Bucureştiul în detalii (7)


Vederi fugare din Gara de Nord…

gara1

gara2

gara3

Jurnal de Tango XII


imbratisareAm avut noroc de profesori de dans carismatici şi aleşi, oameni frumoşi pe-afară şi pe dinăuntru de la care am învăţat mai mult decât tango. De fapt, după mai bine de doi ani de când am intrat în lumea asta, nu pot spune că sunt o tanguera, încă învăţ, încă mă minunez. Dar mă simt schimbată în bine, iar asta face să perseverez, să mulţumesc şi să dăruiesc în continuare. Îmi dă echilibrul.

Zilele trecute, într-o după-amiază plină de lumină şi culoare (că aşa facem noi cursurile, exact la ora apusului urban, care câteodată îţi taie răsuflarea cu spectacolul lui, de nici nu ştii dacă să priveşti pe geam, ori să intri în dans), deci într-o atmosferă specială de lumini piezişe prin ferestre şi umbre tremurătoare, cu muzica aleasă cu grijă, cât mai caldă cu putinţă, ni s-a propus lecţia despre îmbrăţişare. Exact aşa. Să învăţăm, să înţelegem şi să acceptăm îmbrăţişarea. La prima vedere, pare pueril. Ce-i mare lucru? E un gest, social sau intim, des folosit şi întâlnit în varii circumstanţe. Şi totuşi, sunt mulţi oameni care o evită, şi-o refuză. Nu o acceptă. Iar în dans asta se vede, se simte şi, în tot cazul, nu ajută. Deci să învăţăm să ne îmbrăţişăm, să descoperim bucuria simplă a unei apropieri umane, dincolo de piedicile false sau închipuite care ne ţin de la ea. Greu?

Ne uitam unii la alţii, de parcă abia atunci ne vedeam, brusc evaluându-ne din priviri. Ca şi cum trebuia să ne măsurăm puterile. Dar de fapt era mai mult de-atât, trebuia să ne măsurăm puterea de-a dărui şi de-a primi, ceea ce e cu totul altă poveste, nu? Dintr-o dată păream stingheri şi neîndemânatici.

Am luat-o cu începutul. De ce ne îmbrăţişăm? Ca să ne unim energiile, să ne conectăm şi să dansăm. Bun. De ce e grea îmbrăţişarea? Pentru că presupune deschidere, încredere şi cooperare, exact stările pe care suntem cel mai greu dispuşi să ni le însuşim. Dar la tango asta învăţăm. Exerciţiul îmbrăţişării cu ochii închişi a fost surprinzător. Au dispărut prejudecăţile, au căzut etichetele, ne-am debarasat de reţineri. Întâi băieţii, apoi fetele, am aşteptat cu ochii închişi, îmbrăţişări de la colegii de curs. Oameni îmbrăţişând alţi oameni. Şi ne-am surprins zâmbind toţi la final, cu cele mai luminoase şi mai sincere zâmbete posibile. Erau îmbrăţişări care ne înduioşau, care ne încălzeau, ne transportau sau ne solicitau. Au fost minute de  libertate pe care nici n-o ştiam. După sute de ani de civilizaţie, recunoaştem că omul, această fiinţă nevolnică, îşi aminteşte când şi când instinctul primar, de animal care miroase şi atinge alt animal ce vine în preajma lui. Iar asta ne face să ne simţim bine, primordial bine. Ca o mâncărime scărpinată, ca o sete potolită. Instinctiv şi satisfăcător. Rămânem aceste animale sociale, cu nevoi de comunicare, apropiere, întovărăşire, de netăgăduit. Ba, uneori, devenim dependenţi.

Apoi am dansat în perechi, înghesuiţi într-un colţ al sălii, un sfert din suprafaţa totală. Spaţiul restrâns ne-a obligat la mişcări foarte puţin ample, miniaturalizate, la gesturi mici, la paşi mărunţi şi impovizaţii pe muzică, la grijă pentru ceilalţi, la atenţie mărită către partener. Util pentru milongas, interesant pentru conexiunea între parteneri. Deşi păream, la început o cutie cu pui de găină de-o zi, care se mişcă haotic şi piuie neajutoraţi, iar mai apoi o comunitate de pinguini care încearcă să se ordoneze într-o grămadă strategică, în fapt, noi chiar încercam să gestionăm dansul, să ne sincronizăm unii cu alţii, să nu ne sperie aglomerarea de perechi. Poate chiar am reuşit.

Dacă suntem suma trăirilor noastre, în seara aceea ne-am îmbogăţit cu toţii. Am experimentat o stare nouă şi frumoasă: emoţia dansului în  îmbrăţişare apropiată. Iar prin ea, am mai deschis o uşă, am mai aruncat un pod de comunicare omului din noi.

Puţin despre o sinagogă şi evrei. Cel puţin, unul dintre ei!


În plimbările prin Budapesta mi-ar fi plăcut să revăd şi Sinagoga lor celebră (a doua ca mărime din lume, după cea din New York) din strada Dohany. Am găsit strada, am găsit sinagoga, însă era închis. Atât programul de vizitare, cât şi lumina zilei apuseseră. Aşa că am mers mai departe. Într-un fel de compensare, la întoarcere acasă, am ales s-o însoţesc pe Anda la o vizită în Sinagoga mare din Bucureşti. Pun pariu că mulţi nici nu ştiu că există aşa ceva. La fel, am aflat şi eu, abia acum, că, ascunsă printre blocuri gri, în zona Unirii-Udrişte, se găseşte această clădire-monument. Nici măcar trecând pe lângă ea nu-ţi atrage atenţia, căci, spre deosebire de alte surate, clădiri epatante, misterioase, în stiluri arhitectonice bogate, această sinagogă fiinţează într-o clădire pe cât de mare, pe atât de greoaie şi ne-stridentă, construită într-un stil sobru baroc, zugrăvită corect într-un gălbui impersonal şi purtându-şi însemnele religioase cu discreţie.

