Rupea. La răscruce de vânturi


Se fac în curând 40 de ani şi zeci de drumuri în care am tot trecut şi-am admirat, din mers, cetatea Rupea. Mereu prea grăbită. Mereu încântată de felul galant în care şoseaua îi dă ocol iar ea se lasă admirată. Întotdeauna promiţându-mi că data viitoare o să mă opresc.

Şi m-am oprit. Şi nu mică mi-a fost uimirea.

La cetate ajungi uşor, pe o şosea proaspăt asfaltată de 1km din drumul european, care te aduce aproximativ în partea de miazănoapte-răsărit a zidurilor. Adică, acolo unde este umbră. Într-o joi, la prânz, erau exact două maşini şi o motocicletă în parcarea amenajată la poartă. Turişti străini. Intrarea este 10lei de persoană iar biletele se vând la o gheretă solidă amplasată lângă panourile explicative de unde se pot lua şi audio-ghiduri.

schema cetăţii

în parcare, un motor demn de un cavaler şi doamna lui

ghereta de bilete şi un întreprinzător care vindea suveniruri manufacturate din lemn

ghereta de bilete şi un întreprinzător care vindea suveniruri manufacturate din lemn

Odată ce intri pe poarta masivă de lemn, ajungi în prima curte interioară a cetăţii. Aşa cum se vede şi din depărtare, dar şi mai clar, de pe schema desfăşurată la intrare, cetatea are formă de melc. Pe măsură ce pătrunzi mai în interior, urci treptat şi treci de rânduri de ziduri de apărare. Jos, e prima curte, cea mai largă şi mai verde, cu turnuri de veghe, cămări, fântână, copacei. Apoi zidurile o strâng într-un drum ce trece pe sub alte bolţi de piatră. Drumul şerpuieşte jur împrejur pe lângă câteva dependinţe şi mai urcă un nivel. Curtea de mijloc nu mai e spaţioasă, iarba face loc stâncilor. Din ferestrele locuinţelor conservate se vede peste ziduri până hăt-departe, către sat. Vântul adie, norii fac spectacol pe cerul albastru. Mai sus, de-a dreptul pe stâncă, se găseşte şi ultimul meterez, o căsuţă. Aşa zice panoul explicativ, aşa-i zic şi eu. În fapt, e o construcţie de mărimea unei sufragerii, cu ferestre pe toate laturile şi uşă solidă. Înăuntru, o masă şi scaune ca pentru un ospăţ.

cetatea văzută imediat ce intri pe poartă

cetatea văzută imediat ce intri pe poartă

ziduri, turn, fântână în curtea de jos

ziduri, turnuri, fântână în curtea de jos

în interiorul unui foişor de veghe

în interiorul unui foişor de veghe

trecere către nivelul următor, curtea de mijloc

trecere către nivelul următor, curtea de mijloc

pe ferestruică, se vede şoseaua

prin cetate, linişte şi pace

prin cetate, linişte şi pace

ziduri, bolţi, alt nivel

ziduri, bolţi, alt nivel

căsuţe multifuncţionale în cetatea de mijloc

căsuţe multifuncţionale în cetatea de mijloc

lumea şi problemele au rămas jos, departe

lumea şi problemele au rămas jos, departe

de obicei vedeam cetatea din şosea; iată şoseaua văzută din cetate

de obicei vedeam cetatea din şosea; iată şoseaua văzută din cetate

...şi satul întreg

…şi satul întreg

vârful e aproape

panou explicativ

panou explicativ

masa tăcerilor

o masă a tăcerilor în casa bătută de vânturi

room with a view

a room with a view

privind înapoi spre curţile inelare ale cetăţii

privind înapoi spre curţile inelare ale cetăţii

Trebuie să spun că toată amenajarea cetăţii este un pic kitchoasă. Un pic de tot. De exemplu, toate dependinţele, căsuţele, turnurile au ferestre din termopan cu rame din lemn stratificat dar şi aplice pe pereţi şi prize de curent. Zidurile sunt finisate într-un bej-roz dubios, rotunjite cu mortar pe la margini, iar aleile principale sunt aproape asfaltate cu un soi de bitum albăstrui. Graniţa între eficient, estetic şi penibil e destul de neclară.

