Turcia cu 99km/oră – partea I (Istanbul)

Da, am fost iarăşi în Turcia. Am făcut o călătorie grozavă, plănuită de multă vreme, aproape cu neîncredere. Pur şi simplu era prea frumos ca să se întâmple. Şi totuşi, în ziua de Paşti am plecat. Nici nu ajunsesem la Giurgiu, când mica mea maşină, zisă Buburuza, zisă Miţu, mi-a şoptit că din motive secrete ea nu poate să meargă mai repede de 100km pe oră (în traducere tehnică, mi s-au aprins nişte beculeţe în bord, ceva cu ABS, bla-bla). Ce era de făcut? Să renunţ, nici vorbă. Aşa stând lucrurile, iată, am parcurs 3300km în 10 zile pline, prin cuprinsul Anatoliei cu 99km/oră. Fix. Asta, în ciuda faptului că în Turcia există şosele (şi nu vorbesc de autostrăzi) pe care poţi rula întins cu viteze ameţitoare, practic, parcă ai zbura dintr-un loc în altul, atât sunt de bune şi de libere.

Dar să încep cu începutul. În prima zi am ajuns la Istanbul. Cu greu, după 13 ore, dar am ajuns. Poate e de mirare cum de am făcut atât de mult? Păi, o dată că am rătăcit drumul prin Bulgaria, astfel încât am trecut munţii exact pe acolo pe unde nu-mi propusesem, adică prin pasul Şipka, iar în al doilea rând datorită vămii bulgaro-turce care este de un haos desăvârşit. Între cele trei-patru ghişee succesive de control eşti întors şi sucit cu indicaţii neclare, până se plictisesc de tine şi catadicsesc să te lase în plata lui Alah. Aşa că am ajuns la Bosfor în fapt de seară. Obosită, înfometată, nerăbdătoare, poate am găsit formula ideală de-a mă insera pe nesimţite în traficul celebru al marelui oraş. Nici nu mi-am dat seama când, în caruselul de lumini şi culori, cot la cot cu ei, înjurând Dacii 1300 vechi şi camionete-nălucă, făceam slalom ori tâşneam la semafoare.

Hotelul? Un chiţibuş de clădire înaltă şi îngustă, pe-o străduţă mică şi întunecoasă, desprinsă din bulevardul Ataturk ce desparte Fatih de Sultanahmet. Parcare? După ce-am încurcat circulaţia preţ de minute bune, timp în care şoferii grăbiţi (fără să mă apostrofeze măcar unul), îşi găseau loc de trecere cu dibăcie, care pe trotuar, care ocolind, care trecând la fir de păr de mine, am urmat indicaţiile boy-ului de la hotel şi am parcat pe un maidan, un loc viran între două clădiri, în care încăpeau aliniate vreo 15-16 maşini şi care părea să fie folosit drept parcare de mai mulţi întreprinzători din zonă, după reguli numai de ei ştiute. Totul e să ai încredere că nimic rău nu se poate întâmpla. Am urcat calabalâcul în camera cât o debara, ocupată în proporţie de 95% de pat şi, ce credeţi, că am picat lată să mă odihnesc? Nicidecum. Am pornit într-o raită de recunoaştere.

 

Până la Galata, numai bine, ne-am obişnuit cu agitaţia străzii, cu prăvăliile expunându-şi marfa viu colorată sau bine mirositoare, cu oamenii gălăgioşi şi grăbiţi care treceau printre maşini de colo, colo. Am privit furnicarul de pe poduri şi de sub ele, luminile reflectate de apele unduitoare. Apoi, cu fiecare moschee luminată colorat şi semeţită pe cerul indigo, cu fiecare fântână şi fiecare rond de flori parfumate, admirate în treacăt, ne-am lăsat transpuşi în atmosfera orientală, de basm. Dar basmul a devenit puţin halucinant când, la o idee spontană să apucăm dreapta-stânga-stânga-dreapta, foarte firesc ne-am găsit în mijlocul bazarului. Doar că la acea oră, numai noi şi câteva pisici fantomatice bântuiam prin labirintul de străzi identice şi mute. Obloanele trase ale prăvăliilor, trotuarele spălate, câteva vitrine luminate şi câte un banner fluturând indiferent. Ca într-un film absurd, alergam de colo-colo cu paşi şi voci răsunând straniu în pustietatea răspântiilor. „pe aici am mai fost, pe dincoace am urcat mai devreme, să o luăm pe aici..” Când şi când, o dubă a poliţiei trecea încet la două străzi depărtare, apoi dispărea. Se făcea, cred miezul nopţii deja. Iar noi nu reuşeam decât să nimerim în fundături, în faţa câte unei porţi mari închise cu lacăte a Grand Bazar-ului. Pasămite, ziua, treceai prin el, bine-merci, croindu-ţi drum în diagonală prin labirintul centrului vechi, însă acum, fiind închis, ne tot căzneam să-i dăm ocol. Într-un final, am întrezărit luminiţa de la capătul tunelului: se vedea şi auzea un tramvai. Apucând într-acolo, am ieşit la liman.

 

Odată, acest episod depăşit, l-am trecut sub tăcere, ca şi cum rămânea ca un fel de test preliminar, un pact cu oraşul. A doua zi, ca turiştii obişnuiţi, am luat un tramvai până la Moscheea Albastră, pe care am şi vizitat-o în ciorapi. Aya Sofia, corpolentă şi impunătoare nu se vizita fiind zi de luni, aşa că i-am dat ocol şi am intrat în parcul Gulhane care înconjoară palatul Topkapî. Şi rău nu ne-a părut. Toată luna aprilie, la Istanbul e declarat Festivalul Lalelelor, aşa încât, dacă pe străzi, prin rigole strălucesc minunatele flori ale sultanilor, în parc, lalelele sunt în delir. Pâlcuri, şiruri, covoare, desene, ronduri de lalele de toate culorile, combinate între ele sau cu alte flori. Gazon şi copaci îngrijiţi, bănci şi alei cochete, copii la joacă ori tineri citind. Ciripit. Soare. Miros îmbătător de zambile. Apoi, Bosforul albastru, de sus din ceainăria cu mese din lemn, de sub zidurile palatului. Am stat mai bine de-o oră, căscând gura la furnicarul dintre cele două continente şi bând ceai turcesc, servit în ceainice de aramă fierbinţi. Ne-a bătut soarele în cap şi briza în urechi. Numai foamea a reuşit totuşi să ne mâne în jos, spre Galata. Am mâncat pe lângă gara Sirkeci, la o locantă în care „ademenitorul de muşterii” (cred cu toată convingerea că există această funcţie în nomenclatorul de meserii, la ei) s-a bucurat să ne poată adresa formula românească „Ce faci, frate” şi desigur, să-l menţioneze pe Hagi. Apoi, încercând să rezolvăm cu plata timbrului de autostradă, HGS (un fel de vignetă reîncărcabilă din care ţi se trag taxele de autostrăzi prin citire automată) am găsit chiar Buyuk Postane, adică poşta mare, unde cu numere de ordine la mai multe ghişee, se rezolvau diverse probleme ale cetăţenilor, probabil taxe, facturi, cam ca la noi, doar că oleacă mai eficient. Am sfârşit după-amiaza, în Taksîm, la o cofetărie, după ce am trecut podul Galata cu piciorul iar dealul l-am urcat cu funicularul, luând apoi tot Istiklalul la pas în căutarea unui atelier de pantofi (ce s-a dovedit o dugheană neinteresantă, până la urmă).

Aya Sofia

Aya Sofia

Moscheea Albastră

Moscheea Albastră e gri

şi de ce îi zice albastră? de la mozaicul din interior

şi de ce îi zice albastră? de la mozaicul din interior

în zona nevizitabilă, aveau acces doar musulmanii care doreau să se roage. sigur că făceau şi poze înainte!

în zona nevizitabilă, aveau acces doar musulmanii care doreau să se roage. sigur că făceau şi poze înainte

dacă vă întrebaţi de la ce venea numele de Înalta Poartă, asociat curţii Imperiului Otoman...

dacă vă întrebaţi de la ce venea numele de Înalta Poartă, asociat curţii Imperiului Otoman…

parc Gulhame

parc Gulhame

privind pe Bosfor

vedere către Bosfor

la un ceai

…din ceainăria de lângă Topkapî

Poşta Mare

Poşta Mare

un poliţist păzea o intrare...

un poliţist păzea o intrare… (în realitate era şi mai simpatic decât se vede în poză)

Eminonu

Eminonu

Seara ne aştepta experienţa dansului la o milonga găzduită de turci, iar a doua zi urma să ne luăm la revedere de la continentul european.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: