Emoţie de toamnă


Uite, uite fluturii din stomac! Coloraţi, luminoşi, tremurând din aripi, o mie de fluturi dansează în noapte. La Universitate. Oamenii se opresc şi îi privesc. Luna priveşte senină. Iar fluturii roşii, albaştri, aurii freamătă cu emoţia străzii. Emoţie de toamnă.

Să dansezi Pugliese şi apoi să mori


Să dansezi Pugliese cu o conexiune bună e ca şi cum ai primi un premiu suprem, e un privilegiu.

E drept, că aşa ceva nu e chiar la îndemână. Mi s-a întâmplat într-o seară când aveam cele mai mici aşteptări, să fiu invitată la un moment dat de un leader bun. Am acceptat bucuroasă şi cu emoţia, ghemuită în suflet, că n-am să fiu la înălţime, am păşit pe ring şi l-am îmbrăţişat. Odată cu îmbrăţişarea lui pereche a venit un fel de linişte. A respirat adânc o dată, încă o dată şi încă o dată, până când s-a produs cumva o fuziune şi piepturile noastre au început să aibă acelaşi ritm. Muzica ne curgea în urechi şi se acumula ca un şuvoi captat. Apoi, când ne-a umplut la refuz, a izbucnit primul pas. Încet şi delicat. Şi ceilalţi, la fel de simpli, la fel de senini. Dar în noi clocotea sunetul bandoneonului şi viorile smulgeau fâşii de suflet. Atunci am înţeles cum poate să moară muzica în tine. O primeşti, o absorbi toată şi o consumi toată. Ea nu intră şi iese ca şi cum ar trece apa printre pietre. Nu. Muzica intra şi reverbera în noi până la ultimul sunet. În afară nu se vedea decât povestea spusă de noi despre ea, prin paşii gemeni şi îmbrăţişarea perfectă. Şuie, aparent incomodă, transpirată, uneori ajustată, dar perfectă. L-am urmat semi-conştientă pe tot ringul, răspunzând, fără să ştiu de unde şi cum ştiam, la toate intenţiile schiţate ori improvizând pe loc, exact cât trebuia. Am făcut paşi şi figuri ale căror nume nici măcar nu le ştiu, văzute sau nemaiîntâlnite, cunoscute sau irepetabile. E foarte posibil ca pasaje mari din melodie să fi stat pe loc, în dansul orb al pauzelor, care pentru noi aveau sens şi încărcătură. Într-o dozare perfectă, am avut şi eliberări de energie intensă, cu paşi ampli şi furie controlată, spirale nesfârşite, triplu-salturi, cine mai ştie.

Poate am dansat doar o melodie sau poate am dansat întreg repertoriul lui Pugliese. Nici nu contează. Mi-am creat una dintre cele mai frumoase amintiri pentru tot restul vieţii.

Doresc oricărui dansator de tango, sau de ce nu, oricărui om,  să aibă parte măcar o dată de un astfel de moment. Totul va căpăta sens şi nici o nereuşită nu va mai părea catastrofală, niciodată deznădejnea nu se va mai arăta, nimic nu va mai sta împotrivă. Pentru că ştii că se poate, pentru că ştii cum e.

sweet november


Am ieşit să mă bucur de soarele acestui noiembrie atât de îngăduitor şi m-am trezit plimbându-mă pe aleile unui parc în care n-am mai fost de mult. E un parc liniştit, fără hărmălaie şi vânzoleală, are lac, bănci şi potop de frunze ruginii. Ce poţi să vrei mai mult? Am fotografiat reflexii în apă, păsări, câini, alei pustii. Mi-am limpezit mintea şi mi-am bucurat sufletul cu plimbarea relaxantă.

o alee care se termină subit

o alee care se termină subit

Poate avea inspiraţie, poate scria o scrisoare, poate o poezie.

Poate avea inspiraţie, poate scria o scrisoare, poate o poezie.

Apoi am realizat. Mi-am dat seama că am ales parcul nu la întâmplare, ci în subconştient ştiind că se găseşte în apropierea casei unui om, pe care mi-aş fi dorit să-l întâlnesc, un om despre care am crezut la un moment dat că mi-ar putea fi suflet pereche. Cum şi de ce a ieşit gândul ăsta la iveală? De ce acum, de ce tocmai el?

1000 de km de toamnă românească ( partea a doua) sau Cum să intri şi să ieşi dintr-un şanţ în ovaţiile mulţimii


Dar iată că s-a întunecat de-a binelea, e timpul să plecăm spre casă. Ieşind din cimitir, prin vânzoleala generală, încercăm să găsim maşina parcată lateral, pe biata uliţă, devenită acum, arteră de mare interes. Atâta cât s-a putut, maşini de toate soiurile au invadat-o, lăsând încă pe-atâta loc circulaţiei pedestre abundente şi oarecum haotice. Iată-ne urcate, eu la volan, mama încărcată de sacoşe şi sacoşele în spate, soră-mea alături vociferând la adresa aglomeraţiei. Afară, beznă deasă. Ies din rândul parcării şi scărpinându-mă în cap, mă gândesc cum să mă extrag cât mai lesne din uliţa cu pricina. Din faţă, adică din deal, mai apar maşini, din spate, aşijderea, dar în 500 de metri ies la şosea asfaltată. Hai, zic, să întorc. Dă-te, sor-meo, jos şi ghidează-mă că nu văz nimic şi să nu calc vreun creştin, ori să nimeresc vreun ceva. Şi, cu încetinitorul, evitând oamenii şi sucind de volan când în stânga, când în dreapta, reuşesc performaţa să cobor cu roata dreapta-spate în frumuseţe de şanţ înnierbat. Panică şi palpitaţii. Mama zvârcolindu-se de sub sacoşe dă să sară şi ea afară, ca să evalueze situaţia. Eu, calmă încă la volan, încerc să redresez biata maşină. Lumea în jur, ovaţionează ca la  meci. Din două indicaţii şi-o ambalare de motor, iată-mă-s cu ambele roţi din dreapta în buclucaşul şanţ. No, acuma-i bună! Asistenţa exclamă la scenă deschisă „Ohooo!”. Apoi încep sfaturile şi remarcile. Ale mele, soră şi mamă, se învârt consternate în jur, cu eficienţa găinilor fără cap. Cobor şi eu, cât să-mi pun teatral mâinile în cap, să se vadă că-mi pasă şi nu mă descurc. Nu trebuie mai mult pentru ca în ajutorul a trei femei copleşite să sară toată suflarea din zonă, cu atât mai mult cu cât, dacă nu ne degajau cumva de-acolo, nimeni nu mai putea trece nici în sus şi nici în jos. Aşadar, toată lumea aruncă din braţe flori, ghivece şi alte bagaje şi se constituie într-un grup de criză în jurul maşinii într-o rână. Întrebările şi răspunsurile se întretaie bilingv. Cine-a băgat-o acolo? mi se pare întrebarea cea mai stupidă. Trec peste. S-o tragem, s-o împingem! mi se par mult mai interesante. Se pun cu toţii în spate, în timp ce câţiva îmi explică ce manevră să execut cu volanul şi schimbătorul de viteze. Vrrrumm! Urechea mea detectează şi un Trosc! de rău augur. Aveam să aflu că stopul cedase presiunii unui voluntar prea zelos. Maşina nu se mişcă. Se încearcă o săltare forţată, dar nu e loc şi poziţia e nepotrivită. Alternăm cu împinsul din faţă către spate. Tot nimic. Se trece la planul B. O tractăm! Şi sorţii cad pe maşina care se nimerise să coboare prima pe uliţă şi să rămână blocată în faţa mea. Se transmite din om în om şi maşinilor din coloana formată să se retragă cât e necesar. Se crează ceva învălmăşeală şi agitaţie când ne punem problema cârligului salvator. Ia-l de unde nu-i. Dar grupul de criză nu-i format din fite’cine, oameni neisprăviţi, aşa că vine şi răspunsul salvator: Ia vedeţi, do’mnă dragă, în portbagaj, subt roata de rezervă, trebe să fie un cârlig care se înşurubează aicea. Şi mi se arată o găurică discretă care se iţea în bara din faţă. Dau fuga la spatele maşinii. Deschid şi încep să arunc în şanţ calabalâcul ce umplea haotic portbagajul. Ridic un capac, bâjbâi printre nişte chei şi alte fiare neidentificate şi… găsesc cârligul demontabil. Ura! Apare şi o sfoară zdravănă, de nicăieri. Se face legătura iscusită. După ultimele indicaţii încrucişate „Lăsaţi la punctul mort!”, ”Băgaţi a doua!” se lasă un moment de linişte şi suspans. Most! Acuma! Vrrrumm- vrummm! Aplauze şi chiote de uşurare. Sunt cu toate roţile pe caldarâm în ovaţiile mulţimii. Mulţumim, facem cu mâna, răsuflăm. O iau uşurel dea-ndăratelea, evitând la mustaţă celelalte şanţuri ascunse de întuneric şi-mi recuperez şi familia emoţionată care venea târâş cu bagajele pescuite din locul dezastrului.

Până târziu în noapte, în jurul castronului cu supă cu tăiţei şi-al farfuriilor cu csirke martas, am tot povestit şi-am râs de păţania noastră…

martas

1000 de km de toamnă românească ( prima parte)


Aş fi vrut să plec în zori, cu soarele poleind blând şoseaua, cu păsărele ciripind şi aroma cafelei trezindu-mi simţurile. În loc de asta, am părăsit cu greu capitala, pe la orele 11, pe o vreme mohorâtă, cu o durere surdă de stomac. Când zic „cu greu” nu mă refer la faptul că m-am despărţit cu greu de ea, sentimental, ci la faptul că mi-a luat mai bine de o oră să ies din oraş. Şi-apoi, ieşind, ce folos, căci pe DN1 e ca şi cum te-ai fâţâi pe un bulevard urban aglomerat – maşini, haos, staţionări aiurea, frânări, radare, etc. Abia după Ploieşti am simţit că sunt la drum. A ieşit un soare victorios şi am început să mă bucur de călătorie. Mai înainte de-a o face fizic, privind peisajul de toamnă ori oraşele şi oamenii, am simţit că era timpul şi-al unei călătorii interioare, către mine însămi. De prea multă vreme nu mai fusesem la drum lung, eu cu mine. Mi-era dor. Mi-am scotocit, scuturat, pipăit, verificat multe cotloane ale minţii în care stăteau pânzele  de păianjen şi-am mai controlat şi starea inimii, cu rănile şi afecţiunile ei, mai mici şi mai mari. Ca la orice primeneală generală, rezultatul a fost spectaculos. M-am ales cu o stare de spirit nou nouţă, tonică şi optimistă. Aşa să tot vezi frumuseţile patriei!

Merită consemnat că drumul e bun şi se circulă în condiţii satisfăcătoare pe valea Prahovei. Am urcat tiptil Posada, cu geamul deschis, ca să iau act de aromele toamnei şi să mi se desfunde urechile. În Sinaia n-am ales centrul, ci varianta şi bine am făcut, căci am scăpat uşor şi am tras cu ochiul şi la frumoasa gară regală. La Buşteni mi-ar fi plăcut să întârzii deliberat. E staţiunea mea de suflet din Bucegi, de acolo încep traseele frumoase, acolo parcă e versantul cel mai spectaculos, acolo se vede Crucea Eroilor cel mai bine. Şi-n plus e o atmosferă relaxată, provincială care-ţi tihneşte. Dar n-am zăbovit . Haida, haida mai departe! Predealul, gălăgios şi pestriţ, l-am trecut în grabă, serpentinele Timişului, impecabile ca întotdeauna, n-au pus probleme şi, iată deja Braşovul. Mă trăgea de mânecă un dor, să văd Piaţa Sfatului, să şed fără rost pe o bancă privind porumbeii şi ţâncii, ori să mă pierd pe străduţe curate cu porţi înalte, dindărătul cărora nu ştii ce se întâmplă, însă ziua scurtată de toamnă mă fugărea.

Am trecut în Ardeal, cum ai intra într-o grădină plină de poame şi culori, scăldată în lumină şi linişte. N-am apucat bine să mă obişnuiesc cu asta, că pădurea Bogăţii m-a înghiţit între valurile ei de aur galben şi roşu ori arămiu şi-am mai ieşit în capătul celălalt, beată de toamnă, cu frunze în păr şi între dinţi, cu hangerul fără teacă la brâu, vezi-bine, mă haiducisem  şi hălăduisem printre copaci un an, un timp. Mental, desigur.

pădurea Bogăţii

pădurea Bogăţii

Concret, treceam pe lângă bifurcaţia către Racoş şi, trecând, mi-am amintit cum promisesem să mai ajung la coloanele de bazalt şi la lacul de smarald, la vulcanul stins pe care ghidul Ionuţ voia să ni-l arate. Ce-o mai fi cu el?

Apoi cetatea Rupea, pe care şoseaua o ocoleşte larg, galeş, astfel încât s-o poţi admira de pe trei laturi, mi-a promis şi ea că mă aşteaptă să mă hotărăsc într-o bună zi să fac popas.

cetatea Rupea

cetatea Rupea

Sate săseşti rânduite de-a lungul şoselei, ori ascunse printre dealuri, biserici cu turle semeţe, flori pe la porţi, nuci de vânzare, ori ceapă roşie, ori mere. Bătrâne trebăluind prin cimitire. În Saschiz, turnul rezistă purtându-şi crăpătura de pe faţada nordică cu acelaşi stoicism, în timp ce alături au apărut cu îndrăzneală câteva pensiuni şi restaurante. Vin turişti? Să vină, că au ce vedea.

Despre Sighişoara n-am să spun nimic. Ce-aş putea? Cernea toamna frunze ruginii, de sus din turnuri până jos în albia Târnavei, peste străzile şi casele din şi dinafara cetăţii, peste umbra mea care-acoperise deja inima altcuiva.

De la Sighişoara la Târgu Mureş, îmi spunea tata când eram mică, sunt de trecut  trei dealuri şi, gata, am ajuns. Nu reuşeam niciodată să le număr, pierzându-mi şirul socotelii în serpentinele unduite care încolăcesc culmile. Or fi chiar trei, habar n-am, dar mai ştiu că într-o primăvară păreau gătite de bal, pline de cireşi sălbatici cu florile roz şi frunzele roşii strălucitoare. Şi azi sunt, la fel de împopoţonate, cu frunziş violet. Şi, ca-ntr-o magie, de prin văi începe să se adune un abur, o aţă de ceaţă fină. Şi miroase a fum de lemne. E 4 dupăamiază şi ziua se pregăteşte să-şi facă ieşirea din scenă.

Acuma trebuie spus că pentru eficienţă, am ales să admir această scenografie din mers, ceea ce a redus viteza mea de croaziera de la preventivă la ceva între melc şi ţestoasă. Unde s-a văzut să iei curbe, fie ele chiar şi largi, cu peste 70 km la oră când ai un ochi la asfinţit şi unul la cireşi? Aşa că şirul de tiruri care-mi ţinea trena să zică merci că n-am încercat să fac şi poze în acelaşi timp.

Am ajuns în faptul serii la poarta cimitirului. Lumea se vânzolea ca la orice sărbătoare. Se întâlneau familii, neamuri, cunoştinţe şi prilejul era numai bun de trecut în revistă noutăţile. Bătrânii trecuseră mai de cu ziuă, să nu-i prindă întunericul pe uliţele desfundate, să vadă în linişte cum stau lucrurile pe la mormintele celor dragi. Acum, spre seară, vin oamenii în putere, majoritatea după serviciu, împreună cu toată familia, cu copii, nepoţi şi se opresc să socializeze, pe afinităţi. Ca şi noi, toţi poartă flori în buchete imense sau ghivece, coroane decorative şi lumânări. Am urcat agale, împărţind bineţe şi amabilităţi până la salcâmii înalţi sub care odihnesc cei plecaţi. Am dereticat, am aranjat florile lângă cele găsite şi lăsând loc şi celor care vor mai veni, am aprins lumini. Am spus câte o rugăciune în gând sau poate doar am stat nemişcaţi ascultând seara şi vocile copiilor jucându-se în vale. Totuna.

În fiecare an e mai uşor, mai firesc, mai aproape.

 

Deşi am făcut fotografii slabe, am să pun mai jos câteva, mai ales pentru cei care nu ştiu şi sunt curioşi cum arată această sărbătoare, în cimitir.