Per ansamblu pe mine m-a încântat, totuşi. Pare o soră mai mică a cetăţii Râşnov, mai sălbatică şi mai austeră. Având şi privilegiul de-a o vizita nestingherită, aproape singură, cetatea Rupea mi-a dat un sentiment de linişte şi armonie. Felul cum bătea vântul printre ziduri, pietrele cuminţi şi ierburile sălbatice crescute lângă ele, mirosul pătrunzător de lemn al podurilor, foşnetul florilor sălbatice scânteind sub soare şi gâze, priveliştea dealurilor verzi ondulate, de jur împrejur, toate astea la un loc au creat o atmosferă fragilă, atemporală. Am să mai merg ca s-o regăsesc.

 

Ce-am făcut eu la Street Delivery


Se fac vreo trei luni de când tot mă tot aflu-n treabă cu atelierul de dramaturgie numit Scrie despre tine. După cum îi zice numele, e lesne de înţeles ce m-a adus. Mai greu de priceput este ce mă face să rămân. Că mi-am tot zis „Doamne, nu mai calc acolo. Eu cu oamenii ăia nu mai dau ochii nevăr-evăr.” şi alte de-astea, până m-am obişnuit să nu-mi mai bat capul cu gânduri despre perspectivă. Să fiu şi să mă bucur dacă e cazul. Şi a tot fost. Cazul, vreau să zic.

Dar nu despre asta vreau să vorbesc acum, ci despre Street Delivery şi cum am avut noi stand acolo. Iac-aşa. Un dreptunghi sub două umbrare alăturate, o masă, câteva scaune şi o mochetă. Hârtie şi instrumente de scris. Plus multe idei frumoase.

Vremea a fost mârşavă. A fost şi furtună şi ploaie torenţială şi ploaie mocănească şi soare arzător şi vânt şturlubatic. Au fost şi momente de calm şi senin, recunosc. Dar ce e cel mai important, au fost o mână de oameni care s-au preocupat de toate cele şi i-au susţinut pe dragii noştri Vera şi Sorin. Personal, nu simt c-am contribuit notabil la bunul mers, dar nici n-am încurcat. Am făcut ce-mi place mie cel mai mult, am observat.

Circumspectă din fire, nu mă aşteptam la cine ştie ce trecere cu activitatea nostră desuetă, scrisul. Da’ de unde! Curioşii nu mai pridideau cu întrebările şi curajoşii cu scrisul. Sâmbătă, jocul Piticot cu întrebări personale a avut un succes nebun, iar free flow-ul aducea constant oameni dornici să scrie despre lucuri absolut personale. Duminică, Ruleta cu misiuni a fost la mare căutare. Până şi eu am cedat la un moment dat şi m-am lăsat antrenată în turul străzii Arthur Verona cu ochii legaţi. Ce-a ieşit stă mărturie pe foaia scrisă mărunt şi atârnată în stânga standului.

Ne-au lăsat rânduri geniale copii, adolescenţi, adulţi şi chiar o doamnă venerabilă. Am notat tone de adrese de mail ale doritorilor de interacţiuni viitoare. Ne-au întrebat despre una-alta oameni care-şi mărturiseau profesia – psihologi şi care mustăceau aflând subiectele eseurilor noastre şi-ale vizitatorilor noştri. Ştiau ei ce ştiau. Curată terapie în aer liber şi în văzul lumii se petrecea la noi. Am privit cu uimire şi bucurie zeci de oameni care aşezaţi în câte-un colţişor, pe o pernă, pe un scaun ori chiar în picioare scriau despre ei. Scriau şi apoi lăsau foaia cu rânduri şi desene cu privirea aceea care spune „poftim o bucăţică din sufletul meu, ai grijă de ea”. Şi se tot duceau zâmbind.

Scrie despre tine! Iar oamenii scriu. Nu e incredibil?

 

 

 

 

Etnografie bulgară, en français


La ultima incursiune am mai descoperit una dintre surprizele încântătoare ale micului oraş Loveci din nordul Bulgariei .

Pe străduţa principală care urcă spre fortăreaţa din vârful dealului, găsim pe mâna stângă o poartă mare din lemn înnegrit de vreme pe care stă plăcuţa cu „Muzeu Etnografic”. De afară curtea pare foarte misterioasă, ascunsă de gardul înalt şi umbrită de nişte copaci seculari. Am intrat sperând să găsesc ceva interesant. Şi nu m-am înşelat. La prima privire ţi se arată o curte măricică şi o casă din piatră şi lemn, impozantă. Cum uşile erau închise şi nu se vedea nicio mişcare, am urcat treptele tocite din stânga ei, în căutarea unor semne de viaţă, a unor exponate ori oareşcare personaje care să ne lămurească. Şi nu mică ne-a fost mirarea când dintr-o căsuţă albă lăturalnică a ieşit un bătrânel voios. Era, cum să vă zic, un personaj desprins din cărţi. Purta un costum de stofă neagră, extrem de demodat şi care-i îmbrăca destul de larg trupul subţirel. Gulerul alb şi scorţos al cămăşii se închidea cu o fundă-cravată dar nu-i atingea pielea pergamentoasă a gâtului, ci stătea jur împrejur ca un colier ciudat. Avea chiar şi batistă albă la buzunarul de la piept. Ochii deschişi la culoare i s-au luminat văzând că are clienţi şi parcă părul cărunt şi rar i s-a înfoiat formând o aură în jurul frunţii înalte. Ne-a abordat cu un cordial „Dobre utro!” şi nu s-a întristat când i-am răspuns cu „Hello!”, ci doar s-a precipitat către noi să îşi ceară iertare că nu vorbeşte engleza. Ne-a întrebat de unde suntem şi ne-a propus franceza. Franceză, să fie. Furculision, lingurision, ce mare lucru. Chers amis, allons-y! Şi jovialul nostru ghid ne-a poftit ceremonios să-l urmăm. A descuiat uşa unei case iar înăuntru am păşit de-a dreptul în istorie. Din explicaţiile multilingve ale ghidului (franceză presărată din belşug cu cuvinte bulgare, englezeşti şi, pe alocuri, româneşti) am înţeles că aveam de-a face cu o locuinţă tradiţională din sec 18. Sau 19? Sincer, nu mă pricep la cifre, mai ales când ele sunt rostite în franceză (soasansan sentimetre, gheaţă la mal). În orice caz, era vorba de ceva autentic şi plin de farmec. La noi, pe la muzeul satului (ori cine ştie pe unde am văzut eu aşa ceva) ar fi semănat cu o casă ţărănească dobrogeană. Influenţele otomane erau clare. Mobilierul era scund şi minimal. Scoarţele te duc cu gândul la carpetele din 1001 de nopţi iar vasele de alamă la mâncăruri aromate şi grele. Covoare în culori vii acoperă podelele. Obiecte de uz casnic, meşteşuguri uitate, costume populare dau un aer vechi şi totuşi atât de bine păstrat. Parcă aşteptam să cadă un măr ori o gutuie din grindă sau o pisică să se strecoare peste prag. În camera de dormit, un divan imens şi scund ocupă aproape în întregime spaţiul. Ai casei dormeau laolaltă, rânduiţi probabil, pe vîrste. Leka noşci, deţa! Noapte bună, copii!

În cea de-a doua locuinţă, ne-am mai apropiat de prezent. Proabil pe la începutul secolului trecut bulgarii mai răsăriţi trăiau în astfel de case. Ghidul ne prezintă pe rând biblioteca, iatacul, bucătăria, salonul, camere în care manechine femei şi bărbaţi ilustrează preocupările casnice ale vremii. Doamnele brodau, serveau dulceţuri, făceau muzică iar domnii fumau şi ascultau radioul ori gramofonul. Şi, desigur, discutau politică şi agricultură pe bulgăreşte&franţuzeşte, exact aşa cum se exprimă într-un mod unic şi fermecător şi domnul profesor care ne conduce. Da, între timp, printre explicaţii, am aflat că e profesor, pare-mi-se descendent al unuia din foştii locatari ai casei-muzeu (un intelectual de seamă al oraşului), că are o fată inginer care vorbeşte multe limbi străine şi locuieşte la Bucureşti. Spre exemplificarea preocupărilor strămoşului, venerabilul nostru ne cântă câteva măsuri dintr-un cunoscut şlagăr compus de înaintaşul lui, cu glas subţirel şi tremurat. Ne dau lacrimile.

Ieşim din nou în curte şi coborâm în pivniţa primei case. Chers amis, iată şi ultima noastră oprire! ne zâmbeşte ghidul. Vedem butoaie imense în care aş fi putut înota, vane de colectat şi zdrobit strugurii şi felurite instrumente de preparat vinul ori alte unelte agricole. Vizita ia sfârşit. Omul nostru ne mai înşiră bucuros diverse informaţii despre micul şi frumosul oraş Loveci, despre sărbătorile locale, despre ziua alfabetului chirilic pe care se pare că tocami am ratat-o. Ba chiar îl bârfeşte un pic pe custodele fortăreţei din culmea dealului care nu vorbeşte decât bulgara. Ne despărţim cu greu, în curte, unde primesc o frunză de geranium ce în folclorul local semnifică sănătate.

Am plătit 5 leva de persoană pentru acest tur simpatic şi nu mi-a părut rău de nicio stotinkă, parol!

283_003_Etnografski_muzej_Lovech

283_004_Etnografski_muzej_Lovech

 

283_005_Etnografski_muzej_Lovech

Sabotul buclucaş. Poveste cu tâlc


Nu, nu vă încordaţi neuronii să vă amintiţi vreo poveste din copilărie care se numea aşa pentru că nu există. Povestea cu sabotul buclucaş e a mea şi s-a întâmplat recent.

Pe când soarele se ridicase de-o suliţă pe cerul învolburat de nori, se făcea că plecasem într-o excursie lejeră către nişte munţi înverziţi care ascund minuni şi oferă linişte şi încântare. Adică, la sud de Dunăre.

De Giurgiu am trecut cu bine. Dunărea curge implacabilă pe sub podul plin de hârtoape, zis „al Prieteniei”. Am găsit şi munţii, aşa cum îi visam, verzi până sus. Cascadele, la locul lor, înspumate şi dantelate mi-au amintit brize şi valuri din alt peisaj (uite-aşa, din idee în idee, te-apucă fandaxia şi ajungi să bântui de la munte pân-la mare, de nu ştii ce-i aia) şi mi-au pozat, cochete.

 

 

 

Se copsese amiaza, soarele ardea cu spor şi foamea se iţea prevestind ospăţ bogat cu specific bulgăresc. Înainte, voinici!

Luam o curbă la dreapta cu viteză potrivită, când maşina mi-a zvâcnit nebună cu un sunet ascuţit şi prelung de frână dramatică. Opresc. Cu urechile ţiuind şi inima în gât de spaimă, mă uit în spate. Şoseaua pustie. Pe asfalt strălucea şerpuit urma neagră lăsată de cauciucul roţii mele care se decisese să nu se mai învârtă. M-am tras mai la o parte, sub un dud, târşâind roata îndărătnică. Nu mai voia, pârdalnica, nici înainte, nici înapoi. După învârtitul inutil, de complezenţă, în jurul maşinii cu mâinile în cap, m-am suit la loc, la volan. Ce-i de făcut?! Mă uitam la prietenul din dreapta şi el la mine şi ne încurajam reciproc că măcar avem apă de băut şi o pungă de biscuiţi. Mai aveam şi telefoane. Şi am început lanţul slăbiciunilor. De la hotelul unde aveam rezervare am aflat că trebuie sunat la 112. La 112 ni s-a spus să sunăm la 146. La 146, o voce suavă spunea că am format un număr inexistent. S-a trecut la prietenii din ţară. Care pe la munci, care pe la botezuri, ne-au răspuns cu amabilitate „ce pot face pentru voi?” După multiple bâjbâieli s-a stabilit un soi de contact fragil cu asistenţa rutieră bulgărească, eu-prietena mea din Ro- un prieten al ei din Ruse – operatorul din Sofia, prin care am reuşit să comunicăm locaţia maşinii şi problema. Apoi, aşteptare. La marginea de sat unde se întâmplase pocinogul totul era încremenit. Arar, treceau maşini. Vreo două s-au şi oprit dar nu ne-au putut fi de folos. Mai târziu a venit un motan galben, pâş-pâş pe muchea unui zid aproape prăbuşit şi s-a uitat cu milă.

La un moment dat, a apărut şi salvarea sub forma unei Lada Niva ponosite. Trăgea după ea un fel de cărucior de butelii dublu. A coborât un domn masiv, jovial şi parfumat, cu pantofi sport roşii. Faţa zâmbitoare îi era proaspăt bărbierită. M-am gândit că l-am deranjat şi l-am deturnat din vreo activitate mondenă şi să vezi bombăneală şi jecmăneală. El continua totuşi să surâdă prietenos. Printr-o pantomimă minimală s-au comunicat ideile de bază „voi – problem, eu – service, ok”. Cu detaliile a fost mai greu. La telefonul mecanicului- minune a trebuit să vorbim pe rând, când noi, când el, cu un prieten al lui care traducea din bulgară în engleză şi invers. Concluzia a fost că mergem tractaţi la service unde trebuie schimbat sabotul de frână. Simplu. Dacă n-ar fi fost sâmbătă după-amiază…

Drumul de 25 de km, pe bancheta Nivei, cu un ochi la maşina tractată de-a-ndăratelea care sughiţa la fiece denivelare a fost aproape plăcut. Mai neplăcut era că din convorbirile telefonice ale mecanicului spicuiam cuvinte ca „nu se poate”, „ luni dimineaţa”. Am încercat să rămân optimistă.

La destinaţie ne aştepta translatorul din telefon şi rampa pregătită. Mecanicul cel vesel s-a schimbat cât ai clipi în salopetă şi s-a apucat de treabă. Se numea Evelin şi după cum arătau două rafturi pline de cupe şi trofee câştigase nenumărate raliuri, ca pilot. Wow!

trofeele lui Evelin Ioncev

trofeele lui Evelin Ioncev

Apoi am aflat crudul adevăr: nu aveam de unde să luăm un blestemat de sabot nou, peste tot e închis până luni. Excursia prelungită cu o zi nu suna atât de rău. Mai sumbră era perspectiva explicaţiilor pentru şefi şi calculul costurilor suplimentare. Ni s-a sugerat să găsim noi piesa, eventual în România. Omul nostru se oferea să ne facă o cursă (probabil memorabilă) rapidă, Loveci- Bucureşti- Loveci (500km), cu maşina lui, astfel încât până la lăsarea nopţii să fim înapoi cu piesa! Ce-ar mai fi fost!? N-a fost să fie, întrucât şi magazinele din ţară s-au solidarizat cu cele bulgăreşti – niciun sabot până luni. Sabotul sabotor!

În impas, cu glas mic am întrebat totuşi ceea ce un prieten îmi sugerase prin telefon: nu se poate merge şi aşa? Mă aşteptam la proteste vehemente şi explicaţii interminabile despre mecanică şi alte teorii. Când colo?

–          Aaa! Ba da! Dacă doriţi, se poate şi fără frână pe o roată.

–          Păi, de ce nu ziceţi aşa, nenişorilor? îmi venea să le zic. Dar am tăcut înţeleaptă şi am răsuflat cu uşurare.

Şi pilotul nostru s-a pus pe meşterit. Cu puţin staniol de la o ciocolată a înfundat un furtunel şi a explicat că astfel frâna pe roata respectivă e anulată. Apoi avea să-mi arate cum să conduc la înapoiere. Ei, nu, n-au fost drifturi şi manevre spectaculoase prin curtea service-ului, doar mi-a arătat că frâna ţine bine-merci şi nu se întâmplă nimic atâta timp cât nu conduc agresiv. Eu!?

Am achitat cca 400lei (180leva) şi ne-am strâns mâinile cu mulţumire. Apoi am fost escortaţi până în centru, în parcarea hotelului, în semn de curtoazie. E adevărat că între timp se făcuse seară, dar problema era rezolvată şi, ce e mai important, starea de spirit era din nou bună.

Unde-i tâlcul din această istorie? Ei, bine, toată povestea e despre prietenie. Unu’ la mână, aia română-bulgară, amintită de podul plin de hârtoape de la Giurgiu. Evelin, mecanicul, s-a dovedit mai de nădejde ca un frate. Fără mutre, fără comentarii pesimiste, fără văicăreli ne-constructive de tipul „aoleu ce problemă gravă, vai ce nenorocire, pfoai, să vedem dacă se poate rezolva…” şi altele din aceeaşi gamă, de natură să te deprime şi să te facă să te aştepţi la ce-i mai rău. Nu, domnule! El era optimist şi ne încuraja că se rezolvă. Apoi, e vorba de toţi prietenii mei, de oamenii care stau în jurul meu şi de care mă simt aproape. Mi-au întins o mână de ajutor aşa cum au putut, fără nicio reţinere. Un telefon ori mai multe, un sfat, o vorbă bună. Şi le mulţumesc. Sunt norocoasă că îi am, că pot împărţi cu ei momente frumoase. Şi uneori, probleme.

Ştiu că poate exista fericire şi fără bani sau fără pasiune sau fără realizări măreţe. Dar fără prieteni?

nazdrave, priateli!