1000 de km de toamnă românească ( prima parte)

Aş fi vrut să plec în zori, cu soarele poleind blând şoseaua, cu păsărele ciripind şi aroma cafelei trezindu-mi simţurile. În loc de asta, am părăsit cu greu capitala, pe la orele 11, pe o vreme mohorâtă, cu o durere surdă de stomac. Când zic „cu greu” nu mă refer la faptul că m-am despărţit cu greu de ea, sentimental, ci la faptul că mi-a luat mai bine de o oră să ies din oraş. Şi-apoi, ieşind, ce folos, căci pe DN1 e ca şi cum te-ai fâţâi pe un bulevard urban aglomerat – maşini, haos, staţionări aiurea, frânări, radare, etc. Abia după Ploieşti am simţit că sunt la drum. A ieşit un soare victorios şi am început să mă bucur de călătorie. Mai înainte de-a o face fizic, privind peisajul de toamnă ori oraşele şi oamenii, am simţit că era timpul şi-al unei călătorii interioare, către mine însămi. De prea multă vreme nu mai fusesem la drum lung, eu cu mine. Mi-era dor. Mi-am scotocit, scuturat, pipăit, verificat multe cotloane ale minţii în care stăteau pânzele  de păianjen şi-am mai controlat şi starea inimii, cu rănile şi afecţiunile ei, mai mici şi mai mari. Ca la orice primeneală generală, rezultatul a fost spectaculos. M-am ales cu o stare de spirit nou nouţă, tonică şi optimistă. Aşa să tot vezi frumuseţile patriei!

Merită consemnat că drumul e bun şi se circulă în condiţii satisfăcătoare pe valea Prahovei. Am urcat tiptil Posada, cu geamul deschis, ca să iau act de aromele toamnei şi să mi se desfunde urechile. În Sinaia n-am ales centrul, ci varianta şi bine am făcut, căci am scăpat uşor şi am tras cu ochiul şi la frumoasa gară regală. La Buşteni mi-ar fi plăcut să întârzii deliberat. E staţiunea mea de suflet din Bucegi, de acolo încep traseele frumoase, acolo parcă e versantul cel mai spectaculos, acolo se vede Crucea Eroilor cel mai bine. Şi-n plus e o atmosferă relaxată, provincială care-ţi tihneşte. Dar n-am zăbovit . Haida, haida mai departe! Predealul, gălăgios şi pestriţ, l-am trecut în grabă, serpentinele Timişului, impecabile ca întotdeauna, n-au pus probleme şi, iată deja Braşovul. Mă trăgea de mânecă un dor, să văd Piaţa Sfatului, să şed fără rost pe o bancă privind porumbeii şi ţâncii, ori să mă pierd pe străduţe curate cu porţi înalte, dindărătul cărora nu ştii ce se întâmplă, însă ziua scurtată de toamnă mă fugărea.

Am trecut în Ardeal, cum ai intra într-o grădină plină de poame şi culori, scăldată în lumină şi linişte. N-am apucat bine să mă obişnuiesc cu asta, că pădurea Bogăţii m-a înghiţit între valurile ei de aur galben şi roşu ori arămiu şi-am mai ieşit în capătul celălalt, beată de toamnă, cu frunze în păr şi între dinţi, cu hangerul fără teacă la brâu, vezi-bine, mă haiducisem  şi hălăduisem printre copaci un an, un timp. Mental, desigur.

pădurea Bogăţii

pădurea Bogăţii

Concret, treceam pe lângă bifurcaţia către Racoş şi, trecând, mi-am amintit cum promisesem să mai ajung la coloanele de bazalt şi la lacul de smarald, la vulcanul stins pe care ghidul Ionuţ voia să ni-l arate. Ce-o mai fi cu el?

Apoi cetatea Rupea, pe care şoseaua o ocoleşte larg, galeş, astfel încât s-o poţi admira de pe trei laturi, mi-a promis şi ea că mă aşteaptă să mă hotărăsc într-o bună zi să fac popas.

cetatea Rupea

cetatea Rupea

Sate săseşti rânduite de-a lungul şoselei, ori ascunse printre dealuri, biserici cu turle semeţe, flori pe la porţi, nuci de vânzare, ori ceapă roşie, ori mere. Bătrâne trebăluind prin cimitire. În Saschiz, turnul rezistă purtându-şi crăpătura de pe faţada nordică cu acelaşi stoicism, în timp ce alături au apărut cu îndrăzneală câteva pensiuni şi restaurante. Vin turişti? Să vină, că au ce vedea.

Despre Sighişoara n-am să spun nimic. Ce-aş putea? Cernea toamna frunze ruginii, de sus din turnuri până jos în albia Târnavei, peste străzile şi casele din şi dinafara cetăţii, peste umbra mea care-acoperise deja inima altcuiva.

De la Sighişoara la Târgu Mureş, îmi spunea tata când eram mică, sunt de trecut  trei dealuri şi, gata, am ajuns. Nu reuşeam niciodată să le număr, pierzându-mi şirul socotelii în serpentinele unduite care încolăcesc culmile. Or fi chiar trei, habar n-am, dar mai ştiu că într-o primăvară păreau gătite de bal, pline de cireşi sălbatici cu florile roz şi frunzele roşii strălucitoare. Şi azi sunt, la fel de împopoţonate, cu frunziş violet. Şi, ca-ntr-o magie, de prin văi începe să se adune un abur, o aţă de ceaţă fină. Şi miroase a fum de lemne. E 4 dupăamiază şi ziua se pregăteşte să-şi facă ieşirea din scenă.

Acuma trebuie spus că pentru eficienţă, am ales să admir această scenografie din mers, ceea ce a redus viteza mea de croaziera de la preventivă la ceva între melc şi ţestoasă. Unde s-a văzut să iei curbe, fie ele chiar şi largi, cu peste 70 km la oră când ai un ochi la asfinţit şi unul la cireşi? Aşa că şirul de tiruri care-mi ţinea trena să zică merci că n-am încercat să fac şi poze în acelaşi timp.

Am ajuns în faptul serii la poarta cimitirului. Lumea se vânzolea ca la orice sărbătoare. Se întâlneau familii, neamuri, cunoştinţe şi prilejul era numai bun de trecut în revistă noutăţile. Bătrânii trecuseră mai de cu ziuă, să nu-i prindă întunericul pe uliţele desfundate, să vadă în linişte cum stau lucrurile pe la mormintele celor dragi. Acum, spre seară, vin oamenii în putere, majoritatea după serviciu, împreună cu toată familia, cu copii, nepoţi şi se opresc să socializeze, pe afinităţi. Ca şi noi, toţi poartă flori în buchete imense sau ghivece, coroane decorative şi lumânări. Am urcat agale, împărţind bineţe şi amabilităţi până la salcâmii înalţi sub care odihnesc cei plecaţi. Am dereticat, am aranjat florile lângă cele găsite şi lăsând loc şi celor care vor mai veni, am aprins lumini. Am spus câte o rugăciune în gând sau poate doar am stat nemişcaţi ascultând seara şi vocile copiilor jucându-se în vale. Totuna.

În fiecare an e mai uşor, mai firesc, mai aproape.

 

Deşi am făcut fotografii slabe, am să pun mai jos câteva, mai ales pentru cei care nu ştiu şi sunt curioşi cum arată această sărbătoare, în cimitir.

Anunțuri

6 Responses to 1000 de km de toamnă românească ( prima parte)

  1. Anca says:

    Si eu vreau sa ajung la Rupea… Si nu numai acolo 😦

  2. Ana Maria says:

    Ai putut sa treci pe langa minunea aia de cetate fara sa te abati de la drum?? Off…nu stiu daca as fi reusit 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: