Tobă nemţească legată cu sfoară albastră (nu, nu e o reţetă)

Era vară. O splendidă zi de vară. Eu, împreună cu soţul din dotare ne deplasam lin pe drumurile patriei, admirând priveliştea. Mai mult eu, că el conducea. Printre „Ohh, ce frumos se vede acolo!” şi „Mvaaaai ce floarea soarelui galbenă!” ale mele, stimabilul strecura câte o mormăitură iritată, ceva ca o bombăneală cu adresă vagă. Am încercat, diplomată, să ignor, ca să nu-mi stric seninătatea. Las-că i-o trece lui. Ia să dăm şi muzica mai tare…

– Opreşte radioul!! îmi strigă musiu, când mi-era lumea mai dragă şi melodia mai şlăgăroasă.

– Poftim? fac nedumerită. Dar nu mai primesc răspunsuri, ci aud numai nişte înjurături în timp ce tragem pe dreapta. Coborâm. El, val-vârtej, eu, ca o floare.

– Fir-ar mama ei a naibii… zice el din spatele maşinii.

– Ce s-a întâmplat, dragule?

– Tu nu vezi că s-a spart toba?! trânteşte el înciudat şi se aruncă la pământ, chiorându-se pe sub maşină. Nu, nu vedeam. Pentru mine tobă spartă era o sintagmă care mă ducea cu gândul la o tamburină stricată, ori o toba mare, rotundă străpunsă de o săgeată şi, hai să zicem, o tobă d-aia de mâncat cu un cuţit înfipt în ea. Cam astea erau imaginile ce se năşteau în mintea mea. Nu vedeam nimic asemănător.

– Cum s-a spart? Unde? Mă arăt interesată, realizând că şi ţeava aia murdară din fundul maşinii tot tobă se cheamă.

– S-a spart, s-a rupt… băga-mi-aş….mâna-n portofel să dau iar pe la service…Doamneee! au urmat câteva invocări astrale, religioase, mă rog, ce-i vine omului la gură, la necaz. Eu, tot nelămurită, mă uitam ca găina la mărgică, lăsată pe vine lângă maşină.

– Păi, toba nu e asta? Încerc eu, cu calm, să-i canalizez atenţia la lucruri constructive. Şi arăt cu unghiuţa ţeava cea înnegrită.

– Nu, drăguţă. Nu e numai aia. Toba e lungă, luuungă. Până la motor, aşa.

– Daa? mă mir eu sincer. Şi pe dedesubt, pe-acolo, se lărgeşte, se face mai grasă, mai rotundă? Încerc să mă lămuresc, în timp ce el se tot vâra pe sub portbagaj.

– Nu, nu se face. E tot ca o ţeavă. De fapt, mai multe ţevi, îmi răspunde întretăiat şi căznit.

– Păi şi-atunci de ce-i mai zice tobă?!

– Auzi! Tu vrei să mă enervezi, sau ce? Nu vezi că-s plin de draci?! se zborşeşte la mine.

Renunţ să-l mai asist la cotrobăială, în poziţia „ pe ouate” şi mă retrag strategic, doi paşi mai încolo. La o adică, de ce să se spargă în capul meu toate. Mă uitam în jur descumpănită. Câmp în stânga, câmp în dreapta. Puţin înapoi se vedeau ultimele case dintr-un sat. Soare dogoritor, praf şi iarbă pricăjită pe un şanţ. Cam nasol. Mă întorc către bărbat.

– Auzi, da’ aşa, cu ea ruptă, nu mai putem să mergem? Are de-a face cu motorul?

– Un’să mergi cu ea aşa, femeie!? Tu n-ai auzit-o cum face? Nu, nu putem.

– Ahâm.

Mă mai sucesc, mă mai învârtesc. Maşini treceau cam rar.

– Şi de ce s-a rupt ea, aşa?

– De la dracii ei s-o gâdile, de la aia… de la paştele mă-sii… de la groapa aia în care am dat, acolo, la calea ferată! Am simţit când a atins!

– Păi dacă ai simţit, de ce nu ne-am oprit ca să vedem ce şi cum? Eu n-am simţit nimic, am crezut că aşa e doar balansul…

– Păi şi dacă opream ce vedeam? Că nu era ruptă încă. Ce, aveam rampă să mă bag sub ea, să văd exact? Nu vedeam nimic!

– Deci n-aveai ce să-i faci.

– Aveam, n-aveam… acu’ a picat. Am auzit-o cum scârţâia. Iiii, iii, făcea. Iiiii. Şi p-ormă baf! A căzut de tot.

– Făcea ea aşa ? Iiii, iiii ?

– Da, mă, făcea. Da’ tu ce s-auzi, tu dădeai radioul la maxim şi-ţi ardea de peisaje. Nu ştiu de ce mă mai enervez să-ţi explic.

– Întrebam şi eu. Puteai să spui că se aude ceva.

– Am spus, da’ nu m-ai auzit. N-am spus?

– Eu n-am auzit, ce vrei.

– Vreau să nu mă mai cicăleşti acum, aia vreau!

– Vrei să opresc o maşină? propun eu, cu juma’ de gură.

– Ca să ce?! Să se mai mire şi alţii de nenorocire?

– Nu ştiu. Poate are cineva o piesă, o chestie…

– Daa, umblă lumea cu tobe de rezervă.

– Am zis şi eu, deh. Mă duc în maşină, na.

– Păi, da. Du-te, stai la umbră! Lasă-mă pe mine, prostul, aici în praf şi-n soare să rezolv…

– Şi ce să fac? Am cu ce să te ajut?

– Nu ştiu. Stai aici lângă mine. Dă-mi o sârmă groasă, ceva de legat.

– O sârmă… mă crucesc eu, năucă. Dar nu mai zic cu voce tare „stai că am eu o sârmă groasă în poşetă, umblu cu ea la mine, mă scuzi că n-am şi o tobă…” şi tac înţelept. Tac şi mă gândesc ce-aş putea să găsesc. Şi o iau prin şanţul de lângă drum. Bălării, un rug de mure ars de soare, pietre. Şi cum mă uitam eu aşa, văd câţiva paşi mai încolo, ceva albastru. Mă duc, dau cu piciorul prin iarbă. Era un fel de sfoară, un şnur mai groscior, încolăcit şi încurcat printre buruieni. Vezi bine, Dumnezeu, în înţelepciunea lui, aşează ici colo unele lucruri care poate par absurde sau inutile. Ce să caute o sfoară albastră zdravănă în şanţul acela? Ce să caute? Mă aştepta pe mine. Apuc de ea, trag. Avea câţiva metri lungime şi vreo câteva noduri. Mă întorc cu descoperirea târâş.

– Asta e bună?

Domnul meu soţ, era lungit pe parasolarul argintiu într-o rână şi reuşea de minune să-şi murdărească mâinile şi tricoul pipăind sub dosul maşinii.

– Ia, dă-o încoa’! înşfacă sfoara şi începe a moşmondi cu ea în timp ce vorbea răstit cu toba, cred.

– …’re-ai al dreacu de fier împuţit, stai în legea mă-tii aşa cum trebuie, ptiu…

– Mai ai nevoie de ceva? E bună aia?

– E prea lungă! Ia vezi în torpedou, e un briceag mic. Adu-l încoace.

Aduc obiectul.

– Vezi să nu te tai.

– Asta ar mai lipsi…

– Reuşeşti să faci ceva? Mai caut o sârmă? Altceva?

Din proprie iniţiativă, o iau din nou prin şanţ, poate mai găsesc ceva util. În afară de nişte pene suspecte şi câteva cutii de bere, nimic. Revin. Al meu, ieşea de sub maşină, victorios.

– Hai c-am pansat-o! Măcar până acasă ar trebui să ţină.

– Da? Gata?

– Păi, ce. Credeai că nu mă descurc? În pustiu, în piatră seacă, eu tot găsesc o soluţie, drăguţă!

– Îhîm.

Anunțuri

2 Responses to Tobă nemţească legată cu sfoară albastră (nu, nu e o reţetă)

  1. mosu says:

    :)) recunosc ca esti destul de rabdatoare vizavi de metehnele masculine si destul de hotarata in asigurarea suportului tehnic…
    nu prea arati a nevasta clasica…
    „Şi arăt cu unghiuţa ţeava cea înnegrită” :)))
    fain!

    • catherine says:

      Moşule… aş putea să-ţi mulţumesc de complimente, dar…au trecut vreo 17-18 ani între timp. Sigur m-am mai schimbat de-atunci 😉

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: