Jurnal de toamnă şi de doamnă (7)


1 oct. 13

Doamne, ce vreme de iarnă! Ploaie, vânt în duşmănie. Parcă amestecat cineva zilele, lunile, anotimpurile. Mi-am amintit de ziua de 1 iulie, când, tot aşa, incredibil, turna cu găleata şi sufla un vânt nemernic la malul mării pe care îl priveam cu ciudă şi regret. Pe el, pe mal. Dar atunci, mă cam durea la başcheţi, aveam timp să aştept să iasă soarele, era toată vara înainte. Acum, dacă ratăm perioada asta în care toamna ar fi putut să fie atât de frumoasă, ce ne mai rămâne? Halouinu? Bruma şi guturaiul lui noiembrie? Pff!

În schimb, am trecut cu bine a patra zi de post. Care va fi şi ultima. M-am plictisit. Fizic sunt lămurită că aş putea să continui multă vreme, dar în mintea mea deja zburdă alte idei, vreau să încerc altceva. Aşa că, urmează suc de fructe, grâu şi apoi papa bun.

Azi am primit o invitaţie foarte flatantă. Anda de la hailabord.ro mi-a propus un interviu pentru seria ei numită „România întreabă, bloggerii răspund.”. 10 întrebări simple, la care am răspuns repejor. Drăguţ.

Anunțuri

Jurnal de doamnă şi de toamnă (6)


30 septembrie 2013

Mă puse ăl cu coarne în seara asta să mă duc la tango. Ploaie, cod portocaliu, nimic nu mi-a stat în cale. Toate bune şi frumoase, atmosfera era plăcută, cursanţii de soi bun, numai că ce-i vine în cap profului… să facem milonga. Să ne înţelegem, stilul milonga e un soi de sârbă îndrăcită, dansată în pereche, pe nişte melodii foarte vesele şi sprinţare. Aşa că, dă-i şi luptă. A fost ca o oră de aerobic. La starea mea delicată, în a treia zi de post era exact ce-mi trebuia. Cu toate astea am rezistat eroic. Ba, mi-a şi plăcut. Atâta doar, că acum, zac epuizată şi cu pulsul crescut. Şi beau apă în neştire.

După cum au decurs lucrurile până acum, vreau să zic, de fapt, după cât de uşor am suportat, se pare că ori detoxifierea nu a avut loc, ori am un organism foarte puţin îmbâcsit cu toxine. Hmm.

În altă ordine de idei, cu sau fără legătură cu asta, simt că mă aşez cumva în locul meu, încep să mă simt iarăşi bine singură, să mă plac, să mă accept aşa cum sunt. Adică, minunată, desigur.

Şi, în cu totul altă ordine de idei, e normal să fie atât de frig la vremea asta?! azi am tremurat jumătate de zi de frig şi apoi de frică la gândul drumului înapoi prin frig, spre casă. o zi mult, mult prea rece şi udă pentru gustul meu. Mâine trag izmenele şi şuba, clar!

jurnal de doamnă şi de toamnă (5)


29 sep. 13

A doua zi de post. Mă simt neaşteptat de bine. Cu câteva mici excepţii de dureri de cap, care n-au ţinut prea mult, sunt absolut normală, nici mai mult nici mai puţin vivace ca de obicei. Dimineaţa, recunosc, îmi ia ceva timp să mă adun. Mă trezesc puţin ameţită şi lipsită de vlagă, dar în max 20-30 minute trece. Sper să nu mă bucur înainte de vreme şi ce e mai greu să urmeze de-acum încolo. Teoretic, primele 2-3 zile sunt grele.

Azi am ieşit şi la plimbare, prin ploaia răcoroasă. Mi-a făcut foarte bine. Am rezistat şi tentaţiilor în cafeneaua în care am stat cu Marie. Am băut o cană de ceai verde foarte slab, în care s-a scăldat şi o felie de lămâie. Încep să îndrăznesc să sper la mai mult de 3 zile. Poate 5, poate 7.

Nici n-aveam idee cât de bine poate să-mi facă, psihic, postul negru.

Jurnal de doamnă şi de toamnă (4)


28 sep. 13

Zi mare. Şi plăcută, în pofida prognozei meteo.

Marie, fericită şi frumoasă, preocupată, simţindu-se importantă. Nu mi-am mai amintit îndepărtata zi de-acum 15 ani, ci m-am gândit la viitor. Un viitor senin şi plin de întâmplări bune.

Cât despre mine, n-am mare lucru de zis. Sunt tot pe fundul butoiului. Cu micile răbufniri de entuziasm, care mai păcălesc aparenţele. Refuz invitaţii, refuz companii plăcute, declin activităţi cât de cât sociale şi mă rezum la clocit gânduri în propria-mi celulă. Asumat. Şi nici măcar nu sunt tristă sau deprimată. Nu sunt dezamăgită sau disperată sau epuizată. Nu mi-e teamă. Nu aştept, nu doresc ceva anume. Nu am chef de nimic. Şi mi-e un dor nedefinit de … nici eu nu ştiu de ce.

Ah, ieri am făcut poze din Sky Tower, sau cum se numeşte clădirea de 137m, cea mai înaltă din ţară. A fost interesant. Urcarea şi coborârea celor 34 de etaje e cam neplăcută, întrucât lifturile au o viteză excesivă, dătătoare de senzaţii ciudate. În rest, priveliştea, în faptul serii e frumoasă.

prima privire aruncată spre oraş

prima privire aruncată spre oraş

casa poporului părea aproape, s-o atingi cu mâna

casa poporului părea aproape, s-o atingi cu mâna

podul spre pipera, la datorie

podul spre pipera, la datorie

lumea privea oraşul sau câteva tablouri expuse în interior

lumea privea oraşul sau câteva tablouri expuse în interior

soarele se pregătea să apună

soarele se pregătea să apună

bucureştenii se grăbeau spre casă

bucureştenii se grăbeau spre casă

tineri, fascinaţi de asfinţit

tineri, fascinaţi de asfinţit

Sky Tower Bucureşti

 

 

 

 

 

 

jurnal de doamnă şi de toamnă (3)


25 sep 13

Se face tot mai frig. Dimineţile, mai ales, aerul e rece şi pătrunzător. După amiezele se mai încălzeşte, apoi apar norii – roşii, galbeni, vineţii, spre asfinţit dau spectacol de culoare. Probabil, septembrie e una dintre cele mai frumoase luni pe la noi.

Încerc să înnod poveştile de alte poveşti, mai vechi, de vreo idee, de ceva. Nu se leagă. Îmi petrec vremea răsfoind (în continuare) netul, aiurea, degeaba, fără măcar să găsesc ceva remarcabil. Mă apasă un sentiment de zădărnicie, mi-e lehamite de tot şi de toate. Apoi, am mici răbufniri de energie, de semi-entuziasm, ca să cad iar în starea blazată, la scurtă vreme. O fi astenia de toamnă.

Începusem cândva un fel de tablou, în care voiam să imortalizez toate figurile remarcabile pe care le-am întâlnit prin viaţă, transformate în personaje, desigur. Acum îmi pare numai bun de start pentru un roman. Cam aşa…

Greierii ţârâie de-abia ne auzim. E seară târziu şi miroase a praf şi-a pepeni galbeni. Se ridică dogoarea căldurii din pământ şi nimic nu trădează apropierea mării. Dar ea e acolo, calmă.

Eli se ridică dezlipindu-şi rochia subţire de corpul fierbinte şi asudat.

– Mă duc să mă plimb. Poate fac şi-o baie. Nu mai suport zăpuşeala asta! Cum puteţi să staţi?!

– Mergi pe plaja? Vin şi eu. Se trezeşte ca din transă Sana.

Ceilalţi rămân nemişcaţi, cu privirile pierdute prin paharele de bere, aşezaţi roată în jurul mesei de plastic de sub vie. Mă uit după fetele care se depărtează pe cărarea din fundul grădinii. Eli se vede bine, din cauza rochiei albe, aproape strălucitoare. Pe Sana mai mult o ghicesc, după părul blond zburlit de sare şi vânt. La masă atmosfera lâncezeşte. Îmi dau peste cap berea şi mă ridic. Carla se animă brusc, ca o păpuşă cu cheiţa răsucită şi-mi aruncă o privire languroasă. Nu contenesc să mă minunez cum poate trece de la o stare la alta atât de rapid, cum poate schimba măştile atât de uşor, fără să se încurce… Până acum câteva secunde era o păpuşă de cârpe, o prezenţă anonimă la masă, acum e femeia senzuală care flirtează cum respiră.

– Tu ce faci, Fil? mă întreabă moale, Radu. Ce căldura dracu’, frate, n-am niciun chef de nimic, nici să ies, nici să dorm, nici nimic… se vaietă tot el.

Nu-i răspund decât ridicând din umeri şi o iau spre poartă. O aud pe Carla declarând răspicat “ Eu mă duc să mă culc! Mâine la 7 sunt pe plajă!” şi apoi comentariile ironice ale celorlalţi care se pierd în urmă. O iau pe şosea pe sub pomi. Iar când pomii se termină, rămân sub cerul înstelat. Merg cu capul pe spate şi mi se pare că stelele mai mici pâlpâie sensibile la ţârâitul insistent al greierilor, de parcă le-ar atinge. De parc-ar fi în legătură. Alcor, firav, la îndoitura oiştii Carului Mare mai că se stinge când vreun sunet răsună mai prelung. Ameţesc. O iau la dreapta de-a dreptul peste camp, spre plajă. Îmi simt hainele jilave şi nesuferite. Vreau să ma scufund în mare, să înot departe, ca să privesc ţărmul presărat cu lumini pâlpâitoare. Îmi amintesc cum înotam în tinereţe, fără oprire, cate-o oră, două. Numai tipa cu ochi verzi, din Mangalia, înotătoarea, cum o chema oare? , îmi mai ţinea companie câteodată. Întotam întins până ne depărtam, apoi lejer, prin apa clară, până când malul nu se mai vedea. Ne orientam după epavă şi macaralele din şantier. Stăteam în plută şi visam. Ea nu ştiu la ce se gândea, rar vorbeam. Avea nările mari, ca de focă şi-un păr negru, lucios. De fapt, eu în sinea mea, chiar aşa îi ziceam, foca. Acum voi înota singur, nu aşa departe, sigur. E noapte şi nici eu nu mai am 20 de ani.

Pe plajă e pustiu. Undeva în dreapta, spre cazemată străluceşte ceva alb, probabil Eli cu Sana stau pe nisip. Mă dezbrac din mers şi mă înfior la primul pas în apă. E răcoroasă. Intru încet, lăsând undele să mă cuprindă treptat. Marea foşneşte, fără urmă de val. Mă scufund şi ea mă înghite ca o smoală compactă. Bras, până când îmi amorţesc muşchii. Apoi plută, cu ochii pe cer. E fantastic! Toată bolta se uită cu milioane de ochi la mine şi-mi face semne misterioase. Rămân pironit. Vorba vine, curentul mă poartă de colo-colo, împingându-mă spre mal. Mă depărtez iar, înotând acum pe spate. Ţărmul nu e feeric cum aş fi vrut. Prea multe lumini înspre sat, prea multe culori şi clădiri. Ba chiar mai răzbat şi frânturi de muzici. Mă scufund şi mă înfior de liniştea şi bezna de sub apă. C-o sămânţă de spaimă în inimă o iau spre mal. Ies suflând greu şi fericit ca un naufragiat care-a atins pământul.