Şoc! Scene incredibile din secolul trecut, se întâmplă în 2013!

Deunăzi, tânărul meu coleg, înalt şi serios, îmi explica ceva despre figura pe care trebuia s-o repetăm după îndrumările profului. Dar cum vorbea el, aşa, măsurat şi concentrat, am realizat că foloseşte persoana a doua la plural, adresa mea. Dumnezeule, îmi vorbea cu dumneavoastră!

Şi zic, cu glas duios:

–          Da, Ştefan, dar nu-mi mai spune „dumneavoastră”…

Iar el, genial cum numai un copil poate fi, răspunde după o clipă de gândire în care-şi încreţise fruntea încurcat:

–          Bine. Atunci, dumneata!

 

Am rămas fără replică. Apoi am râs din tot sufletul. Ce altceva să faci?!

 

Morala: Apăi, omul când vrea să te respecte, te respectă!

 

PS. Jos pălăria, mama lui Ştefan!

 

 

Paste cu ciuperci şi pesto – din ciclul Lecţii de gătit simplu

Iată, în prima seară cu fulgi a acestei toamno-ierni, m-am gândit să pregătesc ceva mediteraneean, cu gust proaspăt şi aromat. Pesto să fie! Îmi lăsa gura apă numai când mă gândeam la sucurile ce-au să iasă din frunzele verzi strivite fără milă. Miam-miam!

Am introdus în poveste şi-o mână de ciuperci cuminţi care poposeau în frigider dar uitasem pentru care scop.

În tigaia neagră universală, într-o lingură de ulei (dar poate să fie şi unt, dacă nu aveţi colesterol zglobiu ca al meu) am aruncat 3-4 căţei de usturoi şi pălăriile ciupercilor tăiate grosier, evident după ce fuseseră spălate.

A se observa că usturoiul nu este tăiat sau mărunţit, ci căţeii au fost zdrobiţi uşor cu latul cuţitului pe tocător. Astfel, ei îşi lasă toată aroma, apoi pot fi îndepărtaţi fără probleme.

Încercaţi să vă abţineţi să adăugaţi apă la călirea ciupercilor. Cel mult un gât de vin poate fi acceptat. Altfel, e mai bine să le lăsaţi singurele, căci după un minut, două îşi vor lăsa suficientă zeamă în care să se gătească pe foc potrivit, fără alt adaos decât sare şi piper.

La final, când lichidul se va fi evaporat, ele arată cam aşa:

În timpul celor 9 minute cât fierb pastele, trecem la pesto. Evident, am păstrat numai numele din el şi o vagă idee. În rest, am adaptat la ingredientele din dotare. Aşadar, am folosit frunze de rucola şi baby spanac. Le-am zdrobit cum am putut, mai întâi tăindu-le din cuţit, apoi încercând să folosesc blenderul. Cum nu e chiar prietenul meu cel mai bun, această operaţiune s-a transformat uşor în chin. Să luăm partea bună, decorarea casei în picăţele verzi, o culoare vie şi optimistă!

Peste frunzele mărunţite-zdrobite am adăugat un pumn de nuci tăiate, ceva ulei de măsline, zeama unei jumătăţi de lămâie( cam mult, dac-ar fi să mă gândesc acuma după ce-am mâncat şi încă am gura pungă), un pic de sare, un pic de busuioc uscat, în speranţa că îi va da aroma de pesto de la mama lui (nu, nu i-a dat, deci puteţi să-l săriţi. Ori verde, ori deloc) şi am mixat din nou. Vrrrum-vrrrum, iară picurei verzi pe faţă, pe mâini şi pe masă şi gata!

 

am trecut din nou în blenderul cu recipient

şi apoi, iarăşi în open space

 

Nu mai trebuie decât să asamblăm totul la un loc: pastele scurse, ciupercile trase la tigaie şi sosul pesto parfumat.

rezultat final!

Şi o imagine cu farfuria pregătită pentru a mânca, nu a poza.

cu farfuria în poală, răspunzând mesajelor de încurajare

Ingăduitor, despre frumuseţe

Azi, ce întâmplare ironică, am avut două soiuri de experienţe, legate ambele, de frumuseţe. O dată, mai de dimineaţa, aşa, am combătut o surată care dintr-o pornire ce mi-a rămas neclară, susţinea patetic ce grea îi e povara frumuseţii. E păcat de la Dumnezeu, mi-am zis. Şi dă-i şi luptă. Aproape m-am enervat. Zâna suspina că nu, nu, nu, frumuseţea e big pain in the ass, mai bine fără, ca să se vadă sufletul, inteligenţa, destoinicia în timp ce eu mă căzneam să conving că frumuseţea e un dar, e un privilegiu ce trebuie asumat şi întrebuinţat cu înţelepciune şi bucurie. În fine, am ostenit şi-am sfârşit cu o îmbrăţişare. Cu sau fără frumuseţe, compasiunea e bună oricând.

Apoi, pe parcurs au venit câteva confirmări la rând, de parcă un regizor ar fi aranjat totul în context. Doamna de la curăţenie, m-a oprit la baie când mă spălam pe mâini. Că dacă m-am vopsit, m-am tuns sau ceva. Nu, zic, nicidecum (aveam părul nearanjat de vineri seara, după două petreceri consecutive). Şi-atunci, ea îmi spune ceva absolut dezinteresat şi surprinzător: Nu ştiu de la ce, dar aveţi o frumuseţe ca o lumină caldă, poate vine din suflet… Mi-au dat lacrimile şi m-am prefăcut că-mi scot un fir de rimel din ochi, am strănutat şi mi-am suflat nasul şi am bolborosit încurcată, că da, poate e din cauză că mă simt bine. Frumuseţea, cum o fi ea, te face fericit, fără motiv, aproape din nimic.

Şi mai târziu, un coleg m-a pus să repet ce-i cerusem, recunoscând sincer că se uita la culoarea ochilor mei şi n-a fost atent. Un compliment, spus sincer şi cu atâta inocenţă că mi-a venit să-l sărut pe vârful nasului ca o zână ce mă făcuse să mă simt. Apoi, spre seară, iarăşi, o doamnă frumoasă şi distinsă, în contextul unei discuţii despre o colaborare, mă trăzneşte cu-o remarcă ce mă lasă cu gura căscată. „Eşti aşa de frumoasă în poza aia, încât trebuie s-o publicăm!” asta în timp ce vorbeam, jur, despre jurnalism, iar poza era o simplă formalitate. Mi s-au tăiat picioarele, noroc că stăteam jos.

Poate sunt eu naivă sau excesiv de sensibilă? Poate am o doză mai mare de orgoliu, poate vanitatea mea e fără măsură? Poate sunt prea femeie.

Frumuseţea e chiar frumoasă, e o binecuvântare, un dar. Nu zic să-i devenim sclavi, dar e păcat s-o blamăm sau să nu-i acordăm meritul cuvenit. Parol!

Pentru prima dată în istorie …. postez o foto cu moaca mea, pe blog.

Radiografie

În clipa asta în mine fierbe mocnit posibilitatea de a iubi. Bolboroseşte acolo, în legea ei şi numai eu ştiu de ea, în răstimp. Alegerea e a mea.

Pot s-o ţin în frâu, s-o controlez, nelăsând-o nici să se stingă, nici să răbufnească. Să mă străbată plenar tremurul şi să-mi iasă prin pori, prin ochi, pe buze ca o poveste nespusă încă. Pot să o folosesc drept combustibil ca să fiu tânără şi frumoasă şi ispititoare, să zâmbesc misterios, să dansez frumos, să ard şi să luminez, să simt totul şi toate mai intens, mai adânc, mai viu.

Pot şi s-o las să se reverse către aproapele meu. Fie el, A, căruia să lupt să-i cutremur scepticismul, să-i anulez temerile, să-i ofer senzaţii şi trăire, ţâşnind cu toată puterea fiarei lăsată din frâu. Fie el, B, a cărui lume de tăceri şi aşteptări s-o fac să înflorească din ofranda sentimentului franc şi dezarmat, care ne-ar schimba lumile, şi lui şi mie. Fie el, ilustrul necunoscut, C, asupra căruia să pogor tot noianul imaginaţiei şi-al dorinţelor, făcând din el, Alesul, pe care să-l ador, descifrându-i cusururile, vanităţile, pasiunile, viaţa. Fie oricare X, Y sau Z, viu sau închipuit care să primească avalanşa de iubire posibilă.

Pot oricare dintre astea, ba chiar mă tem că le pot şi pe toate deodată. Sincer, autentic, dezinvolt.

Şi atunci, ce mama dracului e iubirea, dacă pot să o fac, aşa cum aş confecţiona o păpuşă din cârpe?!

 

 

A venit, a venit doamna!

În sfârşit, o zi adevărată de toamnă! După primăvara bezmetică ce ne-a tot amăgit simţurile, am simţit, abia azi pe de-a-ntregul, că e toamnă. Atât de elegant! Frunzele au căzut sobre, frigul a muşcat cu îndrăzneală şi, iată, lumina s-a stins demnă peste oraşul atât de viu, în contrast.

Am petrecut delicios, ieşind din căldura plapumei în pustiul fulgurant al străzilor, am tăifăsuit îndelung lângă cafea dedulcită de cofeturi, am răsfoit cărţi vechi şi o pisică între rafturi prăfuite de anticariat, mi-am auzit singură cadenţa paşilor printre case frumoase, dezgolite de frunze şi flori. Am făcut planuri de călătorii şi-am visat cu ochii deschişi lumi posibile, sorbind ceai aromat în vârful patului. Am citit despre iubire, despre oameni şi ziduri, am moţăit ca o pisică la căldură. Am mâncat zacuscă şi gem de gutui. Am răscolit casa în căutarea unei mânuşi verzi.

E toamnă iar, ceea ce vă doresc şi vouă.