Jurnal. Primele amintiri din pruncie


Eram patru fraţi, la mama: eu, două surori şi-un frate. Şi semănam toţi ca patru picături. Viaţa era frumoasă şi simplă la noi în curte. Joacă multă, răsfăţ, mâncare pe săturate şi somn liniştit în braţele mamei. Dar într-o zi am plecat cu toţii, mai puţin mama. Ne-a luat un domn cu ochi blânzi şi voce prietenoasă în maşina lui şi ne-a dus undeva în oraş. Fraţii mei plângeau la unison, aşa că m-am luat şi eu după ei, cam fără convingere. Pe mine mă interesa ce se întâmplă şi nu înţelegeam ca zbieretele să ne ajute. Când ne-am oprit şi s-a deschis uşa, o fată care mirosea a parfum şi un băiat înalt, cu mâini lungi se uitau la noi. Au vorbit cu domnul blând o vreme, apoi fata m-a luat în braţe. Nu plângeam, doar inima îmi bătea ca la porumbel. Şi cred că îmi curgeau puţin mucii. Nu-mi mai vedeam fraţii, ci doar le auzeam vocile speriate. Am închis ochii şi mi-am zis „fie ce-o fi!”. Am plecat cu ei. Mâinile reci ale băiatului înalt m-au strâns o vreme de după gât, apoi m-am liniştit la pieptul lui. Am ajuns într-o casă străină şi plină de obiecte noi şi interesante. M-au lăsat să inspectez o vreme. Apoi a urmat baia cu clăbuc. Nu mai făcusem aşa ceva, dar mi-a plăcut. Apa caldă era bună iar masajul cu spumă era gâdilicios şi amuzant. Mai neplăcut a fost după aceea când am dârdâit minute în şir. O făceam ca să mă încălzesc, dar tipa mă tot freca cu un prosop şi apoi mă teroriza cu un fel de tun cu aer cald. Am aţipit până la urmă. Nu era rău deloc.
Mai târziu mi s-a oferit de mâncare. Bun, pe săturate. N-a trecut mult şi mi-a venit să fac pipilică. Unde, cum? M-am urcat pe genunchii fetei şi, plină de încredere, i-am dat drumul. Proastă idee! M-am ales cu afuriseli şi alte ţipete neînţelese, plus o palmă după ceafă. În baie, pe gresia albastră am meditat un timp, apoi am descoperit ligheanul. Am ieşit spăşită dar totuşi victorioasă. Hai, că începeam să pricep care era treaba.
Despre prima noapte nu-mi amintesc mare lucru. Cred că am plâns până am adormit. Dar dimineaţa a venit cu veselie şi joacă prin pat, pe canapea, prin toată casa. Şi cu mâcare domnească şi răsfăţ lenevos. M-am obişnuit repede şi am luat în stăpânire teritoriul. Rămâneam adeseori singură şi, nestingherită, exploram fiecare colţ, fiecare obiect. Era un univers plin de surprize şi avea să rămână aşa încă multă vreme.
Tipa, căreia îmi venea mai mereu să-i zic „mami” şi aşa i-a rămas numele, nu mă răsfăţa excesiv, dar ne înţelegeam bine, atâta vreme cât nu schimbam locul obiectelor. De exemplu, faptul că am mutat fierul de călcat (o chestie cu găurele, butoane şi plastic colorat dar şi cu un fir lung şi foarte atrăgător) de pe o poliţă pe podea i-a displăcut profund. Nici n-a contat că m-am împiedicat când am făcut un salt ca să mă feresc şi m-am redresat în ultima clipă la triplul tulup înşurubat. Nici felul în care tot aranjez covorul nu-i place. Am încercat toate formele posibile, ca să rupem puţin monotonia acelui veşnic plat-întins. Spiralat diagonal, fronsat, pliat în cute mari sau mici, ori chiar sauvage-neglijee. Nimic n-a avut succes, ba mi-am mai luat şi ocări. O să încerc un franjurat pe margini, măcar. Dar astea- s nimicuri. Dramă a fost atunci când am rămas blocată în baie. Mă dusesem să verific peria de curăţat wc-ul şi dintr-una în alta, aranjând lucrurile pe-acolo, am tot potrivit cordonul de la halatul de pluş, agăţat pe uşă, până când s-a blocat ieşirea. Efectiv rămăsesem prizonieră. M-am panicat puţin. Apoi m-au luat nervii. Dar în cele din urmă, m-am liniştit. Ce puteam să fac?! După câteva ore bune, în care m-am plictisit de moarte şi am dormit, numai eu ştiu cât de chinuită, direct pe gresie, a venit şi mami cu o falcă în cer şi una în pământ. Mi-am luat o chelfăneală straşnică. Cică eram un sconcs împuţit (e drept că s-a cam înverzit la faţă când a deschis uşa) şi un drac împieliţat. Eu, care din delicateţe şi pudoare acoperisem răhăţelul cu covoraşul bleu pufos. Primul răhăţel. Pe al doilea l-am lăsat discret într-un colţ şi am sprijinit deasupra o cutie de pudră (nu părea folosită prea des). Deh, cine să înţeleagă femeile astea?! Eram o biată pisică de 2 luni.

Fragmente dintr-o călătorie grăbită


Avantajul dacă pleci la 6 dimineaţa la drum este că străbaţi Bucureştiul, cu tot cu Militari, în 20 de minute. Dezavantajul este orbecăiala prin ceaţă pe tot parcursul autostrăzii. Păcat că nu s-a inventat încă navigaţia pe bază de sonar, la maşini. În fine, la Piteşti răsare soarele şi, pe lumină, ceaţa pare mai uşor de înghiţit. Valuri, vălătuci, fuioare, plăpumi mari de ceaţă. În faţă albul de nepătruns, în spate coada de camioane şi tiruri. După ce te obişnuieşti, pare firesc să alergi cu 80, 90 km la oră prin pâclă. E ca şi cum ai fi într-un joc inventat, într-o lume ireală.

Am fost la Cluj. N-am văzut nimic, era ceaţă. Numa’ tot am ocolit catedrale, în căutarea instituţiilor unde aveam treabă.

Oradea, by night. O feerie. Din 11 grade câte fuseseră ziua, spre seară tot au mai rămas vreo 8-9, destule ca să nu îngheţe mâna pe aparatul foto, ca să nu curgă nasul, ca să fie bine. Palatele Art Nouveau decorate cu luminiţe colorate arătau ca în poveştile Disney. Toate turlele şi turnurile erau luminate ca şi cum întregul oraş era un candelabru cu lumânari imense, festive. Crişul Repede curgea învolburat şi întunecat prin matca lui. Orădeni ieşiţi la plimbare, fotografiau sau doar admirau hainele de sărbătoare ale oraşului. Un grup de tineri se hlizeau la o tarabă cu vin fiert. În rest, multă linişte şi normalitate.

Sibiu. Pe înserat, hai-hui prin oraş.

Eu, zâmbitoare dar şovăitoare, acostez un puşti cu rucsac şi păr creţ: Nu te supăra, merg spre centru în direcţia asta? El, surprins, răspunde abia după ce s-a depărtat câţiva paşi: Da, da, sigur. Mergeţi drept, apoi în stânga. Se văd luminile acolo…

Un domn cu o burtă foarte mare, pedalând pe o bicicletă, pe sub Podul Minciunilor vorbeşte la mobil cu glas foarte tare: Da, mă, eu am o centrală termică ce consumă…

Două fete şi un băiat, foarte tineri, în faţa unui magazin de haine, cu vitrine atrăgătoare: Da’ aici am intrat vreodată? zice o fată. Da, am fost când am cumpărat atunci tampoane, răspunde râzând băiatul.

Două fete în Piaţa Mică: Şi era firesc să mă duc, nu? Dar cu ce te-ai îmbrăcat?

Un grup de elevi pe Podul Minciunilor. O fată solidă şi înăltuţă, dar nu mai mare de 12-13 ani, pare să le prezinte obiectivele turistice, se face roată în jurul ei şi turuie explicaţiile. Prind finalul: …Sunt mai multe legende. Una ar fi că dacă fata nu e fată mare, podul se crapă…

Familie lângă bradul  din  Piaţa Mare: Hai mamă, acum apasă. Hai, ai făcut? Ne-ai prins pe toţi frumos? Dă să văd…

Grup pe lângă taraba cu fripturi şi cârnaţi. Bărbatul respectabil amuşinează exponatele aşteptând la rând, să cumpere. O doamnă îl atenţionează: Bunicule, bunicule tu la noapte n-o să dormi, uită-te la mine ce-ţi spun…

Două mămici dolofane cu câte un copil de mână. Una se confesează: Noi am fost şi ieri şi venim şi mâine. E frumos rău…

Două fete cochete: Fată, parcă anul trecut n-au fost aşa luminiţe chiar până în capăt, pe centru, nu?

Cetăţean entuziasmat lângă estrada cu colindători maramureşeni, la telefon: Daaaa, cântă pe scenă cântăreţi populari, e ceva fain de tooot…

Bunicuţă nesigură pe picioare, duce ca pe un trofeu, o punguliţă cu 3-4 plăcinte imense, gen langoş.

Cuplu tânăr cu un copil de-o şchioapă. Ea, îngrijorată, privind către căluşei: Dragă, ştii că pe ăsta mic nu l-am dat în nimic. Hai să-l dăm…

La marginea pieţei, un domn rotofei cu doi ponei – bondoci, cu cozile până la pământ, cu breton, mă rog, ponei în toată legea. Unul e maroniu cu coama blondă, înhămat la un soi de cotigă, gen mini-şaretă, unul e alb cu pete cenuşii, înşeuat. O fetiţă vine strigând: Caii, caii! Rotofeiul întreabă direct: Ia zi, fetiţă, vrei călare sau vrei în căruţă? Fata vrea de-a călare. În timp ce este suită pe poneiul pătat, celălalt, înhămatul fornăie, ceva între strănutat, nechezat şi tuse măgărească. Bunica strigă, fetiţa râde, rotofeiul şopteşte: Ho, cu tata…

Librăria Humanitas. Un client îi explică vânzătoarei că vrea un manual de limba arabă dar care să înceapă cu alfabetul, cu scrisul, nu ghidul de conversaţie oferit. Vânzătoarea îi zâmbeşte: Deci n-o luaţi pe asta? Clientul: Lăsaţi-mă să mă mai gândesc…

Împăratul Romanilor, puţin cam ponosit sub poleială.

Începe o părere de ploaie, mai mult o bură. Nimeni nu se sinchiseşte. Împrejur numai colinde şi murmur de oameni entuziasmaţi.

La trenuleţul electric, care are şi tunel din stânci de mucava şi gară cu peron, părinţi şi copii aşteaptă serioşi ca într-o gară adevărată.

Pe străduţele pustii dar luminate se aude doar scârţâitul cizmei mele drepte şi foşnetul hârtiei din care mănânc un melc cu nucă.

Vulturul Negru vă urează Kellemes unnepeket! adică Sărbători fericite

Vulturul Negru vă urează Kellemes unnepeket! adică Sărbători fericite

Lactobar, pentru cunoscători

Lactobar, pentru cunoscători

Crown Pub

Crown Pub, Oradea

 

 

Nikulden


Azi, este ziua sfântului Nicolae. Noi îl ştim mai mult drept cel ce aduce daruri şi/sau dulciuri copiilor cuminţi şi nuieluşe celor neascultători. În ţările balcanice ortodoxe, mai ales Bulgaria, Grecia, Sfântul Nicolae este ţinut drept protectorul pescarilor şi marinarilor. El, călcând pe ape şi stăpânind vânturile, salvează bărcile la ananghie şi veghează asupra navigatorilor. Icoana lui se găseşte pe orice ambarcaţiune, cică.

Azi, pescarii încheie sezonul de pescuit, ca un fel de lăsata secului cu mese bogate de peşte. Tradiţional, ar fi crapul pe mesele tuturor, care, conform legendei, e ajutorul lui Moş Nicolae.

Am aflat întâmplător toate aceste lucruri, acum ceva vreme, vizitând Silistra şi descoperind o cherhana de toată lauda pe malul Dunării.

Cu peşte sau cu cadouri, să îi sărbătorim frumos pe toţi Nicolaii şi Nicoletele din jurul nostru. La mulţi ani!