Ce am văzut azi?


Atelier „Scrie despre tine”

Tema 1 Ce am văzut azi?

Lumină tulbure filtrată prin perdeaua crem. Umbre şi întuneric. Displayul telefonului vibrând şi clipocind albastru „06.00„ Butonul de amânare, nimerit cu greu. Apoi, încă 5 minute, întuneric deplin. Apoi, iară display albastru cu cifre de foc. Noptiera, pieziş, cu cele două cărţi deasupra, pe pipăite şi vag, luciul mobilei şi-al oglinzii de pe uşa şifonierului. Botoşeii îmblăniţi roz alături de papucii mov, lângă picioarele goale, albe care pipăie pe covor.

Lumina crudă a neonului din baie, strecurată printre gene strânse. Covoraşul bleu flocos, gresia albastră marmorată, cu rosturi galbene. Cada, albă, cu şampon, balsam, săpun la un capăt şi prosopul albastru şi cel galben la celălalt capăt. Inoxul robinetului strălucind şi apa ţâşnind din el. Din oglindă, doi ochi cârpiţi de somn, mă privesc din mijlocul unei feţe bucălate şi şifonate, înconjurată de un păr vâlvoi. Apă, apă, apă. Prosop apăsat pe ochi.

În camera de zi, lumină moale prin perdeaua de inele de bambus şi printre plantele din ghivece. Canapeaua, cu pernele colorate – roşu, verde, bleu, roşu, vişiniu – aşezate exact în forma în care au susţinut trândăveala de cu seară. Şi laptopul lăsat crăcănat, deşi oprit. Cu ecranul negru, plin de praf şi tastele uşor tocite. Măsuţa plină de nimicuri – token, trusa de unghii, două sticluţe de ojă (neagră şi roz), un colier cu elefant de argint, două pixuri, un teanc de foi cu notiţe, un dicţionar, o carte, o codiţă de măr, un calup de post-it galbene, două mărţişoare în cutiuţele lor, un flacon cu cremă de corp, o agrafă colorată. Din mers, mere în fructieră, sticlele de vin pe comodă, snopul cu spice de grâu într-un colţ.

Bucătărie. Ibric roşu, umplut trei sferturi cu apă, aşezat pe aragaz. Chibritul cu măciulia de fosfor albastră. Staniolul de sub grilajul aragazului e stropit şi plin cu mici resturi arse greu de identificat. Ghiveciul cu pătrunjel viguros, alături de cel în care se atrofiază o plantă moartă. Frigiderul plin de rame magnetice de sub care zâmbesc şui eu, Maria, soră-mea, mama, catedrala din Timişoara şi Dunărea la sârbi.

Printre aburii cafelei, puzzle-ul asamblat cu London Tower Bridge întins direct pe jos, pe o coală mare de carton alb. Mai sus, televizorul  derulează imagini alerte de jurnal, în timp ce deasupra lui, peştele de sticlă tace albastru.

Şifonier deschis, umeraşe înghesuite, teancuri de haine dintre care cele roşii ies în evidenţă. Trupul gol din oglindă se acoperă treptat – dres bej, fustă bleumarin, cămaşă-ie galben pai. Mărgele arămii. Nişte ochi mari mă privesc pătrunzător de foarte aproape. Oglinda se abureşte uşor.

Lift căptuşit cu tablă grosolană argintie, scrijelită. Butoane tocite şi soioase, uşi zgomotoase. Strada golaşă şi de oameni şi de maşini. Blocurile gri, înalte şi cerul senin deasupra lor. Interior de maşină banal: bord negru, butoane butucănoase, luminiţe roşii şi verzi. Trafic. În colţul străzii traversează aceeaşi bunică robustă ducând de mână fetiţa cu sindrom Down, către şcoala specială din apropiere. Fetiţa are ochelari groşi şi căciulă albă, poartă ghete galbene şi palton gri. Pe bulevard, unii şoferi se grăbesc, alţii se mocăie. Cele mai multe maşini sunt albe şi argintii. Pe strada Aprodul Purice văd un gard din şipci de lemn vechi, lângă garduri din beton, apoi din fier ori tablă. Şi case de toate felurile şi vîrstele. În capăt o şcoală imensă cu mai multe corpuri de clădiri, zugrăvite toate în portocaliu intens. Cu gard roşu. Pe Fabrica de Pâine trece o domnişoară cu ochelari de soare şi pardesiu elegant. Pe strada Oteşani, toate gurile de canal sunt decojite, jur-împrejur, de asfalt, aşa încât, au rămas ieşite în afară ca nişte bube. Diverşi muncitori de la Apa Nova îşi fac de lucru prin apropiere. Pe Petricani, printre şicane cu alţi şoferi, observ încă o dată că cerul e senin, iar lacul îl reflectă fidel.

Birou. Dezordine pe masa mea. Florile din paharul de plastic au pălit un pic, dar emană încă miros plăcut. Mailuri, corespondenţă, o vreme nu văd nimic altceva. O colegă are rochie verde cu inserţii de piele întoarsă cafenie care se unduieşte în timpul mersului. Colegul din faţă şi-a tuns părul lung purtat în coadă şi nu mă pot decide de cine îmi aminteşte cu noua frizură. Şeful are cămaşă mov cu pătrăţele mici albe şi parfum prea mult, dar, măcar, e de bună calitate. O colaboratoare însărcinată a venit cu nişte documente. Nu-mi pot dezlipi privirea de sânii măriţi, strânşi într-o bluză bleumarin peste care poartă o cămaşă albă largă. I s-au mărit şi ochii, parcă. Un alt coleg, vine, elegant, cu palton negru şi servietă. Pe dedesubt poartă pulover portocaliu. Sau roz. Pe birou, am cana cu ceai gălbui în stânga şi câteva curmale pe un şerveţel, în dreapta. Tot în dreapta, mă uit des la telefon. Pe screen saver am o fotografie de pe malul Begăi, din Timişoara.

E aproape ora 6. Ziua începe să scapete, lumina scade. Traficul e lejer. O bătrână trece şovăind cu un cărucior plin cu lemne pe trecerea de pietoni. Deasupra lacului, cât vezi cu ochii, ciori. Străzi lăturalnice, scurtături, megaimajuri, şoferi şovăielnici care încurcă circulaţia. Colegul din dreapta şade cu geanta în poală, încordat, ca-n aşteptare. La o răspântie coboară, mulţumind şi dispare. Alte megaimajuri şi câteva gropi în asfalt. O doamnă cu ochelari şi breton conduce încet ţinând strâns şi aproape volanul. Un domn de vârstă mijlocie, în trening, îmi zâmbeşte de pe trotuar, la semafor la Muncii.

Parcare goală, vecinii, nici din stânga, nici din dreapta, n-au ajuns. Lift argintiu scrijelit, iară. Penunmbră în casă. În dormitor, pe patul cu aşternuturi albe a rămas aruncat halatul roşu pufos şi două fuste negre, iar pe covor botoşii roz.

Cu laptopul în poală, urmăresc literele negre care se înşiră pe foaia albă. Şi se înşiră. Se înşiră…

Operaţiunea „Monstrul”


Am început operaţiunea cu nume de cod, Monstrul. Unde monstrul nu e vreo captură memorabilă, ca-n filmul cu acelaşi nume, nu e vreun bau-bau ori vreun coşmar, sunt eu. Eu şi mania mea (conştientizată destul de tardiv) de a strânge lucruri, de a poseda bunuri, de a avea la îndemână de toate. Am să mă refer acum doar la aspectul material, la obiectele neînsufleţite (despre posesia de suflete, altădată).

Am constatat cu groază că locuiesc într-o casă înţesată, copleşită de lucruri nefolositoare, că am acumulat (şi acumulez în continuare) obiecte inutile, că, mai grav, păstrez diverse deşeuri de care nu mă îndur a mă debarasa. Cunoaştem cu toţii fenomenul: lucrurile îşi parcurg ciclul de viaţă, îşi fac datoria, ca să zic aşa, slujindu-ne scopului pentru care au intrat în viaţa noastră, apoi, în loc să le îndepărtăm ca să facem loc altora, le oploşim pe undeva, în preajmă, ca pe nişte fiinţe de care ne e greu să ne despărţim. Veşnica scuză este că poate ne-or mai fi de folos cândva, ori poate ori fi bune la altceva. Ce dacă mopul are coada ruptă, poate ne va trebui vreodată o jumătate de retevei; ce contează că rochiţa mov ne-a rămas mică, poate facem din ea un şorţ de bucătărie, o sacoşă de piaţă ori o dăruim unei rude. Şi tot aşa. Practic, în orice ungher al casei mele, fie el raft, sertar, compartiment al şifonierului, cămară ori vestibul, mai mult de jumătate din  obiectele care se găsesc înghesuite unele în altele sunt de prisos. Aşa că am hotărât: scanare generală, razie la sânge.

Baia. Am început cu ea, crezând-o cea mai inofensivă, cea mai „curată”. Era şi simplu, se vedeau toate cele cu ochiul liber, neavând dulăpioare, ascunzişuri. Credeţi sau nu, am sfârşit cu o sacoşă mare de chestii de aruncat. Mă uitam la ea şi nu-mi venea a crede unde au stat pitite toate prostiile acelea în minuscula mea baie. Bureţei de baie vechi, agăţaţi de apometru că dădeau culoare, flacoane goale păstrate în ideea de-a depozita altceva în ele (oare, ce? Se vinde vreun produs vărsat, ca să mă duc cu recipientul de acasă şi să iau 100ml de şampon?), cosmetice vechi, nefolosite de ani de zile, mostre antice de săpun, balsam, elastice de păr care nu mai erau elastice (!), agrafe ruginite, şase mănuşi de plastic pentru vopsit (folosesc doar una, evident), şapte periuţe de dinţi vechi (no coment, habar n-am ce voiam să fac cu ele) plus vreo două în suportul curent, ale unor iubiţi definitiv relocaţi, lumânări pline de praf care nu mai miros a nimic, jumătate din colierele din dotare agăţate pe ici pe colo, plus trei sferturi din cercei amplasaţi haotic pe etajeră, spume, fixative, geluri de păr cumpărate de-a lungul timpului, experimental, şi abandonate invariabil (nu folosesc nimic în păr de când mă ştiu), prea multe produse de curăţenie. Acum, dacă mă uit mai bine, cred că mai pot scoate câte ceva dar las pentru mâna a doua, să nu fiu atât de sângeroasă din prima.

Îmbătată de-aşa succes, am atacat la baionetă duşmanul ăl mai fioros: sertarul cu ciorapi. Aici se întâmplă desigur mistere neelucidate. Ciorapii intră perechi-perechi iar înăuntru o iau razna, dispar şi se înmulţesc haotic, îşi schimbă proprietăţile şi locul. Dresurile se împletesc şi se ascund abile, iar şosetele flauşate (care, se ştie, cresc cu timpul) se lăţesc peste tot ascunzând privirii orice ai nevoie să găseşti. Ţinând cont că de-a lungul timpului am încercat să organizez treaba, împărţind conţinutul sertarului în categorii distincte, acum talmeş-balmeşul cuprinde şi pungi scofâlcite în care mai sălăşluieşte câte un singur ciorăpel autist. Am răsturnat întreg sertarul în pat. Acesta, patul, s-a umplut, jur. Apoi am triat fără milă. Toţi ciorapii scămoşaţi, agăţaţi, desperecheaţi, decoloraţi au zburat. Toate dresurile care nu erau impecabile de la vârf până la betelie şi-au luat adio (oare de ce nu le aruncăm imediat ce s-au agăţat?). Am descoperit o pungă cu costume vechi de baie – la gunoi. Şireturi, cordoane, pamblici, o bustieră de pe când alergam, bentiţe flauşate, o cipilică veche, punguţe şi cutii de la ciorapi noi. Am aruncat, nu exagerez, jumătate din mormanul de pe pat. Şi? Stupoare. Când am aranjat la loc ceea ce am considerat util, sertarul s-a umplut din nou, frumuşel, până la buză. L-am închis şi mi-am propus să nu revin la el până când nu mă voi simţi puternică. Bănuiesc că se înrudeşte cumva cu dulapul din Narnia. Aşa că nu vreau să risc.

Am continuat, în vrie, prin dormitor. Mi-am revăzut cu drag, suprafaţa noptierelor, până acum acoperită integral (practic, nu aveam unde să şterg praful) de cărţi, reviste, şerveţele, notiţe, pliante, agende, brăţări şi cercei şi câte şi mai câte. N-am intrat încă în şifonier, căci aştept primăvara asta să se decidă dacă vine sau stă, dar îmi propun (ştiind numărul hainelor pe care efectiv le port) să obţin la final un spaţiu aerisit, cu câteva umeraşe care nici nu se ating între ele şi cu rafturi în care niciun teanc de haine să nu depăşească jumătatea înălţimii (acum nu e loc să mai bagi o aţă, nicăieri, nici între umeraşe, nici sub ele, nici în rafturi). Mă uitam la teancul de jeanşi – port două perechi din opt. Rochiile de dans pe care le accesez cel mai des stau înghesuite într-o jumătate de raft, peste hainele de vară, iar secţiunea „pijamale şi haine de stat prin casă” se lăfăie pe un raft jumate. E clar că ceva nu e în ordine, hmm.

Epuizată, m-am oprit, momentan. Operaţiunea e complicată şi de lungă durată. Am chitanţe şi facturi Enel şi Orange din early 2000, deţin colecţia Playboy de la numărul de debut pe câţiva ani, păstrez toate sticlele de parfum cumpărate în ultimii zece ani, goale, n-am aruncat niciodată o pungă, fie ea de plastic ori hârtie în care am făcut cumpărături (cum rata de refolosire e mult mai mică, e clar că mă vor copleşi încet dar sigur), am un sertar plin cu fire, cabluri, alimentatoare şi altele de genul „măţăraie” (aici, de nu mă ajută careva priceput în branşă, nuş’ cum o scot la capăt), o cutie întreagă cu pixuri şi alte instrumente de scris (la trei rânduri scrise pe lună –adică, indexul apometrelor- în cât timp le-aş consuma?). Şi tot aşa. Dar le vin de hac. Ori eu, ori ele (obiectele)! Păi cine plăteşte impozit pe proprietate?