(Adevărata) Istorie a couchsurfing-ului. Strămoşii.

Copil fiind, am asistat fără să ştiu la manifestările timpurii ale couchsurfingului. Se întâmpla cam aşa : tam-nesam te trezeai anunţat prin telefon ori chiar scrisori sau telegrame că-ţi sosesc oaspeţi de departe şi vreai-nu-vreai îi găzduiai cum puteai mai bine. În situaţia  noastră, de familie ce locuiam în capitală, cazurile nu erau tocmai puţine şi aveau motivaţii diverse. Se disting câteva tipuri clasice, mai frecvente: cazuri de boală, de sărbătoare ori de tranzit. Foarte rar au fost şi cazuri turistice. Oaspeţii se încadrau şi ei în categorii: rude, cunoştinţe, terţi (rude ale cunoştinţelor, cunoştinţe ale rudelor), cu toţii făcând parte din cercul închis dar extensibil al sistemului. Practic, niciodată nu primeai vizite ale unor oameni necunoscuţi (direct sau indirect) însă numărul lor creştea constant, pe bază de recomandări. Exista cumva o reţea invizibilă de conexiuni prin care circulau informaţiile despre cine unde are rude, care unde locuieşte şi în ce condiţii, plus feedback despre calităţile de gazdă ale fiecăruia. Străbunul reţelelor de socializare, gen.

Dispecerul principal, o persoană integră, cu mare influenţă şi putere de convingere făcea aranjamentele. În majoritatea cazurilor era bunica din Ardeal. Ne anunţa că X sau Z sosesc la Bucureşti pentru cutare treabă. Perioada nu se preciza neapărat, că omul ştia când vine dar nu întotdeauna şi când rezolvă. Oaspeţii puteau fi în număr de la 1 la 3-4. Mai mulţi nu reuşeam noi să acomodăm şi chiar şi aşa au fost cazuri când noi, ca şi copii am dormit la prietenii din vecini, cum ar veni, prilej de „party în pijamale”, iuhuu.

Oamenii soseau cu trenul, încărcaţi de bagaje. De cele mai multe ori erau preluaţi din gară, căci nu cunoşteau oraşul. Apoi casa se umplea de lume, paporniţe, pachete şi mirosuri noi. Se întrunea o primă şedinţă organizatorică. Mai întâi, la o cafea, se lămureau statutul şi scopul oaspeţilor – cine, a cui rudă ori consătean era şi ce nevoi îi mânau în capitală. Când era vorba de vizite pe la vreun spital, se povestea istoricul medical al bolnavului, evoluţia simptomelor, eşecurile altor consulturi şi contextul deciziei de-a veni la Bucureşti. Nu c-am fi avut vreo competenţă dar aşa simţeau ei, să se spovedească sincer, ca la popă. Trist şi plictisitor. În cazuri mai vesele, de vizitare a progeniturilor studenţi sau militari în termen, se treceau în revistă copilăria şi faptele remarcabile ale acestora. Tot aşa, ca la popă. Uneori era hazliu. În caz de oaspeţi în tranzit către sau dinspre aeroportul unic internaţional al ţării, se spuneau poveşti palpitant-exotice despre locuri îndepărtate. Instructiv şi interesant. Apoi se triau bagajele. Pachetele destinate doctorilor, comandanţilor, profesorilor ori altor persoane vizate erau puse cu grijă la păstrare, la rece sau, după caz – pe balcon să respire şi să se mişte în voie. Apăreau şi mici atenţii pentru noi, în general cu iz patriarhal şi sorginte handmade. Se scoteau la iveală şi alte comisioane şi mesaje de transmis. Apoi se făcea planul de bătaie pentru scopul principal al vizitei. Li se desenau, explicau adrese, trasee, variante de transport. Se dădeau sfaturi şi ponturi utile în umbletul prin necunoscutul şi imensul oraş (în viziunea lor). Serile erau pline şi gălăgioase. Se discutau întâmplările, reuşitele sau eşecurile zilei. Se povestea în amănunt interacţiunea cu oraşul şi oamenii întâlniţi, ceea ce, cu cât era oaspetele mai provincial şi mai puţin umblat, cu atât era mai amuzant şi mai inedit. Se mânca festiv şi se închinau pahare în cinstea tuturor. Mai veneau vecini curioşi şi se lărgea cercul. Se spuneau bancuri şi poveşti amuzante. Se dezbăteau neajunsurile epocii, vremurile, vremea.  Apoi venea ziua plecării şi totul se liniştea, lucrurile intrau în normal până la o nouă vizită.

Am crescut şi-am ajuns la casa mea. Am moştenit, odată cu zestrea de la bunica, reţetele de familie şi câteva năravuri discutabile şi calitatea de membru al acestui sistem şi obligaţiile ce decurg. Aşa-i cu moştenirile, nu poţi să le pasezi, îţi vin pe cap şi vezi apoi ce mai e de făcut. Am evitat şi-am declinat şi m-am fofilat cât am putut dar tot am mai găzduit câteva rânduri de călători rătăciţi în drumurile lor şi prin capaitala ţării. Şi-ntr-o bună zi, mi s-au aliniat planetele şi drumurile şi-am apelat de voie, de nevoie la sistem. Şi am avut una dintre cele mai plăcute experienţe de cazare din viaţa mea de călător. La periferia Budapestei, într-o căsuţă cochetă, primitoare şi liniştită am cunoscut nişte oameni extraordinari care parcă au revanşat toate delegaţiile de călători găzduiţi vreodată de neamul meu.

Mulţumim, Octavian şi Anna!

tablou

Binecuvântarea casei
Acolo unde este credinţă, e iubire
Unde e iubire, e pace
Unde e pace, e binecuvântare
Unde e binecuvântare, e Dumnezeu
Unde e Dumnezeu
Acolo nu mai e nevoie de nimic niciodată

 

Anunțuri

10 Responses to (Adevărata) Istorie a couchsurfing-ului. Strămoşii.

  1. augustin says:

    Ti-am citit mai multe articole, imi place cum scrii si nu inteleg cum, dar tocmai articolul asta mi-a scapat.L-am citit, la servici fiind, dupa care l-am postat sa-l citeasca si Anna. Apoi am sunat-o sa vad daca l-a citit si cum i-a placut. Mi-a raspuns greu, aproape plangand si asta nu pentru ca ar fi suparat-o ceva , ci ca efect al cuvintelor de pe final, pe care le simtim venite din inima.
    Multumim, Rose Marie!

    • catherine says:

      Nu pot să cred! Abia acum aţi citit! 🙂
      Vă trimit încă o dată toate gândurile bune şi mulţumirile cele mai sincere! Cu adevărat, aşa gazde n-am avut never-ever şi, dacă nu ar fi fost nepoliticos, vă pozam toată casa şi pe voi şi vă făceam celebri în tot internetul!

  2. Mi-a placut teribil, te felicit! Cunosc sistemul, am avut si eu rude in Bucuresti:) Asta e „avantajul” de a sta in capitala! Acum insa devin cautate orasele din vestul tarii, ca e tranzit mare spre Europa:)

    • catherine says:

      Aşa e, Adriana. De mare folos ne-a fost popasul la Arad în această călătorie. Altfel, am fi ratat prilejul de a vă întâlni pe voi, blogerii timişoreni 🙂

  3. Ana Maria says:

    Numai eu nu prea am noroc de rude sau prieteni sa mai calatoresc fara sa mai dau bani pe cazare :))))))

  4. Ando says:

    Textul de „preambul” este atât de haios şi plin de vervă, încât abia aştept plăcutele surprize din descrierea călătoriei budapestane…

  5. Noemi says:

    Aşa am vizitat şi eu pentru prima oară Timişoara, la nişte rude care cine ştie dacă aveau chef de mine :-)) Ce-i drept, n-am stat mult, doar o noapte.

    • catherine says:

      Ah, n-am mai menţionat cunoştinţele la care am înnoptat în Arad, în drum spre şi dinspre Budapesta, dar şi ei ne-au găzduit împărăteşte… 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: