută, iar câte-un domn venerabil trece impasibil ca un spărgător de gheaţă în diagonală.

turnul sfatului

turnul sfatului

bruckental

ninsoare la poarta Bruckental

privire indiscretă într-o curte interioară cu dacii şi veselie

privire indiscretă într-o curte interioară cu dacii şi veselie

ninsoarea

ascunşi

peste case ninse

sibiul...

sibiul…

Aşa s-a prezentat Sibiul meu drag la ultima întrevedere.

Prin acest articol doresc şi eu să adaug un motiv la campania „499 de motive să fii turist în România” organizată de prietenii de la Ghiduri Turistice împreună cu agenţia de turism Turist Center. Împreună trebuie să promovăm frumuseţea ţării noastre România!