Sinagoga_Mare

sursa foto Wikipedia

I-am dat ocol jur-împrejur, stârnind prin gard câinii şi-un portar vigilent, portar ce ne-a indicat intrarea şi ne-a poftit înăuntru. Ba, pe Anda a şi luat-o protector de mână. Concret, ne-a pasat domnului ghid. Acesta, bucuros de oaspeţi, ne-a primit cu zâmbet şi întâmpinare în engleză. A fost mirat să afle că suntem românce, din Bucureşti şi ne-evreice, pe deasupra. Atunci şi-a activat o mină prietenos-îngăduitoare şi ne-a propus o scurtă introducere în istoria şi cultura evreilor din România. Nu înainte să îşi schimbe degrabă şi discret kippa-ul ponosit negru cu unul albastru strălucitor. Nu înainte să ne treacă numele într-un catastif al vizitatorilor; nu înainte să se asigure că avem toate condiţiile asigurate „staţi aici şi aşteptaţi-mă, că viu imediat, după ce aprind luminile necesare!”. Nu înainte!

Apoi am purces la vizitat şi ascultat. Fără să dau prea multe detalii despre cele văzute şi auzite (vreau să vă las să le descoperiţi fie singuri la faţa locului, fie la Anda pe blog) ar fi interesant să vi-l introduc pe domnul Aristide Streja.

Încă de la prima privire, cum spuneam, i-am citit bucuria aceea specifică vârstnicilor de-a primi vizite, bucuria de-a povesti, sporită încă şi mai mult când a aflat că suntem bucureştence, el fiind obişnuit cu israelieni, americani şi alţi străini. Ne-a învăluit într-o privire cercetătoare (sunt convinsă că şi-a făcut o idee despre câte „parale” facem), apoi şi-a început discursul modest-educativ. După detaliile minuţioase despre elementele decorative religioase sau laice din sinagogă, i-am dibuit şi noi profesia: arhitect. Acum, pensionarul, împuţinat la trup dar sprinten la minte, cu auzul slăbit, dar cu vederea ageră, după o carieră şi o viaţă plină de evenimente, la 91 de ani şi-a mai găsit o ocupaţie, aceea de ghid şi custode al expoziţiei Memorialul Martirilor Evrei, găzduită în Sinagoga Mare.

Cu pas şovăielnic dar voce puternică, domnul Streja ne-a purtat întâi spre altar, apoi roată de jur împrejurul sălii şi ne-a prezentat „pe scurt” (cum s-a scuzat dumnealui), vreme de o oră bună, istoricul sinagogii şi panourile cu fotografii şi documente ale expoziţiei. Am aflat că steaua lui David nu este dintotdeauna simbolul religiei, ci numai de un secol încoace. Am admirat un candelabru uriaş, somptuos şi multe alte decoraţiuni aurite care dădeau un aer exotic interiorului templului. Am învăţat şi lecţia răbdării, pe parcursul explicaţiilor ghidului nostru care, nu că n-ar fi permis replici sau întrebări, dar nu le auzea, aşa încât monologul lui a fost neîntrerupt. Am studiat plăcuţele cu nume prinse pe fiecare bancă sau scaun, ca semn al „proprietăţii” enoriaşilor şi m-am gândit că, iată, n-or avea în sinagogă chipuri omeneşti ca în biserica ortodoxă, dar evreii, fără sfială, îşi personalizează spaţiul de cult cu obiecte, mobilier şi alte donaţii inscripţionate vizibil cu numele familiilor „cotizante”.

candelabru, balcon pentru femeibănci , separatoare pentru partea femeilor

altarul

N-am putut să nu remarc poziţia „politicaly corect” din timpul expunerii a domnului Streja, mai ales în cazul nedreptăţilor comise asupra evreilor. N-aş putea spune că era complet imparţial şi obiectiv, însă permanent a păstrat o notă elegantă, o intonaţie abia subliniată, o oarecare detaşare. Sincer, m-a surprins. Mă aşteptam la un discurs pătimaş, la vorbe mai dure din care să răzbată neîmpăcarea, ura. Poate totuşi vârsta aduce înţelepciune şi pace, încep să cred.

În ansamblu, e important că am rămas cu un sentiment plăcut, departe de acela al unei simple vizite la un muzeu. Aristide Streja a ştiut să ne capteze atenţia şi interesul, să-şi etaleze cu eleganţă pledoaria într-atât încât să fiu curioasă, odată ajunsă acasă, să mai caut informaţii pe net despre dumnealui. Nu, n-am găsit vreo poveste incredibilă, deşi în 90 de ani bătuţi pe muchie a trăit toate dramele umane fireşti şi mai puţin fireşti (şi mă refer aici la război şi la toate derivatele lui) dar tocmai asta e cu adevărat spectaculos. Să răzbaţi mai bine de 90 de ani, să fii încă ager la minte, valid social şi acceptabil de sănătos mi se pare o reuşită demnă de invidiat.

fotografia făcută de Anda şi, în medalion, foto din 1940

fotografia făcută de Anda şi, în medalion, foto din 1940

surse foto colaj Hai la bord şi arhiva Centropa