25 sep 13
Se face tot mai frig. Dimineţile, mai ales, aerul e rece şi pătrunzător. După amiezele se mai încălzeşte, apoi apar norii – roşii, galbeni, vineţii, spre asfinţit dau spectacol de culoare. Probabil, septembrie e una dintre cele mai frumoase luni pe la noi.
Încerc să înnod poveştile de alte poveşti, mai vechi, de vreo idee, de ceva. Nu se leagă. Îmi petrec vremea răsfoind (în continuare) netul, aiurea, degeaba, fără măcar să găsesc ceva remarcabil. Mă apasă un sentiment de zădărnicie, mi-e lehamite de tot şi de toate. Apoi, am mici răbufniri de energie, de semi-entuziasm, ca să cad iar în starea blazată, la scurtă vreme. O fi astenia de toamnă.
Începusem cândva un fel de tablou, în care voiam să imortalizez toate figurile remarcabile pe care le-am întâlnit prin viaţă, transformate în personaje, desigur. Acum îmi pare numai bun de start pentru un roman. Cam aşa…
Greierii ţârâie de-abia ne auzim. E seară târziu şi miroase a praf şi-a pepeni galbeni. Se ridică dogoarea căldurii din pământ şi nimic nu trădează apropierea mării. Dar ea e acolo, calmă.
Eli se ridică dezlipindu-şi rochia subţire de corpul fierbinte şi asudat.
– Mă duc să mă plimb. Poate fac şi-o baie. Nu mai suport zăpuşeala asta! Cum puteţi să staţi?!
– Mergi pe plaja? Vin şi eu. Se trezeşte ca din transă Sana.
Ceilalţi rămân nemişcaţi, cu privirile pierdute prin paharele de bere, aşezaţi roată în jurul mesei de plastic de sub vie. Mă uit după fetele care se depărtează pe cărarea din fundul grădinii. Eli se vede bine, din cauza rochiei albe, aproape strălucitoare. Pe Sana mai mult o ghicesc, după părul blond zburlit de sare şi vânt. La masă atmosfera lâncezeşte. Îmi dau peste cap berea şi mă ridic. Carla se animă brusc, ca o păpuşă cu cheiţa răsucită şi-mi aruncă o privire languroasă. Nu contenesc să mă minunez cum poate trece de la o stare la alta atât de rapid, cum poate schimba măştile atât de uşor, fără să se încurce… Până acum câteva secunde era o păpuşă de cârpe, o prezenţă anonimă la masă, acum e femeia senzuală care flirtează cum respiră.
– Tu ce faci, Fil? mă întreabă moale, Radu. Ce căldura dracu’, frate, n-am niciun chef de nimic, nici să ies, nici să dorm, nici nimic… se vaietă tot el.
Nu-i răspund decât ridicând din umeri şi o iau spre poartă. O aud pe Carla declarând răspicat “ Eu mă duc să mă culc! Mâine la 7 sunt pe plajă!” şi apoi comentariile ironice ale celorlalţi care se pierd în urmă. O iau pe şosea pe sub pomi. Iar când pomii se termină, rămân sub cerul înstelat. Merg cu capul pe spate şi mi se pare că stelele mai mici pâlpâie sensibile la ţârâitul insistent al greierilor, de parcă le-ar atinge. De parc-ar fi în legătură. Alcor, firav, la îndoitura oiştii Carului Mare mai că se stinge când vreun sunet răsună mai prelung. Ameţesc. O iau la dreapta de-a dreptul peste camp, spre plajă. Îmi simt hainele jilave şi nesuferite. Vreau să ma scufund în mare, să înot departe, ca să privesc ţărmul presărat cu lumini pâlpâitoare. Îmi amintesc cum înotam în tinereţe, fără oprire, cate-o oră, două. Numai tipa cu ochi verzi, din Mangalia, înotătoarea, cum o chema oare? , îmi mai ţinea companie câteodată. Întotam întins până ne depărtam, apoi lejer, prin apa clară, până când malul nu se mai vedea. Ne orientam după epavă şi macaralele din şantier. Stăteam în plută şi visam. Ea nu ştiu la ce se gândea, rar vorbeam. Avea nările mari, ca de focă şi-un păr negru, lucios. De fapt, eu în sinea mea, chiar aşa îi ziceam, foca. Acum voi înota singur, nu aşa departe, sigur. E noapte şi nici eu nu mai am 20 de ani.
Pe plajă e pustiu. Undeva în dreapta, spre cazemată străluceşte ceva alb, probabil Eli cu Sana stau pe nisip. Mă dezbrac din mers şi mă înfior la primul pas în apă. E răcoroasă. Intru încet, lăsând undele să mă cuprindă treptat. Marea foşneşte, fără urmă de val. Mă scufund şi ea mă înghite ca o smoală compactă. Bras, până când îmi amorţesc muşchii. Apoi plută, cu ochii pe cer. E fantastic! Toată bolta se uită cu milioane de ochi la mine şi-mi face semne misterioase. Rămân pironit. Vorba vine, curentul mă poartă de colo-colo, împingându-mă spre mal. Mă depărtez iar, înotând acum pe spate. Ţărmul nu e feeric cum aş fi vrut. Prea multe lumini înspre sat, prea multe culori şi clădiri. Ba chiar mai răzbat şi frânturi de muzici. Mă scufund şi mă înfior de liniştea şi bezna de sub apă. C-o sămânţă de spaimă în inimă o iau spre mal. Ies suflând greu şi fericit ca un naufragiat care-a atins pământul.
Catherine's crossroad 