Vacanţa la care visam

la EgeeE cald şi praf în Bucureşti. Evadarea în Grecia soseşte la momentul potrivit. Bagaje, pregătiri, nerăbdare, pornire înaintea răsăritului. Drum lung şi monoton prin Bulgaria cea verde şi pustie. Şi în sfârşit, marea! O vedem mai întâi la Salonic în port. Strălucitoare şi arogantă. Cu mii de ambarcaţiuni, cu furnicar de oameni şi oraşul panoramic aşezat în amfiteatru. Cu leandrii înfloriţi şi portocali înfructaţi foşnind pe la mal.

Continuăm drumul printre dealuri şi păduri şi stânci până departe, într-un loc ferit. Nici staţiune, nici oraş, nici hoteluri, nici magazine. O vilă pe malul mării, într-un golf albastru. O tavernă alături. Flori în exces, de toate culorile şi linişte grea. Atât.

Camerele sunt răcoroase, mari şi dotate cu balcon generos, umbrit. Printre perdelele care fâlfâie artistic se vede marea întâlnind cerul la orizont ş-un frunziş de măslin. Perfect. Arunc bagajul şi o zbughim la tavernă. După primul pahar de vin alb aromat “perfect” se transformă în “mai mult ca perfectul”… Ne serveşte Manolis, unul dintre băieţii familiei care ţine taverna. 19-20 ani, înalt, par ondulat, privire deschisă, alură sportivă, ţi-l şi închipui echipat, gata de olimpiadă…

După-amiaza încercăm şi apa. E limpede-cristal şi răcoroasă doar atât cât trebuie. Nu sunt alge, nici scoici, nici  alte vietăţi deranjante. E ca o piscină sărată şi uriaşă, cât tot golful, toată numai pentru noi. Înot departe, lacomă şi dornică să-mi astâmpăr setea de libertate pe care ţi-o dă alunecarea uşoară prin apă. Plutesc, mă scufund, înot. Mă întind la soare pe prosop şi mulţumesc în gând lui Dumnezeu că m-a lăsat să ajung şi aici. La un braţ distanţă sporovăiesc prietenii. La mii de ani lumină au rămas problemele şi grijile.

Dimineaţa mă trezesc în gângurit de guguştiuci şi, vag, pe fundal, foşnetul mării. În timp ce-mi sorb cafeaua, din balcon, cuprind cu privirea măslinii argintii, leandrii roz şi încă alte flori portocalii neidentificate, palmierii ca nişte ananaşi uriaşi, fâşia de nisip şi  marea bleu-turcoise. N-am altă grijă decât să-mi aleg costumul de baie şi rochia de plajă. Să nu uit să iau cartea de pe noptieră şi sticla de limonadă. Deja mi-e poftă de calamarii şi creveţii pe care-i voi comanda la prânz. Şi de umerii bronzaţi ai lui Manolis care îi va aduce zâmbind… Ah, să nu greşesc să comand umerii sau să poftesc zâmbetul sau să bronzez calamarii !

După două zile am pierdut deja şirul calendarului sau importanţa orelor. Ne orientam după soare, după setea şi foamea organismului sau după nevoia de somn. Nu există program pentru nimic. Fiecare face ce vrea, când vrea. Ne întâlnim unii cu alţii, ba pe plajă, ba la umbra terasei, la masă, ba la o plimbare de seară spre satul învecinat. Discuţiile sunt lejere, atemporale, impersonale, ca şi cum ne-am fi rătăcit identităţile. Glumeţul grupului ne spune bancuri vechi, arhicunoscute la care râdem cu poftă şi entuziasm. Nimeni nu se supăra pentru nimic. Ne trecem cu vederea orice cusur. Probabil ne pun ceva în băutură …

In seara cu meci de fotbal, mergem la tavernă să solidarizăm cu gazdele şi să bem o carafă, două din vinul casei licoros şi uşor. Din păcate, echipa favorită nu face mare brânză… De la mic la mare, grecii noştri se bosumflă. Bine că nu ne-au găsit nouă vreo vină! Ba, dimpotrivă, aş spune. Tânărul Manolis, care o rupe pe englezeşte cât de cât, ni se alătură la o bârfă post-meci. Din vorbă-n vorbă, timpul trece. Singura fumătoare din grup rămâne fără ţigări. Manolis se oferă să mergă să cumpere din sat, de la singurul bar deschis. Ar fi 2-3 km, dar el are un scuter.

Mă ofer să-l însoţesc. Şoseaua urcă şi coboară, şerpuind pe conturul falezei. Marea e cuminte şi oglindeşte frumos luna aproape plină, aurie ca un bănuţ norocos. În viteza lejeră a scuterului, prind miros de iasomie sau caprifoi de pe marginea drumului şi încă o aromă amăruie dinspre părul cârlionţat al grecului pe care, cine-ar fi crezut, îl am în braţe. Dinainte pe şeaua motoretei. Încercasem să mă ţin decent cu mâinile uşor deasupra taliei, lateral şi nu prea strâns. Dar cu zâmbet larg, mi-a petrecut mâinile peste abdomenul lui şi-a rostit câteva cuvinte în greceşte. De încurajare, presupun… La întoarcere, n-aştept invitaţie specială şi mă lipesc strâns şi cu nădejde de spatele zvelt, iar cu palmele verific cele 6 pătrăţele de pe abdomen. Hmm, sunt la locul lor. Ne oprim în cel mai înalt punct de pe deal, de unde ni se desfăşoară panorama golfului întreg. “Look!” zice Adonis…aaa, am vrut să zic Manolis, şi-mi arată cu mâna, mândru ca un stăpân pe moşia lui. Clasic, luna întinde cărare de aur pe mare, până la mal, în dreptul nostru. Taverna licăreşte ascunsă printre pini. Se aud greieri şi niciun alt zgomot nu le bruiază cântecul. Stau nemişcată, fără să mă desprind şi oftez din tot sufletul. “What?! You are sad…” se miră grecul şi zâmbeşte duios, întors către mine. Îmi dă părul după ureche ca unui copil şi zice ceva pe limba lui. Îi zâmbesc strâmb şi el râde cu dinţii albi sclipind în lună. Râd şi eu fără să ştiu de ce. Când îmi rătăcesc degetele prin părul negru încurcat, în timp ce ne sărutăm, văd cum deasupra atârnă grele stele mişcătoare dintr-o galaxie necunoscută…

Gaşca se sparge la tavernă şi ne retragem fiecare către camere. Toţi doi câte doi, eu singură, în urmă, cu gândul la îmbrăţişarea din vârful dealului… Dar în poarta vilei, m-aşteaptă o umbră cu zâmbet promiţător. Mă ia de mână şi mi se uită în ochi adânc-adânc, căutând un răspuns pe care cu siguranţă buzele ar fi refuzat să-l dea. Dar pe  undeva pe-acolo, l-a găsit scandat din inimă “Da! Da! Da!”

Camera, în întuneric pare decor de film, cu luna luminând prin ferestre, cu perdele unduind, cu patul mare alb ireal şi valurile foşnind pe fundal.  Manolis are gust sărat-amărui ca apa Egeei şi piele netedă şi voce joasă când înşiră vorbe absolut necunoscute. Mâinile calde nu se grăbesc şi bine fac. Gura însă e mai lacomă şi mai nerăbdătoare. Trântesc cu zgomot uşa-n nas raţiunii şi plonjez fără reţineri în apa adâncă şi necunoscută. Grecul să se descurce! Şi se descurcă. Ori a învăţat temeinic ori are vreun talent înnăscut. Navigheaza atât de bine la cârma corăbiei mele, încât mă întreb dacă nu ne-om fi cunoscut într-o altă viaţă.

Rămân trează, cu-n zâmbet pe buze, până târziu spre zori când, sub adierea răcoroasă care intră dinspre mare, Manolis caută prin somn şi se adună spre mine. Îl acopăr matern cu cearşaful şi adorm şi eu c-un oftat.

plaja Halkidiki

taverna

Anunțuri

6 Responses to Vacanţa la care visam

  1. Bogdan says:

    Povestea asta indeamna la visare 🙂

  2. Adriana says:

    Un colt de rai la care visam multi insa putini ajungem! Din cauza timpului de multe ori sau a banilor de alte ori! Insa ma bucur ca mai citesc cate un articol care ma duce usor cu gandul la vancanta

  3. mishu88 says:

    Lasă-ne un nume al acestui colț de Rai?! Frumoasă vacanță!

  4. Visul unei nopti de vara…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: