Cum arată Biblioteca bloggerului român?


Să dăm din casă. Din casa bloggerilor români. Ia să vedem, ce avem? Avem tătici, avem mămici, avem moşi, bucătari, poeţi, călători, povestitori, artişti, realişti, dansatori, emigranţi, fotografi, nebuni, sensibili. Şi încă mulţi alţii. Avem şi campanii din când în când. Avem prietenii şi animozităţi, grupuri ori frăţii. Mai avem şi subiecte fierbinţi uneori. Sau isterii. Ori mofturi, mode trecătoare. Bun. Dar bibliotecă avem? Ei?

Deja la a doua ediţie, Chinezu construieşte Biblioteca bloggerului român. Adică, adună Top 10 ale cât mai multor bloggeri.

Mi-am zis să aduc şi eu câteva cărămizi, deşi, cu neplăcută uimire, am constatat că am citit mult mai puţin decât mi-aş fi dorit în 2014, din ce în ce mai puţin în ultima vreme. Orişicât, de-un top 10 tot a ieşit.

 

Top 10 cărţi citite de Catherine în 2014

Autor Carte Editura Nota
Alain de Botton Eseuri de îndrăgostit Humanitas 11
Jeni Acterian Jurnalul unei fete greu de mulţumit Humanitas 10
Eckhart Tolle Puterea prezentului Curtea Veche 9
Ileana Vulpescu Candidaţii la fericire Cartea Românească 8
Iulia Nălăţan India Darsham Cununi de stele 7
Elif Şafak Cele 40 de legi ale iubirii Curtea Veche 6
Kader Abdolah La porţile moscheii Univers 5
Cezar Petrescu Întunecare Albatros 4
Ştefan Agopian Scriitor în comunism Polirom 3
Tudor Arghezi Cimitirul Buna Vestire Curtea Veche 2

 

Afară de cele 10 calificate în top, ar mai fi o seamă de cărţi, unele banale sau mai puţin plăcute, altele de-a dreptul neinteresante, fapt pentru care au rămas neterminate. Marea dezamăgire, să zicem aşa, este Jurnalul mult râvnit al lui Alice Voinescu, pe care l-am obţinut până la urmă în dar de la o persoană dragă şiii…pe care n-am putut să-l citesc până la capăt. N-am abandonat de tot, încă ţin cartea pe noptieră, dar va fi o bătălie tare lungă. Tot dintre eşecuri, anul trecut l-am abandonat pe Murakami. Am dăruit Cronica păsării arc cuiva care, culmea, l-a citit dintr-o suflare după ce îşi făcuse veacul( ani, nu exagerez), la căpătâiul meu. Şi Calvarul lui Tolstoi a luat înapoi drumul raftului după numai câteva capitole citite. Iar Isabel Allende încearcă din răsputeri să mă prindă cu a ei My invented country, dar nu prea avem chimie. Sau răbdare.

Şi totuşi ce am mai citit în 2014 dacă aia nu, aia nu? Nu e nici un mister. Am recitit. Cella Serghi, tot (când mă păleşte dorul, aşa fac), Cezar Petrescu, Dumineca orbului, Calea Victoriei, Hortensia Papadat Bengescu, Minulescu, Arghezi, Marin Sorescu, Rodica Ojog Braşoveanu. La plajă, am avut un teanc de San Antonio, nişte poliţiste adorabile.

Nu e locul şi momentul să detaliez  relaţia cu fiecare dintre cărţile amintite, poate am s-o fac cândva, pe rând. Dar dacă tot e vorba de bilanţuri, nu pot să nu observ că nu e anul cel mai spectaculos în ce privesc lecturile mele. Au fost în trecut alte titluri care m-au impresionat mai tare, autori pe care i-am descoperit cu entuziasm, subiecte care m-au inspirat şi influenţat.

Or veni vremuri mai bune şi mai bogate, sper.

 

Haideţi cu topurile voastre din 2014, ca să facem Biblioteca bloggerului cât mai mare şi mai frumoasă. Până pe 31 ianuarie!

Şi către est, tot în grabă


E frumos să umbli iarna prin ţară. Vezi tablouri ca cele din imaginile de mai jos:

da, mie îmi place Dobrogea şi iarna, ce să fac...

da, mie îmi place Dobrogea şi iarna, ce să fac…

nu e chiar delta, dar pe aproape

nu e chiar delta, dar pe aproape. lac Hazarlâc

Tobă nemţească legată cu sfoară albastră (nu, nu e o reţetă)


Era vară. O splendidă zi de vară. Eu, împreună cu soţul din dotare ne deplasam lin pe drumurile patriei, admirând priveliştea. Mai mult eu, că el conducea. Printre „Ohh, ce frumos se vede acolo!” şi „Mvaaaai ce floarea soarelui galbenă!” ale mele, stimabilul strecura câte o mormăitură iritată, ceva ca o bombăneală cu adresă vagă. Am încercat, diplomată, să ignor, ca să nu-mi stric seninătatea. Las-că i-o trece lui. Ia să dăm şi muzica mai tare…

– Opreşte radioul!! îmi strigă musiu, când mi-era lumea mai dragă şi melodia mai şlăgăroasă.

– Poftim? fac nedumerită. Dar nu mai primesc răspunsuri, ci aud numai nişte înjurături în timp ce tragem pe dreapta. Coborâm. El, val-vârtej, eu, ca o floare.

– Fir-ar mama ei a naibii… zice el din spatele maşinii.

– Ce s-a întâmplat, dragule?

– Tu nu vezi că s-a spart toba?! trânteşte el înciudat şi se aruncă la pământ, chiorându-se pe sub maşină. Nu, nu vedeam. Pentru mine tobă spartă era o sintagmă care mă ducea cu gândul la o tamburină stricată, ori o toba mare, rotundă străpunsă de o săgeată şi, hai să zicem, o tobă d-aia de mâncat cu un cuţit înfipt în ea. Cam astea erau imaginile ce se năşteau în mintea mea. Nu vedeam nimic asemănător.

– Cum s-a spart? Unde? Mă arăt interesată, realizând că şi ţeava aia murdară din fundul maşinii tot tobă se cheamă.

– S-a spart, s-a rupt… băga-mi-aş….mâna-n portofel să dau iar pe la service…Doamneee! au urmat câteva invocări astrale, religioase, mă rog, ce-i vine omului la gură, la necaz. Eu, tot nelămurită, mă uitam ca găina la mărgică, lăsată pe vine lângă maşină.

– Păi, toba nu e asta? Încerc eu, cu calm, să-i canalizez atenţia la lucruri constructive. Şi arăt cu unghiuţa ţeava cea înnegrită.

– Nu, drăguţă. Nu e numai aia. Toba e lungă, luuungă. Până la motor, aşa.

– Daa? mă mir eu sincer. Şi pe dedesubt, pe-acolo, se lărgeşte, se face mai grasă, mai rotundă? Încerc să mă lămuresc, în timp ce el se tot vâra pe sub portbagaj.

– Nu, nu se face. E tot ca o ţeavă. De fapt, mai multe ţevi, îmi răspunde întretăiat şi căznit.

– Păi şi-atunci de ce-i mai zice tobă?!

– Auzi! Tu vrei să mă enervezi, sau ce? Nu vezi că-s plin de draci?! se zborşeşte la mine.

Renunţ să-l mai asist la cotrobăială, în poziţia „ pe ouate” şi mă retrag strategic, doi paşi mai încolo. La o adică, de ce să se spargă în capul meu toate. Mă uitam în jur descumpănită. Câmp în stânga, câmp în dreapta. Puţin înapoi se vedeau ultimele case dintr-un sat. Soare dogoritor, praf şi iarbă pricăjită pe un şanţ. Cam nasol. Mă întorc către bărbat.

– Auzi, da’ aşa, cu ea ruptă, nu mai putem să mergem? Are de-a face cu motorul?

– Un’să mergi cu ea aşa, femeie!? Tu n-ai auzit-o cum face? Nu, nu putem.

– Ahâm.

Mă mai sucesc, mă mai învârtesc. Maşini treceau cam rar.

– Şi de ce s-a rupt ea, aşa?

– De la dracii ei s-o gâdile, de la aia… de la paştele mă-sii… de la groapa aia în care am dat, acolo, la calea ferată! Am simţit când a atins!

– Păi dacă ai simţit, de ce nu ne-am oprit ca să vedem ce şi cum? Eu n-am simţit nimic, am crezut că aşa e doar balansul…

– Păi şi dacă opream ce vedeam? Că nu era ruptă încă. Ce, aveam rampă să mă bag sub ea, să văd exact? Nu vedeam nimic!

– Deci n-aveai ce să-i faci.

– Aveam, n-aveam… acu’ a picat. Am auzit-o cum scârţâia. Iiii, iii, făcea. Iiiii. Şi p-ormă baf! A căzut de tot.

– Făcea ea aşa ? Iiii, iiii ?

– Da, mă, făcea. Da’ tu ce s-auzi, tu dădeai radioul la maxim şi-ţi ardea de peisaje. Nu ştiu de ce mă mai enervez să-ţi explic.

– Întrebam şi eu. Puteai să spui că se aude ceva.

– Am spus, da’ nu m-ai auzit. N-am spus?

– Eu n-am auzit, ce vrei.

– Vreau să nu mă mai cicăleşti acum, aia vreau!

– Vrei să opresc o maşină? propun eu, cu juma’ de gură.

– Ca să ce?! Să se mai mire şi alţii de nenorocire?

– Nu ştiu. Poate are cineva o piesă, o chestie…

– Daa, umblă lumea cu tobe de rezervă.

– Am zis şi eu, deh. Mă duc în maşină, na.

– Păi, da. Du-te, stai la umbră! Lasă-mă pe mine, prostul, aici în praf şi-n soare să rezolv…

– Şi ce să fac? Am cu ce să te ajut?

– Nu ştiu. Stai aici lângă mine. Dă-mi o sârmă groasă, ceva de legat.

– O sârmă… mă crucesc eu, năucă. Dar nu mai zic cu voce tare „stai că am eu o sârmă groasă în poşetă, umblu cu ea la mine, mă scuzi că n-am şi o tobă…” şi tac înţelept. Tac şi mă gândesc ce-aş putea să găsesc. Şi o iau prin şanţul de lângă drum. Bălării, un rug de mure ars de soare, pietre. Şi cum mă uitam eu aşa, văd câţiva paşi mai încolo, ceva albastru. Mă duc, dau cu piciorul prin iarbă. Era un fel de sfoară, un şnur mai groscior, încolăcit şi încurcat printre buruieni. Vezi bine, Dumnezeu, în înţelepciunea lui, aşează ici colo unele lucruri care poate par absurde sau inutile. Ce să caute o sfoară albastră zdravănă în şanţul acela? Ce să caute? Mă aştepta pe mine. Apuc de ea, trag. Avea câţiva metri lungime şi vreo câteva noduri. Mă întorc cu descoperirea târâş.

– Asta e bună?

Domnul meu soţ, era lungit pe parasolarul argintiu într-o rână şi reuşea de minune să-şi murdărească mâinile şi tricoul pipăind sub dosul maşinii.

– Ia, dă-o încoa’! înşfacă sfoara şi începe a moşmondi cu ea în timp ce vorbea răstit cu toba, cred.

– …’re-ai al dreacu de fier împuţit, stai în legea mă-tii aşa cum trebuie, ptiu…

– Mai ai nevoie de ceva? E bună aia?

– E prea lungă! Ia vezi în torpedou, e un briceag mic. Adu-l încoace.

Aduc obiectul.

– Vezi să nu te tai.

– Asta ar mai lipsi…

– Reuşeşti să faci ceva? Mai caut o sârmă? Altceva?

Din proprie iniţiativă, o iau din nou prin şanţ, poate mai găsesc ceva util. În afară de nişte pene suspecte şi câteva cutii de bere, nimic. Revin. Al meu, ieşea de sub maşină, victorios.

– Hai c-am pansat-o! Măcar până acasă ar trebui să ţină.

– Da? Gata?

– Păi, ce. Credeai că nu mă descurc? În pustiu, în piatră seacă, eu tot găsesc o soluţie, drăguţă!

– Îhîm.

Fragmente din vara care a rămas, of!, atât de departe…


8 fără 10. Soarele mai are două palme până să dispară după culmea dealului. Au plecat şi cehii, se pregătesc şi românii.Ruşii încă chiuie şi vorbesc tare, cu ecou pe toată plaja. La mijlocul ei, eu singură pe prosopul meu colorat.

Marea are culoarea albastru-metalic, fără valuri, ca o tipsie imensă lucioasă. Într-un capăt al golfului îi punctează luciul o ambarcaţiune mică ancorată aproape de mal, în extremitatea dinspre tavernă câţiva întârziaţi mai înoată sub ultimele raze de soare.

E plăcut, calm. Din direcţia vilei se apropie Iustin.

– Hei. Ai fost în sat?

– Da. Acum m-am întors.

– Ai pierdut ora magică pe plajă…

– Cum?!

– Nu ştii? La apusul soarelui, e o oră magică pe plajă. Vântul cade, nu mai suflă din nicio direcţie, marea are culori deosebite, e o lumină aparte. Se crează un fel de atmosferă magică…

– Atunci n-am pierdut-o încă. Soarele se mai vede.

– Da, ai dreptate. Acum începe. Stai jos, dacă vrei.

Iustin se aşează delicat pe colţul prosopului meu, potrivindu-şi tălpile pantofilor într-o adâncitură din nisip. Îşi ţine braţele în jurul genunchilor şi privirea aţintită către mare. Soarele scăpătând îi luminează profilul de copil serios. Stăm aşa, fără să vorbim, fiecare ascultând şi observând absent. Simt când întoarce faţa către mine şi mă întorc şi eu, crezând că vrea să-mi spună ceva. Iustin nu face altceva decât să-mi zâmbească senin. Atât. În ochii cafenii se reflectă fugar ultima săgeată solară, apoi în lumina limpede ca o apă curată rămâne chipul zâmbitor şi deschis.

– Ce e? întreb eu moale.

– Nimic, zice el încet. E frumos. E cum ai spus, magic.

Şi iar tăcem. Fericirea e simplă uneori. E un ceas albastru de înserare pe malul unei mări, când un băiat îţi zâmbeşte dezarmant de pe colţul prosopului.

 §

 În dimineaţa în care marea ne-a aşteptat cu valuri zglobii sparte cu zgomot pe plajă, am ştiut că sunt în vacanţă. Ca şi cum senzaţia de relaxare rămăsese blocată, agăţată într-un ciot de gânduri până atunci, în dimineaţa aia, am simţit cum s-a eliberat şi-a năvălit caldă, copleşindu-mi inima. Gândurile se risipiseră, stol zburătăcit. Am aruncat paporniţa şi prosopul şi-am dat fuga la mal. Cu toată zbenguiala valurilor, marea nu reuşea să tulbure nisipul, rămânând clară ca apa de izvor. Îmbia la joacă. Se retrăgea şi revenea, fără odihnă, stropea şi pleoscăia, foşnea ca şi cum ar fi chicotit şi respira prospeţime. I-am cedat, fără regret. Am plonjat, am înotat, ne-am legănat pe valuri. Ne-am lăsat tăvăliţi în nisip de valurile mai voinice. Am râs mult. Am înghiţit apă sărat-amăruie din cauza râsului. Am şi lăcrimat când mi-a intrat apă pe nas iar prietenii nu conteneau cu îmbrânceala şi joaca. Dar mi-a trecut. Am fost copii.

În aceeaşi zi, mai târziu, la plajă, m-am surprins împingând uşurel cartea în care citeam despre iubirea sufiţilor şi rămânând cu mintea goală. Priveam o furnică îndârjită care căra pe trei cărări o cochilie de melc de zece ori cât ea şi nu mă puteam gândi la nimic.

– Mai stai? Am auzit aproape vocea lui Iustin şi am tresărit ca din somn.

– Nu ştiu. E vremea să ne retragem la umbră?

– Cred că da. Nu simţi cum arde soarele?

– Simt dar mi-e bine.

Iustin îşi aşeza cu grijă cartea în rucsac. Apoi, cu tricoul despăturit pe genunchi, a spus:

– Eu mă îmbrac şi merg la umbră.

– Mergi deja la masă?

– Încă nu mi-e foame. Dar cred că am să beau o bere.

– Aia, da. Aş bea şi eu.

– E cald.

– Haidem.

Îmi potrivesc un şal în jurul trupului, drept rochie ad-hoc şi-mi tuflesc pălăria de soare pe cap. În timp ce arunc de-a valma cartea şi alte nimicuri în geanta de plajă, Iustin mă întreabă dacă aşa am de gând să merg la tavernă.

– Să nu te arzi pe umeri, se îngrijorează el.

– Păi nu stăm la soare, ne aşezăm la cea mai umbrită masă.

– Dar până acolo?

– Până acolo…

– Vrei să-ţi dau tricoul meu?

– De ce să-mi dai tricoul tău? Îl am pe al meu dacă vreau, dar nu am chef să mă îmbrac. Pur şi simplu, mă simt bine aşa. E vreo problemă? Ţi se pare nepotrivit sau ceva?

– A, nu. Mă gândeam doar la tine. Să nu te arzi…

Câteodată mă irită, alteori mă amuză cu felul lui de-a fi corect şi foarte îndatoritor. Am senzaţia că e şi ceva ironie şi condescendenţă pe-acolo. N-are cum să fie atât de naiv şi bineintenţionat. Nu e omenesc să fie aşa.

Terasa tavernei e umbrită de fel de fel de copaci şi oferă o atmosferă plăcută, respirabilă, deşi la numai doi paşi, nisipul fierbinte te face să te simţi ca în cuptor. Savurăm berea din paharele reci. La vreo 20-30 de metri, la limita dintre plajă şi adăpostul copacilor, e un  beach bar. Grecul ce serveşte băuturi şi îngheţată n-are decât o clientă, o puştoaică blondă. Îşi face de lucru înapoia barului, zâmbind necontenit şi încordând umerii bronzaţi. Fata flutură din plete şi soarbe din pai o băutură colorată. E ca o scenă de film.

– Frumos, mă trezesc murmurând.

– Cum? Da… Îl aud pe Iustin. A roşit violent, dar vocea şi gesturile îi rămân calme, controlate. Privea intens, pierdut la silueta unei femei de pe plajă care se răcorea la duşul cu apă dulce, amplasat în apropierea umbrarului. Apa se scurgea în şuvoi din părul bogat şi negru, pielea bronzată scânteia în soare iar din chipul ei nu se distingeau decât buzele mari şi roşii. Imaginea era aproape ca un tablou suprarealist. Iustin înghite în sec dar rosteşte senin:

– Despre ce vorbim?!

Iar privirea lui de copil pus pe şotii mă face să izbucnesc în râs. E atât de simpatic. Hotărâtă să-l pun în încurcătură, continui neaşteptat:

– Vezi tu, nu prea ne potrivim la gusturi…

– La ce anume? Vrea el să ştie, mai exact.

– Păi, mie-mi plac grecul cu blonda, ţie, bruneta cu sânii mari…

– Ah… Şi lasă ochii în jos.

Când eram mai convinsă că s-a fâstâcit, a ridicat totuşi o privire atât de pătrunzătoare şi de directă, încât m-a făcut pe mine să roşesc şi să schimb vorba.

 §

 Într-una din seri, cea mai caldă şi mai parfumată, pe când ne întorceam de la tavernă, s-a decis unanim să facem baie în mare la lumina stelelor. Ne-am precipitat cu toţii spre camere să ne luăm prosoape, să ne schimbăm. Apoi, pe plajă, cineva a strigat „skinny dip!”. N-am stat pe gânduri. Mi-era dor de senzaţia înotului liber în apa mării. Am aruncat rapid hainele şi m-am avântat. A ieşit hărmălaie şi veselie. Apa neagră ca o smoală era caldă şi primitoare dar cumva plină de mistere. Te atrăgea şi în acelaşi timp te înfricoşa. Ne depărtam unii de alţii ca să ne bucurăm de libertate şi fiorul plutirii primordiale, apoi ne adunam mânaţi de frici şi senzaţii neclare. Ne strigam, glumeam şi râdeam.

L-am văzut pe Iustin depărtându-se în larg. M-am luat după el, vag. Nu ţineam să-l ajung, dar mă intriga mişcarea.

– Hei, nu ştiam că înoţi aşa de bine, i-am strigat la un moment dat.

– Nu înot bine. Aşa, cât de cât.

– Atunci cum de te lansezi aşa? Şi încă pe întuneric!

– Păi… am vrut să văd cum e să înoţi singur, în întuneric. Gol.

– Atunci, te las.

– Poţi să rămâi. Am văzut cum e.

– Şi? Cum e?

Ne depărtasem binişor de ceilalţi. Am început să călcăm apa ori să ne rotim în cerc, pe loc.

– Destul de scary… N-am mai făcut asta niciodată. Tu?

– Eu am mai înotat noaptea în mare.

– Goală?

– Ce importanţă are?

– Are.

– Da, goală. Îmi place cum se simte. E foarte diferit de ceea ce simţi când porţi costum de baie deşi pare că nu e mare lucru.

– O, da. E foarte diferit!

– Deci îţi place?

– Da.

– Atunci de ce spui că e scary?

– Mă refeream la întuneric. E ciudat să înoţi în mare aşa, pe întuneric.

Mă întinsesem pe spate, în plută. Şi pluteam în derivă, vag legănată de mare. Nu prea mai auzeam ce spunea Iustin. M-am trezit cu el apucându-mă de mână, precipitat.

– Hei, eşti ok?!

M-am speriat şi din sperietură m-am scufundat. Am ieşit apoi pufnind apa şi vociferând.

– Ce naiba faci! M-ai speriat…

– Îmi pare rău, tu m-ai speriat pe mine. Nu mai ziceai nimic. De fapt nici nu te mai vedeam.

– Ce credeai, că m-am înecat subit?! am comentat îmbufnată.

– Scuză-mă. Da, mi-a fost teamă că ai păţit ceva…

– Of, eşti exagerat!

– Crezi? Pentru că-mi pasă de tine?

– Pentru că, pentru că… pentru că eşti aşa de atent şi grijuliu. Pentru că nimeni nu e aşa.

– Cum aşa?

Nu era deloc momentul potrivit să-i spun ce credeam eu despre corectitudinea şi politeţea lui. Şi mai ales nu era locul. Ne găseam în largul mării, totuşi. Singuri. Între timp ceilalţi se cam retrăseseră pe mal. Probabil credeau că vrem să fim singuri. Pur şi simplu ne-au lăsat acolo.

– Iustin, cred că ar trebui să ieşim şi noi.

– Ţi-e teamă? Hai că nu suntem aşa de departe.

– Nu suntem departe, dar e târziu şi se face frig. Minţeam. Nu era trecut de miezul nopţii şi oricum asta chiar nu avea importanţă, iar frig nu era deloc. Mă simţeam stânjenită dintr-odată. Aş fi vrut să fiu oriunde în altă parte. Am început să înot spre mal. Iustin m-a ajuns din urmă şi mi-a strigat să rămân în apă.

– Poftim?! Cum să rămân în apă?

– Adică stai aici, la mal, dar în apă. Mă duc eu să îţi aduc prosopul ca să te acoperi cât mai repede.

– Eşti nebun… am mai strigat după el. Dar n-avea niciun sens să mă lupt cu apucăturile lui cavalereşti. Am rămas în apă, precum mi-a cerut. În definitiv, obţinusem câteva clipe de exclusivitate cu marea de catran. Doar eu şi ea. Am plutit numărând stelele până când m-am auzit strigată ca prin vis.

– Gata! Poţi ieşi acum.

Am lipăit desculţă pe nisipul ud, cât am putut de graţios şi diafan. Iustin, deja îmbrăcat, îmi ţinea prosopul întins şi îşi ferea privirea, ca din întâmplare. Am zâmbit, amuzată dar am tăcut. M-am înfăşurat şi am rostit un „Brr!” de probă.

– Ţi-e frig. Ce să-ţi dau? Prosopul meu e ud, dar pot să-ţi dau hanoracul…

– Nu-mi da nimic. Nu mi-e frig.

Prin cartier, în prima zi a anului


da, este un megaimaj

da, este un megaimaj