Călătoria mea spre centrul Pământului. Lecţie despre linişte şi sublim

La început ni se păruse frig. Acum, răsuflarea peşterii se simţea aproape caldă, vie. Ne-am oprit într-o sală micuţă după  ce-am ieşit din galeria strâmtă şi joasă în care înaintasem cu mersul piticului ştergând cu umerii ba un perete, ba celălalt. Consfătuire. O fată şi doi băieţi recunosc firav că nu le place. Deloc, deloc? Vreţi afară? Ei dau din cap muteşte, cu ochii la bocanci. Îndrumătorul îi priveşte pe rând, intens. Bine, spune el încet. Am să vă duc înapoi, la suprafaţă. Şase perechi de ochi se îndreptă simultan spre el, ale lor cu recunoştinţă, ale noastre, ăstorlalţi, cu spaimă. Se lasă o tăcere grea. Până la urmă, G rosteşte răzvrătit: Dar noi vrem să mergem mai departe!. Şi-atunci o privire duioasă ne învăluie şi cu zâmbet cald ne dăscăleşte: Ştiu. Voi o să aşteptaţi aici până mă întorc, cel mult o jumătate de oră. Am să mă grăbesc la întoarcere cât pot. Apoi mergem mai departe, cum v-am promis. O să vedeţi oasele lui Ursus Spelaeus. Şi multe alte minunăţii până acolo.

Ne punem pe aşteptat. Zgomotele şi vocile celor ce se îndepărtează scad până pier. Şedem pe-o lespede frântă şi ne uităm împrejur. Sala e lunguiaţă şi nu prea largă, mai mult ni s-a părut nouă ieşind din galeria îngustă, iar acum parcă pereţii ne apasă. Cât timp mergi e în regulă, însă dacă stai pe loc, realizezi mai bine unde eşti, cât de neputincios te oferi măruntaielor pământului. Dar niciunuia nu ne e frică. Ne zgândăreşte prea tare curiozitatea, neliniştea înaintea necunoscutului, foamea de cunoaştere. Afară de mine, care-am mai vizitat strict turistic o peşteră, două, nici G, nici C n-au mai intrat în adâncuri, au mers doar pe spinările înalte ale munţilor. Sincer, simt că şi mie mi-e complet nouă experienţa. Expediţia asta n-are nimic de-a face cu vizitele organizate şi supravegheate din peşterile turistice. Ne jucăm cu lămpile de carbid montate pe căşti, ca să ne familiarizăm cu ele. Băieţii sunt fascinaţi. Mie mi-e teamă să n-o stric. Am primit toţi şi nişte haine rezistente şi ponosite, ca să suplinim lipsa combinezoanelor speciale. Crin are unul roşu, pe care l-am admirat cu ochii mari de uimire auzind câte calităţi are. E un costum uşor, suplu, foarte subţire şi flexibil şi, în acelaşi timp, mai rezistent decât orice alt material. Trebuie să te protejeze de rocile aspre, ascuţite, să nu-ţi stânjenească mişcările, să te ferească de frig şi pe cât posibil şi de umezeală. E grozav şi costă cât o rochie de mireasă simandicoasă. Aşteptăm, povestind cu voci scăzute despre una, alta. Sunetele se propagă ciudat, aducând ecouri neaşteptate sau murind imediat lângă noi, frânte.

Apare şi Crin, într-un final. Ne strângem ca într-o horă, adunând mănunchi privirile sclipitoare şi, fără o vorbă, plecăm apoi, complici. Crin merge primul, apoi eu, cea mai slabă verigă, apoi băieţii, C în urma mea atent şi G, în ariergardă, ocrotitor. Ne deplasăm uşor, ca pe-o cărare de munte prietenoasă, cu suişuri şi coborâri line. Pe la răscruci, Crin caută semne, alege traseul cel mai potrivit. Şi ne vorbeşte într-una despre comorile peşterii, despre geneza ei, despre istoria ei şi oamenii pasionaţi care-au străbătut-o înaintea noastră. Îi simţim emoţia, bucuria dar şi o pace senină pe care, cumva, ne-o transmite şi nouă. Păşim din ce în ce mai liberi, ca-ntr-o altă lume. Cu fiecare pas, lăsăm în urmă nu numai lumea de-afară, lumina şi oamenii, dar şi gândurile, grijile, problemele.

Apoi încep provocările. Pe galeria activă pe care am apucat întâlnim primul obstacol sub forma unei cascade. Firul de apă curge capricios, împărţit în două şuvoaie: unul firav, udând pragul de 3-4 metri pe care trebuie să-l escaladăm pentru a continua şi altul năvalnic, în stânga, care cade într-un hău ameţitor, probabil în nişte galerii mai adânci, ce se continuă sub noi. Crin urcă primul ajutându-se de sfoara lăsată din alte dăţi pe marginea cascadei. De sus ne aruncă o coardă pe care trebuie s-o folosim ca să ajungem la el. Recunosc, nu mi-a reuşit, cu toate sfaturile lor. Am sfârşit trasă în sus ca o bocceluţă. Continuăm drumul, eu molfăindu-mi ruşinea şi jurându-mi să fac o coborâre în rapel exemplară, la întoarcere.

Dar iată, la următorul hop nu mă mai fac de râs. Am ajuns la un horn, zis şi „cuburile de zahăr”. Pe gâtlejul unui uriaş de piatră s-au înţepenit, în poziţii aleatoare, diverşi bolovani de piatră. Iar noi ne strecurăm printre ei, sprijinindu-ne în coate, în umeri şi picioare, pe alocuri contorsionându-ne ca  acrobaţii ca să ieşim la liman. Cică se cheamă urcare în ramonaj. Urmând vocea lui Crin şi pâlpâitul lămpii lui printre stânci, am urcat pipăind şi îmbrăţişând cuburile de zahăr până când am scăpat din strâmtoare. Ieşirea din horn se face printr-o deschizătură îngustă, piezişă, din care ieşi cu efort, ca şi cum te-ai naşte. Ne-am odihnit în încăpătoarea „sală de mese”, o sală cu podeaua prăbuşită, unde speologii îşi fac tabără când rămân mai mult timp în peşteră.

Şi am mers mai departe. Minute, ore. Poate zile? În subteran timpul n-are măsură decât în propria percepţie, iar pentru noi, avizi de descoperire, cuceriţi de minunile întâlnite, fermecaţi de palatul secret, timpul a stat galant, în loc. Am văzut „bilele de Tăuşoare”, sfere de calcar unice în lume şi fosilele marine, am admirat diafanul mirabilit şi dantelăria speleotemelor de gips. Am văzut şi oasele ursului de peşteră, care îşi doarme somnul veşnic într-un cotlon ferit al unei săli îndepărtate. Am hălăduit prin galerii şi ne-am vârât prin crăpături, ori ne-am târât prin culoare strâmte. Ne-am trezit într-o sală imensă, zisă „sala muntelui”. N-o poţi cuprinde cu privirea, ba nici chiar cu puterea minţii, căci în străfundul muntelui îţi vine greu să crezi că există o astfel de cavitate în care să încapă un alt munte. Şi totuşi este. Exact aşa.

mirabilit foto: http://iubitoriinaturii.blogspot.ro/2012/05/momente-rare-in-viata-17-mai-2012.html

mirabilit

sursa foto

Apoi, prietenul nostru bun ne-a mai dat o lecţie, învăţată şi de el, la vremea primelor tatonări, tot de la peştera iubită. Ne-am oprit într-o galerie uscată, destul de ferită de curent. Ne-a spus să ne răsfirăm şi să ne aşezăm pe jos, cât mai comod. Apoi am stins, rând pe rând, lămpile. Ultima a fost a lui, o puternică lampă Petzl, care ne-a lăsat o ultimă imagine luminoasă a feţelor noastre obosite şi strălucitoare. Cu vocea lui de povestitor, ne-a îndemnat să respirăm liniştiţi, să nu ne mişcăm, să nu vorbim şi… să ascultăm. Apoi a tăcut. O vreme ne-am mai foit, am mai şoptit câte o remarcă, am mai chicotit. Dar încet-încet întunericul ne-a luat în stăpânire. Întunericul şi liniştea. Am întins mâna şi am găsit un nisip fin, răcoros pe care l-am mângâiat cum ai încuraja un animal mare să-ţi stea aproape. Trupul peşterii respira în tăcere. Îmi auzeam bătăile inimii – ca şi cum ar fi duduit o tobă – şi respiraţia şuierătoare. De fapt, nu era aşa, doar că nu eram obişnuită să le aud. Treptat s-au stins. Şi-atunci am început să ascult liniştea – adâncă, neagră, absolută. Dacă n-aş fi simţit sub degete pământul prăfos, aş fi putut crede că plutesc pe marea de la sfârşitul lumii. Mi-am ascultat gândurile reverberând ecouri în însăşi matca lor. Spaime, întrebări, regrete, dorinţe, secrete. Am fost mai aproape de mine ca nicicând. Şi am avut pentru o clipă sentimentul Unului primordial, al infinitului. Nu ştiu cât a trecut. La un timp, cineva a mişcat, s-a auzit o vorbă. Dar când lămpile s-au aprins nimeni n-a privit pe nimeni. Copleşiţi de senzaţiile trăite, am rumegat multă vreme gânduri bizare şi-apoi am închis fiecare într-un sertar secret momentul unic împărtăşit în inima muntelui.

Am ieşit spre seară din peşteră. Murdari, obosiţi şi fericiţi. Ni se dăruise o taină. Crin şi-a ferecat comoara cu porţi şi lacăte mari. Nu ne-a mai întrebat nimic, căci nu era nevoie.

De-acum, peştera Tăuşoare primeşte oaspeţi. Luaţi legătura cu preotul Crin Theodorescu şi cereţi-i să vă arate comorile din adâncuri.

LATER EDIT:  Dacă sunteţi speologi, Peştera Tăuşoare şi al său custode vă vor primi ca să învăţaţi şi să vă documentaţi cu grijă şi pricepere. Dacă nu, rămâneţi cu povestea 🙂

pestera

tausoare2

Anunțuri

4 Responses to Călătoria mea spre centrul Pământului. Lecţie despre linişte şi sublim

  1. http://aroundbyanamaria.blogspot.it/ says:

    Woooooww….o descriere minunata….te invidiez pentru experienta asta 🙂

  2. Ando says:

    …ce frumos!
    „Ieşirea din horn se face printr-o deschizătură îngustă, piezişă, din care ieşi cu efort, ca şi cum te-ai naşte.” Din păcate, am claustrofobie şi n-aş suporta senzaţia asta…
    Iar pasajul cu „ascultatul linsitii” m-a făcut gelos… e ca un fel de terapie pentru noi, cei care trăim în oraşul asta şi care tot timpul vuieşte,freamătă,vâjâie.

  3. Anda says:

    Extraordinara poveste, care m-a facut sa-mi aduc aminte de expeditia mea in Pestera Comarnic, singura deschisa circuitului turistic din Caras-Severin, neamenajata. Acolo am facut cunostinta cu intunericul absolut, apoi l-am reexperimentat in Pestera Valea Cetatii. Este un moment magic, dar iti trebuie mult curaj sa-i tii piept. Acum imi doresc sa ajung si aici, pe sectorul care nu va fi amenajat turistic. Candva…

  4. O descriere superba, cu mult talent, a momentelor petrecute in inima muntelui.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: