Operaţiunea „Monstrul”

Am început operaţiunea cu nume de cod, Monstrul. Unde monstrul nu e vreo captură memorabilă, ca-n filmul cu acelaşi nume, nu e vreun bau-bau ori vreun coşmar, sunt eu. Eu şi mania mea (conştientizată destul de tardiv) de a strânge lucruri, de a poseda bunuri, de a avea la îndemână de toate. Am să mă refer acum doar la aspectul material, la obiectele neînsufleţite (despre posesia de suflete, altădată).

Am constatat cu groază că locuiesc într-o casă înţesată, copleşită de lucruri nefolositoare, că am acumulat (şi acumulez în continuare) obiecte inutile, că, mai grav, păstrez diverse deşeuri de care nu mă îndur a mă debarasa. Cunoaştem cu toţii fenomenul: lucrurile îşi parcurg ciclul de viaţă, îşi fac datoria, ca să zic aşa, slujindu-ne scopului pentru care au intrat în viaţa noastră, apoi, în loc să le îndepărtăm ca să facem loc altora, le oploşim pe undeva, în preajmă, ca pe nişte fiinţe de care ne e greu să ne despărţim. Veşnica scuză este că poate ne-or mai fi de folos cândva, ori poate ori fi bune la altceva. Ce dacă mopul are coada ruptă, poate ne va trebui vreodată o jumătate de retevei; ce contează că rochiţa mov ne-a rămas mică, poate facem din ea un şorţ de bucătărie, o sacoşă de piaţă ori o dăruim unei rude. Şi tot aşa. Practic, în orice ungher al casei mele, fie el raft, sertar, compartiment al şifonierului, cămară ori vestibul, mai mult de jumătate din  obiectele care se găsesc înghesuite unele în altele sunt de prisos. Aşa că am hotărât: scanare generală, razie la sânge.

Baia. Am început cu ea, crezând-o cea mai inofensivă, cea mai „curată”. Era şi simplu, se vedeau toate cele cu ochiul liber, neavând dulăpioare, ascunzişuri. Credeţi sau nu, am sfârşit cu o sacoşă mare de chestii de aruncat. Mă uitam la ea şi nu-mi venea a crede unde au stat pitite toate prostiile acelea în minuscula mea baie. Bureţei de baie vechi, agăţaţi de apometru că dădeau culoare, flacoane goale păstrate în ideea de-a depozita altceva în ele (oare, ce? Se vinde vreun produs vărsat, ca să mă duc cu recipientul de acasă şi să iau 100ml de şampon?), cosmetice vechi, nefolosite de ani de zile, mostre antice de săpun, balsam, elastice de păr care nu mai erau elastice (!), agrafe ruginite, şase mănuşi de plastic pentru vopsit (folosesc doar una, evident), şapte periuţe de dinţi vechi (no coment, habar n-am ce voiam să fac cu ele) plus vreo două în suportul curent, ale unor iubiţi definitiv relocaţi, lumânări pline de praf care nu mai miros a nimic, jumătate din colierele din dotare agăţate pe ici pe colo, plus trei sferturi din cercei amplasaţi haotic pe etajeră, spume, fixative, geluri de păr cumpărate de-a lungul timpului, experimental, şi abandonate invariabil (nu folosesc nimic în păr de când mă ştiu), prea multe produse de curăţenie. Acum, dacă mă uit mai bine, cred că mai pot scoate câte ceva dar las pentru mâna a doua, să nu fiu atât de sângeroasă din prima.

Îmbătată de-aşa succes, am atacat la baionetă duşmanul ăl mai fioros: sertarul cu ciorapi. Aici se întâmplă desigur mistere neelucidate. Ciorapii intră perechi-perechi iar înăuntru o iau razna, dispar şi se înmulţesc haotic, îşi schimbă proprietăţile şi locul. Dresurile se împletesc şi se ascund abile, iar şosetele flauşate (care, se ştie, cresc cu timpul) se lăţesc peste tot ascunzând privirii orice ai nevoie să găseşti. Ţinând cont că de-a lungul timpului am încercat să organizez treaba, împărţind conţinutul sertarului în categorii distincte, acum talmeş-balmeşul cuprinde şi pungi scofâlcite în care mai sălăşluieşte câte un singur ciorăpel autist. Am răsturnat întreg sertarul în pat. Acesta, patul, s-a umplut, jur. Apoi am triat fără milă. Toţi ciorapii scămoşaţi, agăţaţi, desperecheaţi, decoloraţi au zburat. Toate dresurile care nu erau impecabile de la vârf până la betelie şi-au luat adio (oare de ce nu le aruncăm imediat ce s-au agăţat?). Am descoperit o pungă cu costume vechi de baie – la gunoi. Şireturi, cordoane, pamblici, o bustieră de pe când alergam, bentiţe flauşate, o cipilică veche, punguţe şi cutii de la ciorapi noi. Am aruncat, nu exagerez, jumătate din mormanul de pe pat. Şi? Stupoare. Când am aranjat la loc ceea ce am considerat util, sertarul s-a umplut din nou, frumuşel, până la buză. L-am închis şi mi-am propus să nu revin la el până când nu mă voi simţi puternică. Bănuiesc că se înrudeşte cumva cu dulapul din Narnia. Aşa că nu vreau să risc.

Am continuat, în vrie, prin dormitor. Mi-am revăzut cu drag, suprafaţa noptierelor, până acum acoperită integral (practic, nu aveam unde să şterg praful) de cărţi, reviste, şerveţele, notiţe, pliante, agende, brăţări şi cercei şi câte şi mai câte. N-am intrat încă în şifonier, căci aştept primăvara asta să se decidă dacă vine sau stă, dar îmi propun (ştiind numărul hainelor pe care efectiv le port) să obţin la final un spaţiu aerisit, cu câteva umeraşe care nici nu se ating între ele şi cu rafturi în care niciun teanc de haine să nu depăşească jumătatea înălţimii (acum nu e loc să mai bagi o aţă, nicăieri, nici între umeraşe, nici sub ele, nici în rafturi). Mă uitam la teancul de jeanşi – port două perechi din opt. Rochiile de dans pe care le accesez cel mai des stau înghesuite într-o jumătate de raft, peste hainele de vară, iar secţiunea „pijamale şi haine de stat prin casă” se lăfăie pe un raft jumate. E clar că ceva nu e în ordine, hmm.

Epuizată, m-am oprit, momentan. Operaţiunea e complicată şi de lungă durată. Am chitanţe şi facturi Enel şi Orange din early 2000, deţin colecţia Playboy de la numărul de debut pe câţiva ani, păstrez toate sticlele de parfum cumpărate în ultimii zece ani, goale, n-am aruncat niciodată o pungă, fie ea de plastic ori hârtie în care am făcut cumpărături (cum rata de refolosire e mult mai mică, e clar că mă vor copleşi încet dar sigur), am un sertar plin cu fire, cabluri, alimentatoare şi altele de genul „măţăraie” (aici, de nu mă ajută careva priceput în branşă, nuş’ cum o scot la capăt), o cutie întreagă cu pixuri şi alte instrumente de scris (la trei rânduri scrise pe lună –adică, indexul apometrelor- în cât timp le-aş consuma?). Şi tot aşa. Dar le vin de hac. Ori eu, ori ele (obiectele)! Păi cine plăteşte impozit pe proprietate?

Anunțuri

4 Responses to Operaţiunea „Monstrul”

  1. Serban says:

    „Mi-am revăzut cu drag, suprafaţa noptierelor”… hahaha. Adevarul e ca, probabil, ai avut nevoie de ceva curaj pt. demers. In cazul pungilor de care vrei sa scapi, ca sa eviti trauma psihica, foloseste-le,(desi nu e cool) la aruncatul gunoiului. Durerea nu va fi atat de crancena… Succesuri!

  2. Ando says:

    ce

    Ce mi-a placut asta :

    ” …în care mai sălăşluieşte câte un singur ciorăpel autist”.

  3. boemul says:

    jur că nu mai vin în deltă decât singur!
    degeaba ai precizat că nu-i vorba de vreo captură, titlul a fost suficient să-mi vină cheful de Deltă 🙂

  4. diana says:

    uau, da’ chiar erai cartita mica; eu sunt mic copil pe langa tine, am momente de o placere deosebita sa iau la rand rafturile de cosmetice si sa arunc din ele ce depaseste data inscrisa, la sosete de orice fel si ciorapi sunt drastica din prima clipa 🙂
    dar la margici si carpe in schimb nu ma pot desprinde, cat de mic petecul tot il tin, ca daca imi va deveni utila fix culoarea aia candva (aici il mostenesc pe tata cu suruburile lui 😀 )

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: