Pentru că … iarna

DSCF1350

Ies echipată corespunzător în gerul năpraznic de afară. Ninsoarea s-a mai potolit, dar crengile copacilor scârţâie sub greutatea omătului depus. Apuc cărarea cea mai dreaptă. E proaspătă, abia schiţată de câţiva paşi mai degrabă porniţi decât ai mei. În lături, zăpada afânată se ridică pe alocuri până la genunchi, ori chiar mai sus. Îmi impun un ritm voinicesc, nu-i vreme de pierdut şi admirat peisajul, căci drumul e lung şi nu ştiu ce m-aşteaptă. De prima cotitură trec cu bine, acolo-i vânt puternic totdeauna, un curent care te poate lua pe neaşteptate ca să te pună jos. Am răzbit. Apoi, pe canionul larg ce urmează, ar trebui să fie mai adăpost. Numai cu omătul mare trebuie să lupt. Urmez orbeşte cărarea. Pe alocuri e sinuoasă şi firavă, practic, calc în urmele altor paşi, adâncite şi albăstrui. Prin alte porţiuni, s-a bătătorit, lată de două tălpi puse alăturea. Scârţ-scârţ-scârţ avansez grăbiş în marea albă şi neclintită. La răstimpuri, traversez râurile negre. Mă străduiesc să fiu atentă, cu ochii-n patru. Pe aici trec dihăniile reci, greu de oprit şi strunit. Cu astea nu-i de glumă, mai ales în condiţii aspre, sunt aproape oarbe şi bezmetice. Noroc că nu-s multe râuri. Departe de ele se lasă iarăşi liniştea şi nesfârşitul alb. Sunt ca furnica pe o coală de hârtie. Dar, hei. Mai văd oameni. Vin din faţă, încotoşmănaţi şi moşmondiţi. Ne întâlnim, inevitabil, pe cărarea îngustă. Şi eu şi ei, facem câte-un pas lateral în zăpada până la genunchi. Vezi bine, îmi ajută lecţiile de dans – eu am tras mult de şold în lateral şi am disociat torsul, aşa încât am trecut ca o nălucă. Unul din şirul lor pică, dezechilibrat. Probabil era veriga slabă. Ne mobilizăm cu toţii şi ridicăm nefericitul. Un moşneag.

Mai merg, ce mai merg şi văd în zare un animal. Ei, la asta nu mă gândisem. N-am demâncare la mine (de dat). Vine impasibil spre mine şi eu, n-am încotro, mă duc spre el. Din ce m-apropii îmi dau seama. E un câine roşcovan. Încerc să-i evaluez intenţiile şi posibilităţile. Cine mama naibii poate şti ce-i în mintea unui dulău care umblă teleleu prin pustiu?! Hai, că parcă nu-i aşa bărbat, încerc eu să mă încurajez. E cam bicisnic, mai mult blana flocăită e de el. Şi chiar de-ar fi agresiv şi nemulţumit de prezenţa mea pe cărare, îmi zic tot eu, ce să apuce? În afară de vârful nasului, sunt un pachet de goretex, polartek şi fâşuri impermeabile. Animalul se opreşte în faţa mea. Îmi trag sufletul şi stau şi eu să văd ce face. Şi-odată o zbugheşte la dreapta, peste câmp, spre nişte tufe. Acolo i-o fi fost sălaşul, ori o fi simţit ceva vânat? Nu stau să aflu, îmi văd de drum. De-acum m-am încălzit de la efortul umbletului prin zăpadă. Scot fuioare lungi de aburi şi am mai rărit şi pasul. Mă depăşesc doi tineri grăbiţi care vorbesc în altă limbă.

Îmi adun forţele şi atac ultima bucată. Nu-i chiar aşa de simplu. Pe-aici au trecut multe picioare, poate chiar şi roţi. Zăpada e frământată şi a devenit granulată precum zahărul. Însă e tot atât de greu de străbătut ca nisipul deşertului. În plus, pe dedesubt pândesc capcane de gheaţă. Baletez, simulez, dau din mâini precum echilibriştii chinezi din evantaie. Cu mucii îngheţaţi de ger şi tâmplele zvâcnind de efort, văd, în sfârşit limanul. Simt mirosul de fier ruginit şi apă stătută şi ştiu c-am ajuns. Cobor în gaura alunecoasă şi primitoare.

Credeţi că v-am relatat peripeţiile mele de pe vreun traseu dintr-o depresiune montană ori de pe un podiş înzăpezit? Ei, aş! E traseul pitoresc, străbătut timp de o săptămână, în aceleaşi condiţii, pe bulevardul Unirii, în Bucureşti. E drept, faţă de prima zi, potecile s-au mai lărgit, dar tot de la paşi nu de la utilaje, s-au înmulţit zonele cu blestemata zăpadă frământată şi au apărut maşini (dihănii reci) care îţi aţin calea când ţi-e lumea mai dragă, încercând şi ele să-şi croiască drum spre râurile negre. Porţiunile curăţate sunt rare ca floarea de colţ (adică e una singură, la tribunal) şi în plus au apărut cărări noi, unele înşelătoare, care nu duc nicăieri, altele dificile sau ocolitoare, de nu mai ştii încotro s-o apuci. Prin faţa câteunei bănci găseşti oaze de asfalt pe care, nu ştiu cum au reuşit, sunt parcate, una lipită de cealaltă, limuzinele directorilor. De nici nu ştii cum să faci slalom printre ele, fără să pari un hoţ care verifică fiecare portieră.

Iar seara? Seara e altă feerie. Venim, ca termitele în şir, pe aceleaşi cărări, mai grăbiţi, mai nervoşi, mai obosiţi. Un miriapod lung cu umblet dezlânat, după cum fiecare alunecă ori pierde ritmul marşului, pe Bulevardul Uimirii.

Anunțuri

3 Responses to Pentru că … iarna

  1. mosu says:

    prezentarea ta cu siguranta ma duce cu gandul spre vacanta, spre munte, nu spre unirii! 🙂
    eheeee…. la voi acolo e oricum bine; in constanta lucrurile au stat cu totul altfel … 😉
    acuma sunt spre bine

  2. boemul says:

    deh, zonă selectă… nu ca la mine în Rahova unde trotuarele sunt curăţate 🙂

    • catherine says:

      bre, am fost şi eu măritată odată în Rahova (mai spre Ferentari, aşa), da’ nici nu mai ţiu minte cum erau iernile. era alt primar, alte vremuri, deh, ca-n mezozoic…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: