Cum arată Biblioteca bloggerului român?

Să dăm din casă. Din casa bloggerilor români. Ia să vedem, ce avem? Avem tătici, avem mămici, avem moşi, bucătari, poeţi, călători, povestitori, artişti, realişti, dansatori, emigranţi, fotografi, nebuni, sensibili. Şi încă mulţi alţii. Avem şi campanii din când în când. Avem prietenii şi animozităţi, grupuri ori frăţii. Mai avem şi subiecte fierbinţi uneori. Sau isterii. Ori mofturi, mode trecătoare. Bun. Dar bibliotecă avem? Ei?

Deja la a doua ediţie, Chinezu construieşte Biblioteca bloggerului român. Adică, adună Top 10 ale cât mai multor bloggeri.

Mi-am zis să aduc şi eu câteva cărămizi, deşi, cu neplăcută uimire, am constatat că am citit mult mai puţin decât mi-aş fi dorit în 2014, din ce în ce mai puţin în ultima vreme. Orişicât, de-un top 10 tot a ieşit.

 

Top 10 cărţi citite de Catherine în 2014

Autor	Carte	Editura	Nota
Alain de Botton	Eseuri de îndrăgostit	Humanitas	11
Jeni Acterian	Jurnalul unei fete greu de mulţumit	Humanitas	10
Eckhart Tolle	Puterea prezentului	Curtea Veche	9
Ileana Vulpescu	Candidaţii la fericire	Cartea Românească	8
Iulia Nălăţan	India Darsham	Cununi de stele	7
Elif Şafak	Cele 40 de legi ale iubirii	Curtea Veche	6
Kader Abdolah	La porţile moscheii	Univers	5
Cezar Petrescu	Întunecare	Albatros	4
Ştefan Agopian	Scriitor în comunism	Polirom	3
Tudor Arghezi	Cimitirul Buna Vestire	Curtea Veche	2

 

Afară de cele 10 calificate în top, ar mai fi o seamă de cărţi, unele banale sau mai puţin plăcute, altele de-a dreptul neinteresante, fapt pentru care au rămas neterminate. Marea dezamăgire, să zicem aşa, este Jurnalul mult râvnit al lui Alice Voinescu, pe care l-am obţinut până la urmă în dar de la o persoană dragă şiii…pe care n-am putut să-l citesc până la capăt. N-am abandonat de tot, încă ţin cartea pe noptieră, dar va fi o bătălie tare lungă. Tot dintre eşecuri, anul trecut l-am abandonat pe Murakami. Am dăruit Cronica păsării arc cuiva care, culmea, l-a citit dintr-o suflare după ce îşi făcuse veacul( ani, nu exagerez), la căpătâiul meu. Şi Calvarul lui Tolstoi a luat înapoi drumul raftului după numai câteva capitole citite. Iar Isabel Allende încearcă din răsputeri să mă prindă cu a ei My invented country, dar nu prea avem chimie. Sau răbdare.

Şi totuşi ce am mai citit în 2014 dacă aia nu, aia nu? Nu e nici un mister. Am recitit. Cella Serghi, tot (când mă păleşte dorul, aşa fac), Cezar Petrescu, Dumineca orbului, Calea Victoriei, Hortensia Papadat Bengescu, Minulescu, Arghezi, Marin Sorescu, Rodica Ojog Braşoveanu. La plajă, am avut un teanc de San Antonio, nişte poliţiste adorabile.

Nu e locul şi momentul să detaliez  relaţia cu fiecare dintre cărţile amintite, poate am s-o fac cândva, pe rând. Dar dacă tot e vorba de bilanţuri, nu pot să nu observ că nu e anul cel mai spectaculos în ce privesc lecturile mele. Au fost în trecut alte titluri care m-au impresionat mai tare, autori pe care i-am descoperit cu entuziasm, subiecte care m-au inspirat şi influenţat.

Or veni vremuri mai bune şi mai bogate, sper.

 

Haideţi cu topurile voastre din 2014, ca să facem Biblioteca bloggerului cât mai mare şi mai frumoasă. Până pe 31 ianuarie!

Tobă nemţească legată cu sfoară albastră (nu, nu e o reţetă)

Era vară. O splendidă zi de vară. Eu, împreună cu soţul din dotare ne deplasam lin pe drumurile patriei, admirând priveliştea. Mai mult eu, că el conducea. Printre „Ohh, ce frumos se vede acolo!” şi „Mvaaaai ce floarea soarelui galbenă!” ale mele, stimabilul strecura câte o mormăitură iritată, ceva ca o bombăneală cu adresă vagă. Am încercat, diplomată, să ignor, ca să nu-mi stric seninătatea. Las-că i-o trece lui. Ia să dăm şi muzica mai tare…

– Opreşte radioul!! îmi strigă musiu, când mi-era lumea mai dragă şi melodia mai şlăgăroasă.

– Poftim? fac nedumerită. Dar nu mai primesc răspunsuri, ci aud numai nişte înjurături în timp ce tragem pe dreapta. Coborâm. El, val-vârtej, eu, ca o floare.

– Fir-ar mama ei a naibii… zice el din spatele maşinii.

– Ce s-a întâmplat, dragule?

– Tu nu vezi că s-a spart toba?! trânteşte el înciudat şi se aruncă la pământ, chiorându-se pe sub maşină. Nu, nu vedeam. Pentru mine tobă spartă era o sintagmă care mă ducea cu gândul la o tamburină stricată, ori o toba mare, rotundă străpunsă de o săgeată şi, hai să zicem, o tobă d-aia de mâncat cu un cuţit înfipt în ea. Cam astea erau imaginile ce se năşteau în mintea mea. Nu vedeam nimic asemănător.

– Cum s-a spart? Unde? Mă arăt interesată, realizând că şi ţeava aia murdară din fundul maşinii tot tobă se cheamă.

– S-a spart, s-a rupt… băga-mi-aş….mâna-n portofel să dau iar pe la service…Doamneee! au urmat câteva invocări astrale, religioase, mă rog, ce-i vine omului la gură, la necaz. Eu, tot nelămurită, mă uitam ca găina la mărgică, lăsată pe vine lângă maşină.

– Păi, toba nu e asta? Încerc eu, cu calm, să-i canalizez atenţia la lucruri constructive. Şi arăt cu unghiuţa ţeava cea înnegrită.

– Nu, drăguţă. Nu e numai aia. Toba e lungă, luuungă. Până la motor, aşa.

– Daa? mă mir eu sincer. Şi pe dedesubt, pe-acolo, se lărgeşte, se face mai grasă, mai rotundă? Încerc să mă lămuresc, în timp ce el se tot vâra pe sub portbagaj.

– Nu, nu se face. E tot ca o ţeavă. De fapt, mai multe ţevi, îmi răspunde întretăiat şi căznit.

– Păi şi-atunci de ce-i mai zice tobă?!

– Auzi! Tu vrei să mă enervezi, sau ce? Nu vezi că-s plin de draci?! se zborşeşte la mine.

Renunţ să-l mai asist la cotrobăială, în poziţia „ pe ouate” şi mă retrag strategic, doi paşi mai încolo. La o adică, de ce să se spargă în capul meu toate. Mă uitam în jur descumpănită. Câmp în stânga, câmp în dreapta. Puţin înapoi se vedeau ultimele case dintr-un sat. Soare dogoritor, praf şi iarbă pricăjită pe un şanţ. Cam nasol. Mă întorc către bărbat.

– Auzi, da’ aşa, cu ea ruptă, nu mai putem să mergem? Are de-a face cu motorul?

– Un’să mergi cu ea aşa, femeie!? Tu n-ai auzit-o cum face? Nu, nu putem.

– Ahâm.

Mă mai sucesc, mă mai învârtesc. Maşini treceau cam rar.

– Şi de ce s-a rupt ea, aşa?

– De la dracii ei s-o gâdile, de la aia… de la paştele mă-sii… de la groapa aia în care am dat, acolo, la calea ferată! Am simţit când a atins!

– Păi dacă ai simţit, de ce nu ne-am oprit ca să vedem ce şi cum? Eu n-am simţit nimic, am crezut că aşa e doar balansul…

– Păi şi dacă opream ce vedeam? Că nu era ruptă încă. Ce, aveam rampă să mă bag sub ea, să văd exact? Nu vedeam nimic!

– Deci n-aveai ce să-i faci.

– Aveam, n-aveam… acu’ a picat. Am auzit-o cum scârţâia. Iiii, iii, făcea. Iiiii. Şi p-ormă baf! A căzut de tot.

– Făcea ea aşa ? Iiii, iiii ?

– Da, mă, făcea. Da’ tu ce s-auzi, tu dădeai radioul la maxim şi-ţi ardea de peisaje. Nu ştiu de ce mă mai enervez să-ţi explic.

– Întrebam şi eu. Puteai să spui că se aude ceva.

– Am spus, da’ nu m-ai auzit. N-am spus?

– Eu n-am auzit, ce vrei.

– Vreau să nu mă mai cicăleşti acum, aia vreau!

– Vrei să opresc o maşină? propun eu, cu juma’ de gură.

– Ca să ce?! Să se mai mire şi alţii de nenorocire?

– Nu ştiu. Poate are cineva o piesă, o chestie…

– Daa, umblă lumea cu tobe de rezervă.

– Am zis şi eu, deh. Mă duc în maşină, na.

– Păi, da. Du-te, stai la umbră! Lasă-mă pe mine, prostul, aici în praf şi-n soare să rezolv…

– Şi ce să fac? Am cu ce să te ajut?

– Nu ştiu. Stai aici lângă mine. Dă-mi o sârmă groasă, ceva de legat.

– O sârmă… mă crucesc eu, năucă. Dar nu mai zic cu voce tare „stai că am eu o sârmă groasă în poşetă, umblu cu ea la mine, mă scuzi că n-am şi o tobă…” şi tac înţelept. Tac şi mă gândesc ce-aş putea să găsesc. Şi o iau prin şanţul de lângă drum. Bălării, un rug de mure ars de soare, pietre. Şi cum mă uitam eu aşa, văd câţiva paşi mai încolo, ceva albastru. Mă duc, dau cu piciorul prin iarbă. Era un fel de sfoară, un şnur mai groscior, încolăcit şi încurcat printre buruieni. Vezi bine, Dumnezeu, în înţelepciunea lui, aşează ici colo unele lucruri care poate par absurde sau inutile. Ce să caute o sfoară albastră zdravănă în şanţul acela? Ce să caute? Mă aştepta pe mine. Apuc de ea, trag. Avea câţiva metri lungime şi vreo câteva noduri. Mă întorc cu descoperirea târâş.

– Asta e bună?

Domnul meu soţ, era lungit pe parasolarul argintiu într-o rână şi reuşea de minune să-şi murdărească mâinile şi tricoul pipăind sub dosul maşinii.

– Ia, dă-o încoa’! înşfacă sfoara şi începe a moşmondi cu ea în timp ce vorbea răstit cu toba, cred.

– …’re-ai al dreacu de fier împuţit, stai în legea mă-tii aşa cum trebuie, ptiu…

– Mai ai nevoie de ceva? E bună aia?

– E prea lungă! Ia vezi în torpedou, e un briceag mic. Adu-l încoace.

Aduc obiectul.

– Vezi să nu te tai.

– Asta ar mai lipsi…

– Reuşeşti să faci ceva? Mai caut o sârmă? Altceva?

Din proprie iniţiativă, o iau din nou prin şanţ, poate mai găsesc ceva util. În afară de nişte pene suspecte şi câteva cutii de bere, nimic. Revin. Al meu, ieşea de sub maşină, victorios.

– Hai c-am pansat-o! Măcar până acasă ar trebui să ţină.

– Da? Gata?

– Păi, ce. Credeai că nu mă descurc? În pustiu, în piatră seacă, eu tot găsesc o soluţie, drăguţă!

– Îhîm.

Jurnal. Primele amintiri din pruncie

Eram patru fraţi, la mama: eu, două surori şi-un frate. Şi semănam toţi ca patru picături. Viaţa era frumoasă şi simplă la noi în curte. Joacă multă, răsfăţ, mâncare pe săturate şi somn liniştit în braţele mamei. Dar într-o zi am plecat cu toţii, mai puţin mama. Ne-a luat un domn cu ochi blânzi şi voce prietenoasă în maşina lui şi ne-a dus undeva în oraş. Fraţii mei plângeau la unison, aşa că m-am luat şi eu după ei, cam fără convingere. Pe mine mă interesa ce se întâmplă şi nu înţelegeam ca zbieretele să ne ajute. Când ne-am oprit şi s-a deschis uşa, o fată care mirosea a parfum şi un băiat înalt, cu mâini lungi se uitau la noi. Au vorbit cu domnul blând o vreme, apoi fata m-a luat în braţe. Nu plângeam, doar inima îmi bătea ca la porumbel. Şi cred că îmi curgeau puţin mucii. Nu-mi mai vedeam fraţii, ci doar le auzeam vocile speriate. Am închis ochii şi mi-am zis „fie ce-o fi!”. Am plecat cu ei. Mâinile reci ale băiatului înalt m-au strâns o vreme de după gât, apoi m-am liniştit la pieptul lui. Am ajuns într-o casă străină şi plină de obiecte noi şi interesante. M-au lăsat să inspectez o vreme. Apoi a urmat baia cu clăbuc. Nu mai făcusem aşa ceva, dar mi-a plăcut. Apa caldă era bună iar masajul cu spumă era gâdilicios şi amuzant. Mai neplăcut a fost după aceea când am dârdâit minute în şir. O făceam ca să mă încălzesc, dar tipa mă tot freca cu un prosop şi apoi mă teroriza cu un fel de tun cu aer cald. Am aţipit până la urmă. Nu era rău deloc.
Mai târziu mi s-a oferit de mâncare. Bun, pe săturate. N-a trecut mult şi mi-a venit să fac pipilică. Unde, cum? M-am urcat pe genunchii fetei şi, plină de încredere, i-am dat drumul. Proastă idee! M-am ales cu afuriseli şi alte ţipete neînţelese, plus o palmă după ceafă. În baie, pe gresia albastră am meditat un timp, apoi am descoperit ligheanul. Am ieşit spăşită dar totuşi victorioasă. Hai, că începeam să pricep care era treaba.
Despre prima noapte nu-mi amintesc mare lucru. Cred că am plâns până am adormit. Dar dimineaţa a venit cu veselie şi joacă prin pat, pe canapea, prin toată casa. Şi cu mâcare domnească şi răsfăţ lenevos. M-am obişnuit repede şi am luat în stăpânire teritoriul. Rămâneam adeseori singură şi, nestingherită, exploram fiecare colţ, fiecare obiect. Era un univers plin de surprize şi avea să rămână aşa încă multă vreme.
Tipa, căreia îmi venea mai mereu să-i zic „mami” şi aşa i-a rămas numele, nu mă răsfăţa excesiv, dar ne înţelegeam bine, atâta vreme cât nu schimbam locul obiectelor. De exemplu, faptul că am mutat fierul de călcat (o chestie cu găurele, butoane şi plastic colorat dar şi cu un fir lung şi foarte atrăgător) de pe o poliţă pe podea i-a displăcut profund. Nici n-a contat că m-am împiedicat când am făcut un salt ca să mă feresc şi m-am redresat în ultima clipă la triplul tulup înşurubat. Nici felul în care tot aranjez covorul nu-i place. Am încercat toate formele posibile, ca să rupem puţin monotonia acelui veşnic plat-întins. Spiralat diagonal, fronsat, pliat în cute mari sau mici, ori chiar sauvage-neglijee. Nimic n-a avut succes, ba mi-am mai luat şi ocări. O să încerc un franjurat pe margini, măcar. Dar astea- s nimicuri. Dramă a fost atunci când am rămas blocată în baie. Mă dusesem să verific peria de curăţat wc-ul şi dintr-una în alta, aranjând lucrurile pe-acolo, am tot potrivit cordonul de la halatul de pluş, agăţat pe uşă, până când s-a blocat ieşirea. Efectiv rămăsesem prizonieră. M-am panicat puţin. Apoi m-au luat nervii. Dar în cele din urmă, m-am liniştit. Ce puteam să fac?! După câteva ore bune, în care m-am plictisit de moarte şi am dormit, numai eu ştiu cât de chinuită, direct pe gresie, a venit şi mami cu o falcă în cer şi una în pământ. Mi-am luat o chelfăneală straşnică. Cică eram un sconcs împuţit (e drept că s-a cam înverzit la faţă când a deschis uşa) şi un drac împieliţat. Eu, care din delicateţe şi pudoare acoperisem răhăţelul cu covoraşul bleu pufos. Primul răhăţel. Pe al doilea l-am lăsat discret într-un colţ şi am sprijinit deasupra o cutie de pudră (nu părea folosită prea des). Deh, cine să înţeleagă femeile astea?! Eram o biată pisică de 2 luni.

Maria Tănase. De sub duş până-n Popa Nan, cu retur prin sala Radio

Aflasem întâmplător că la cursul de actorie trebuie să cânt/improvizez câteva melodii în faţa colegilor. După momentul de panică, cu transpiraţie rece pe şira spinării „eu nu mă mai duc acolo, îmi schimb şi numerele de telefon să nu mă mai găsească nimeni şi să-mi ceară socoteală de ce-am dezertat”, am început timid să trec în revistă totuşi ce cântece ştiu. Aşa, ca pentru mine. Şi cum nu-s un fan al muzicii contemporane, m-am dus în urmă. Mult. Am închis ochii şi m-am gândit ce cântece ascultam în casă, copil fiind, ce auzeam pe mama ori pe bunica cântând. „Mi-o zâs mama că mi-o da, văleleu, văleleuuu, 20 de perne mici, tăte pline cu furnici…” aha, cântec amuzant, melodie simplă. „Aseară ţi-am luat basma…şalalalaa” bon – săltăreţ, dansant. La „mi-am pus busuioc în păr, măi…” deja îngânam cu glas tare. Şi tot aşa. Din 10 cântece, 7 erau ale Mariei Tănase. Am început să caut pe youtube înregistrări şi versuri. Am început să cânt. În casă, în baie, în maşină. În gând. Îmi făcusem un repertoriu. Sincer, mi se părea extraordinar faptul că timbrul meu aducea cu al Mariei şi că melodiile mi se potriveau atât de bine. Ok, sunt modestă, dar asta e realitatea. Am uitat de exerciţiile de actorie şi am petrecut ore întregi, căutând şi ascultând vocea Mariei Tănase. Într-un final, m-am potolit, fără să mă înscriu la vreun concurs. Dar am rămas cu un secret frumos în suflet. Am găsit poveşti despre ea şi fotografii fascinante. De parcă n-ar fi fost destul. S-a născut în oraşul în care locuiesc şi care mă fascinează constant, Bucureştiul. Ultima casă în care a locuit se găseşte pe una dintre străzile cu farmec încă neştirbit, Popa Nan, un adevărat castel, învelit în iederă. O admir în fiecare dimineaţă când îi trec pe dinainte şi, nu de puţine ori, mă gândesc fugitiv la Maria. Lumeee, lumeee! Sorooo lumee…

Popa Nan nr.32

Unde vreau să ajung? La faptul că, spre norocul nostru, mai sunt şi alţi oameni fascinaţi de acest personaj. Există, printre altele, un proiect Roots Revival Romania , care anul ăsta îşi propune un turneu prin 10 oraşe româneşti. Numele turneului este, atât de sugestiv, Colors of Maria. V-aţi prins? Folclor, jazz, instrumente din alte culturi muzicale, voci bune. Curioşi? Verificaţi când ajunge în oraşul vostru. În Bucureşti avem două zile!

 

Craiova: 23 septembrie- Teatrul Marin Sorescu

Timișoara: 25 septembrie- Teatrul Național

Oradea: 26 septembrie – Casa Sindicatelor

Cluj-Napoca: 28 septembrie- Filarmonica Transilvania

Sibiu: 29 septembrie- Casa Sindicatelor

Brașov: 01 octombrie- Centrul Reduta

Iași: 03 octombrie- Teatrul Luceafărul

Galați: 04 octombrie- Casa Studenților

Constanța: 06 octombrie- Casa Sindicatelor

București: 11 octombrie -Sala Radio

București: 12 octombrie -Sala Radio

 

Înregistrare rară, un tango

 

Ce-am făcut eu la Street Delivery

Se fac vreo trei luni de când tot mă tot aflu-n treabă cu atelierul de dramaturgie numit Scrie despre tine. După cum îi zice numele, e lesne de înţeles ce m-a adus. Mai greu de priceput este ce mă face să rămân. Că mi-am tot zis „Doamne, nu mai calc acolo. Eu cu oamenii ăia nu mai dau ochii nevăr-evăr.” şi alte de-astea, până m-am obişnuit să nu-mi mai bat capul cu gânduri despre perspectivă. Să fiu şi să mă bucur dacă e cazul. Şi a tot fost. Cazul, vreau să zic.

Dar nu despre asta vreau să vorbesc acum, ci despre Street Delivery şi cum am avut noi stand acolo. Iac-aşa. Un dreptunghi sub două umbrare alăturate, o masă, câteva scaune şi o mochetă. Hârtie şi instrumente de scris. Plus multe idei frumoase.

Vremea a fost mârşavă. A fost şi furtună şi ploaie torenţială şi ploaie mocănească şi soare arzător şi vânt şturlubatic. Au fost şi momente de calm şi senin, recunosc. Dar ce e cel mai important, au fost o mână de oameni care s-au preocupat de toate cele şi i-au susţinut pe dragii noştri Vera şi Sorin. Personal, nu simt c-am contribuit notabil la bunul mers, dar nici n-am încurcat. Am făcut ce-mi place mie cel mai mult, am observat.

Circumspectă din fire, nu mă aşteptam la cine ştie ce trecere cu activitatea nostră desuetă, scrisul. Da’ de unde! Curioşii nu mai pridideau cu întrebările şi curajoşii cu scrisul. Sâmbătă, jocul Piticot cu întrebări personale a avut un succes nebun, iar free flow-ul aducea constant oameni dornici să scrie despre lucuri absolut personale. Duminică, Ruleta cu misiuni a fost la mare căutare. Până şi eu am cedat la un moment dat şi m-am lăsat antrenată în turul străzii Arthur Verona cu ochii legaţi. Ce-a ieşit stă mărturie pe foaia scrisă mărunt şi atârnată în stânga standului.

Ne-au lăsat rânduri geniale copii, adolescenţi, adulţi şi chiar o doamnă venerabilă. Am notat tone de adrese de mail ale doritorilor de interacţiuni viitoare. Ne-au întrebat despre una-alta oameni care-şi mărturiseau profesia – psihologi şi care mustăceau aflând subiectele eseurilor noastre şi-ale vizitatorilor noştri. Ştiau ei ce ştiau. Curată terapie în aer liber şi în văzul lumii se petrecea la noi. Am privit cu uimire şi bucurie zeci de oameni care aşezaţi în câte-un colţişor, pe o pernă, pe un scaun ori chiar în picioare scriau despre ei. Scriau şi apoi lăsau foaia cu rânduri şi desene cu privirea aceea care spune „poftim o bucăţică din sufletul meu, ai grijă de ea”. Şi se tot duceau zâmbind.

Scrie despre tine! Iar oamenii scriu. Nu e incredibil?