Maria Tănase. De sub duş până-n Popa Nan, cu retur prin sala Radio


Aflasem întâmplător că la cursul de actorie trebuie să cânt/improvizez câteva melodii în faţa colegilor. După momentul de panică, cu transpiraţie rece pe şira spinării „eu nu mă mai duc acolo, îmi schimb şi numerele de telefon să nu mă mai găsească nimeni şi să-mi ceară socoteală de ce-am dezertat”, am început timid să trec în revistă totuşi ce cântece ştiu. Aşa, ca pentru mine. Şi cum nu-s un fan al muzicii contemporane, m-am dus în urmă. Mult. Am închis ochii şi m-am gândit ce cântece ascultam în casă, copil fiind, ce auzeam pe mama ori pe bunica cântând. „Mi-o zâs mama că mi-o da, văleleu, văleleuuu, 20 de perne mici, tăte pline cu furnici…” aha, cântec amuzant, melodie simplă. „Aseară ţi-am luat basma…şalalalaa” bon – săltăreţ, dansant. La „mi-am pus busuioc în păr, măi…” deja îngânam cu glas tare. Şi tot aşa. Din 10 cântece, 7 erau ale Mariei Tănase. Am început să caut pe youtube înregistrări şi versuri. Am început să cânt. În casă, în baie, în maşină. În gând. Îmi făcusem un repertoriu. Sincer, mi se părea extraordinar faptul că timbrul meu aducea cu al Mariei şi că melodiile mi se potriveau atât de bine. Ok, sunt modestă, dar asta e realitatea. Am uitat de exerciţiile de actorie şi am petrecut ore întregi, căutând şi ascultând vocea Mariei Tănase. Într-un final, m-am potolit, fără să mă înscriu la vreun concurs. Dar am rămas cu un secret frumos în suflet. Am găsit poveşti despre ea şi fotografii fascinante. De parcă n-ar fi fost destul. S-a născut în oraşul în care locuiesc şi care mă fascinează constant, Bucureştiul. Ultima casă în care a locuit se găseşte pe una dintre străzile cu farmec încă neştirbit, Popa Nan, un adevărat castel, învelit în iederă. O admir în fiecare dimineaţă când îi trec pe dinainte şi, nu de puţine ori, mă gândesc fugitiv la Maria. Lumeee, lumeee! Sorooo lumee…

Popa Nan nr.32

Popa Nan nr.32

Unde vreau să ajung? La faptul că, spre norocul nostru, mai sunt şi alţi oameni fascinaţi de acest personaj. Există, printre altele, un proiect Roots Revival Romania , care anul ăsta îşi propune un turneu prin 10 oraşe româneşti. Numele turneului este, atât de sugestiv, Colors of Maria. V-aţi prins? Folclor, jazz, instrumente din alte culturi muzicale, voci bune. Curioşi? Verificaţi când ajunge în oraşul vostru. În Bucureşti avem două zile!

 

Craiova: 23 septembrie- Teatrul Marin Sorescu

Timișoara: 25 septembrie- Teatrul Național

Oradea: 26 septembrie – Casa Sindicatelor

Cluj-Napoca: 28 septembrie- Filarmonica Transilvania

Sibiu: 29 septembrie- Casa Sindicatelor

Brașov: 01 octombrie- Centrul Reduta

Iași: 03 octombrie- Teatrul Luceafărul

Galați: 04 octombrie- Casa Studenților

Constanța: 06 octombrie- Casa Sindicatelor

București: 11 octombrie -Sala Radio

București: 12 octombrie -Sala Radio

 

Înregistrare rară, un tango

 

Undeva sub soare. Pe pământ. Ca pe lună


Duminică de toamnă leneşă, de ziua Crucii. Am ales să revăd Vulcanii Noroioşi din Buzău. Să tot fie vreo 7-8 ani de când n-am mai ajuns pe acolo. Ţineam minte că-i un drum bun, chiar nou, prin satele de dincolo de Buzău şi apoi, până sus, la Pâcle. Pesemne că l-am confundat ori s-a stricat el între timp. Hârtoape, vălurele, plombe şi alte capcane pândesc la tot pasul. Cât să te ţină atent şi vigilent, nu mai mult. Aşa încât, cu puţină atenţie şi îndemânare am ajuns.
De bucurie, am oprit direct la restaurant, că ce vizită e aia, pe burta goală. Acu’, între noi fie vorba, restaurant e mult spus. E mai mult o crâşmă sătească mai curăţică. Servesc 4-5 feluri de mâncare, mari şi late, ceea ce nu e rău, doar cu timpii stau mai prost. Durează prea mult. Într-un final, cu gogoaşa primită din partea casei în mână am plecat în pas domol către rezervaţia cu vulcani „Pâclele mari”.
Intrarea – 4 lei de om. Vânzătorul de bilete şi pliante recomandă să nu fumăm şi să nu băgăm mâinile în noroi. Că sunt emanaţii de gaze şi că noroiul este radioactiv. M-a bufnit râsul, dar mi-am zis că trebuia să inventeze un baubau cu care să ţină nebunii în frâu. În orice caz, lângă principalele cratere active, mai veghea un nene care era nevoit din când în când să tempereze turiştii zglobii care se căţărau până în sufletul bieţilor vulcani. De altfel, activitatea este destul de redusă la vremea asta.. Se pare că iarna se întâmplă lucururi mult mai spectaculoase. Pe de altă parte, e de reţinut că pe ploaie sau alte fenomene meteo nefavorabile, accesul nu este permis în parc. Dar, deocamdată, soarele străluceşte, vântul adie, miroase vag a toamnă.
Despre subiect? Păi, peisajul selenar se oferă, impudic, privirilor şi paşilor. În lung şi-n lat, poţi străbate dunele încremenite de argilă, ori şanţurile şerpuite, cât vezi cu ochii. Ici-colo, mai exact în 5-6 puncte, noroiul bolboroseşte în legea lui, cu izbucniri capricioase, dar modeste. Lumea vine, se miră, se hăhăie, fotografiază. Se emit teorii, se dau explicaţii, se fac selfie-uri. Bulboana principală pleoscăie placid şi, din când în când, scoate câte un bulbuc mai mare, cu zgomot şi cu revărsare de noroi. Cam ca o fântână de ciocolată. Vulcănaşii mai mici scuipă mai mărunt sau mai cu nerv, dar nespectaculos. Peste tot, prin tina proaspătă de argilă mătăsoasă se văd urme de pantofi temerari, ceea ce face ca multe poze să pară martore ale unor aselenizări măsluite. Altfel, întinderile uscate sunt cu adevărat lunatice. Iar, vulcanii – fotogenici, să recunoaştem.
1

3

4

9 5 6 7 8

10

11

12

13

14 15

18 17 16

19

20