Un zbor de mare inspiraţie. Încercaţi asta acasă!


DSC02254mÎn avion. Pe locurile de la uşa de siguranţă, acelea mai comode, cu mult loc la picioare, eu stau la fereastră iar pe locul de lângă culoar e un tip de vârstă medie, relaxat, aproape plictisit. Locul dintre noi e neocupat. Începe procedura de decolare iar eu încerc să-mi ascund crisparea. În graba instalării, mi-am vârât geanta în lăcaşul de bagaje fără să apuc să mai scot nimic din ea, nici sticla de apă, nici cartea, nici caietul de notiţe, nimic. Acum înghit în sec, în timp ce mi se înfundă urechile şi încerc din răsputeri să nu privesc afară, la lumea cu susul în jos. Ne balansăm, ne zmucim (bine, mai mult în mintea mea) şi, în fine, soarele inundă ferestrele pe deasupra plafonului de nori. Imediat ce semnalul luminos pentru cuplarea centurilor se stinge, zvâcnesc să-mi recuperez lucrurile din raft. Din pacate, avionul încă urcă, aşa că trec razant, aproape să-i vâr degetele în ochi cetăţeanului nevinovat care se străduia să-mi facă loc. Revin cu geanta-n poală. Puţină apă, guma de mestecat şi foaia albă a caietului dinainte reuşesc să mă liniştească. Şi mă apuc să scriu. Free flow.

După câteva minute.

–         Sorry, I am very curious. What are you doing? Do you write a book or something…? Mă priveşte cu o curiozitate sinceră şi cu ochii mari şi nedumeriţi.

–         Yes… I do. Zic eu, mai mult bolborosit şi zâmbesc încurcată. Ce naiba vrea? Are chef de vorbă?

Free flow-ul m-a dus către o idee mai veche, nepusă în practică. Am început o poveste pe care o aveam în cap mai de mult timp, despre o relaţie interesantă şi atipică din viaţa mea. În două-trei ore de zbor am tot timpul s-o schiţez. Apoi se va finaliza ea, cumva. Farmecul discret al burgheziei. Ăsta e titlul. Descriu pe îndelete contextul, introduc personajul şi încep să-l iau la puricat. Era aşa şi pe dincolo, mi se părea nu ştiu cum, m-a atras prin aia şi ailaltă. Gândurile docile, se înşiruie frumos, pixul aleargă pe hârtie aşternând rând după rând, pagină după pagină. De mult n-am mai avut aşa cursivitate şi inspiraţie. În plus, timpul trece plăcut.

–         Îmi cer încă o dată scuze. Nu vreau să deranjez, dar sunt chiar foarte curios. Ce scrieţi? N-am mai văzut pe nimeni să scrie atât…

(Am să reproduc dialogul tradus şi adaptat, întrucât el s-a desfăşurat în limba engleză, cu poticneli deranjante – după fiecare frază a străinului, eu replicam invariabil câte un „sorry?” chinuit, căci, fie accentul lui, fie urechile mele înfundate, mă ajutau să pricep doar o treime din ce zicea, aşa că omul tot repeta şi reformula, până când bungheam ce-a vrut să zică.)

–         Păi, de fapt, chiar am început o carte!

–         Wow! Deci am avut dreptate.

–         Mda.

–         Dar ce profesie aveţi?

–         Ei, n-are legătură cu profesia mea. Fac un curs de dramaturgie.

–         Wow! Aici, în Paris?

–         A, nu. Aici am fost în vizită la nişte prieteni. Însă profesorii ne-au încurajat să scriem mereu ce avem în cap. Ceva de genul ăsta.

Mai trece un timp. Eu mă descalţ şi îmi caut o poziţie confortabilă, cu picioarele sub mine, profitând de scaunul liber de alături.

–         Şi? Despre ce e?

–         Păi…e o poveste despre mine.

–         Atâtea pagini!

–         Mda. Am o memorie bună, ce să zic. Râd. Râde şi el.

–         Super!

–         În plus, trece timpul. Şi nu mă gândesc la zbor. Mi-e frică mereu când zbor.

–         Oh, am văzut.

–         Da?

–         Dar nu trebuie. Eu zbor des, mi se pare plăcut.

–         Bravo ţie. Eu urăsc să zbor.

–         Şi oricum, dacă e să cadă… nu mai e nimic de făcut.

„Ce să spun, încurajator.” Individul vrea să fie prietenos şi simpatic, dar dă cu mucii-n fasole. Şi mă mai şi întrerupe. Chiar şi când n-o face, îl simt că mă studiază ca pe o ciudăţenie. Încerc să mă concentrez şi să fac abstracţie de tot ce mă înconjoară. Trebuie să scriu despre mine, cum eram, în ce pozam, ce aşteptări aveam când am intrat în relaţia pe care o descriu, ce gesturi şi acţiuni am scos la iveală. Iar omul ăsta mă tot aduce în prezent şi mă face să mă gândesc la ce fac acum, cum să port o conversaţie agreabilă, cum să fac o impresie bună şi alte nimicuri. În treacăt, îl observ un pic. Alergător de cursă lungă. Bărbatul ajuns la o vârstă care nu mai contează pentru că pare că stă în loc, bine întreţinut, îngrijit îmbrăcat, umblat prin lume şi printre oameni, cu uşurinţă în comunicare. Având în vedere mirările în ceea ce priveşte scrisul, probabil are o pregătire într-un domeniu tehnic. N-ar fi fost de lepădat aşa, ca şi cunoştinţă, iar contextul chiar era prielnic flirtului. Dar eu nu vreau decât să-mi urmez firul ideilor şi să scriu.

–         În ziua de azi lumea foloseşte laptop-uri, telefoane. Nu am mai văzut pe cineva să scrie de mână. Cred că sunt mai mult de 10 pagini acolo…

–         Ei, nu e chiar aşa de mult. Eu scriu uşor.

–         Eu n-aş putea. Şi doar din capul meu? Nu am atâta imaginaţie.

–         Eu am. Şi, apoi, cum spuneam, povestea e deja în capul meu. Tot ce am de făcut este s-o las să iasă afară.

–         Uimitor. Foarte frumos.

Mă zgândărea întrebarea lui de mai devreme, legată de profesia mea. Am evitat să răspund, iar acum cochetez cu tot felul de variante. Aş fi putut să spun că sunt scriitoare. Dar poate mă întreba ce-am publicat? Ori, actriţă. Mereu mi-am dorit să spun cuiva chestia asta. Dar atunci sigur m-ar fi întrebat cum mă cheamă şi unde joc. Ce să-i spun? „în fiecare clipă a vieţii noastre toţi jucăm, la nesfârşit…” Pendulez între jurnalistă şi inginer, în cele din urmă. Ar avea cât de cât legătură cu ceea ce fac. Dar, oricum nu mai e cazul să spun nimănui, e mai mult o pregătire a unui răspuns pentru situaţii viitoare. Să ţin minte. Continuarea poveştii despre farmecul burgheziei mi-e compromisă, oricum. Nu mă mai pot concentra. Şi mai am nevoie şi la toaletă. Mă decid să mă ridic. O clipă, îmi trece prin cap ca nu cumva tipul să-mi ia caietul cât sunt plecată. Dacă ştie româneşte? Mă duc totuşi. La întoarcere, desigur, reuşesc din nou, făcând echilibristică pe tocuri, printre scaune, să-l înghiontesc pe stimabil. O crede c-o fac intenţionat? În fapt, aşa sunt eu, cu atât mai nătângă cu cât îmi propun să fiu mai distinsă şi delicată. Recitesc ce-am scris. 8 pagini. E bine, nu tai, nu corectez nimic. Doar că entuziasmul mi-a scăzut la jumătate. Încerc să regăsesc firul ideilor şi vecinul meu, la a doua cafea, mă intrerupe iar.

–         Admir oamenii cu imaginaţie.

–         …  zâmbesc artistic. Ce naiba să fi răspuns?!

–         Gata, nu mai deranjez. Continuaţi.

Sau poate a zis „continuă” ? Nu-mi dau seama ce crede despre mine. Fac impresia unei zărghite care-şi scrie memoriile prin avion sau a unei doamne distinse şi cu preocupări interesante? Creadă ce-o vrea! Îmi amintesc o altă scenă,  dintr-un tren între Bruxelles şi Bruges, când, nerăbdătoare să-mi aştern impresiile, scriam de zor în caiet şi atrăsesem privirile uimite ale unui tânăr. Oare a devenit chiar atât de excentric să scrii în ziua de azi?!

Revin la paginile mele. Mai leg două idei despre primii mei paşi în lumea desuetă a burgheziei bucureştene. Îmi zboară gândul la finalul poveştii, la concluzii şi mă silesc să-l alung şi să ţin cronologia firească, să nu scap nicio etapă din poveste. Atunci am sfârşit evadând la Istanbul, lăsându-mă furată de dansul cu un turc misterios. Acum însă, în poveste, sunt abia la cina cu tocana din pipote de curcan cu sos de nuştiucare şi lecţia despre oenologie. Scriu, rod capătul pixului, zâmbesc în gol unor amintiri simpatice. Dar, ah, blesteme! Şefa de cabină ne anunţă suav că începem aterizarea.

Şi pupăza, zbrrrr, pe-o dugheană! La fel cu inspiraţia mea…

–         Relax! Totul o să fie bine. Începe, îngăduitor, vecinul meu să-mi ţină speech-ul despre inutilitatea îngrijorării.

–         Da, ştiu – îngaim exasperată.

–         Au piloţi excelenţi.

–         Aşa e. Dumnezeu să-i ţie sănătoşi!

 

Şi mă pregătesc de Parkour şi FreeRunning


Două zile înainte de Paşti. Merg printre rafturi în supermarket. E neaşteptat de liber, cel puţin  în zona de grădinărit în care am nimerit eu. Dau colţul pe după un coş imens cu greble şi lopeţi şi văd, la câţiva paşi, un skateboard în mijlocul culoarului. Nu e căzut din vreun raft, căci nu e nou şi strălucitor, e chiar ponosit şi tocit pe la margini. Nimeni împrejur. Ezit doar câteva secunde, apoi dau drumul căruciorului pe care îl împingeam, îmi potrivesc poşeta mai bine pe umăr şi mă lansez în câţiva paşi de alergare. Avânt şi, hopa sus, pe skate. Îmi iau viteză. Eschivez nişte obstacole imaginare. Îmi echilibrez poziţia cu braţul drept, prin aer, zornăind din pricina şirului de brăţări subţiri metalice. Chiui. Râd în hohote, cu capul pe spate. Mă apropii de capătul culoarului, unde traficul de cărucioare e aglomerat. Opresc brusc, cu o derapare controlată. Skate-ul pivotează sub piciorul drept în timp ce stângul e deja pe podea, apoi, cu o mişcare iute şi dibace îl fac să salte în poziţie verticală şi-l apuc cu mâna. Îl iau la subţioară şi mă întorc pe călcâie.

–         Doamnă, skate-ul meu? Aud o voce în spatele meu şi simt o bătaie pe umăr.

–         Sigur. Poftim!

Zâmbesc cu toţi dinţii tânărului ciufulit care îşi recuperează accesoriul din mijlocul drumului. El se fâstâceşte neînţelegând de ce-i face reclamă la pastă de dinţi o cucoană pe tocuri şi împopoţonată ca bradul de Crăciun.

Acolo unde timpul stă în loc. La Poştă.


melc bleuUnităţile poştei sunt atemporale şi rupte de realitate. Intri, ca-ntr-o bulă magică, şi îndeplineşti un ritual în aceeaşi atmosferă şi parcă, în faţa aceloraşi martori. Veşnice şi neschimbate. Ştampilele bubuie năprasnic, acţionate mereu de o mână nevăzută, pe la o masă misterioasă, ascunsă vederii. Din când în când, apare „şefa”, cu ilic sau pufoaică fără mâneci, peste hainele de stradă, cu ochelari spânzuraţi pe piept de lanţul auriu, cu părul într-o coafură fistichie şi privire severă. Funcţionarele caută recomandate în aceleaşi registre stufoase, cu foi ferfeniţite şi coperţi tari, timbrele stau între filele aceloraşi caiete dictando, pe rafturi ori panouri de gută aşteaptă aceleaşi felicitări şi calendare desuete, iar mandatele poştale se completează pe nemuritoarele cartonaşe verzi sau albe. Sunt acolo şi pensionara cu chef de vorbă şi veteranul fudul de urechi şi domnul nervos şi grăbit şi tânărul neglijent ori domnişoara plictisită.

Din când în când, n-ai încotro şi ai treabă la Poştă. Deunăzi,  mi-am luat şi eu problema în mână şi-am regăsit întreaga atmosferă.

La primele trei ghişee se fac acelaşi tip de operaţiuni. Eliberări recomandate, primiri corespondenţă, pensii, plăţi, facturi, vânzare timbre şi altele, un pomelnic întreg, afişat în dreapta fiecărei funcţionare pe tejgheaua lungă ca un bar de la un capăt la altul al sălii. Cu totul, sunt cinci ghişee, dar ultimele două sunt prea departe ca să desluşesc ce menire au, ceva cu colete, posibil. Aci, la primele trei, însărcinate cu cele mai diverse dar şi mai uzuale operaţiuni, deservesc trei doamne eficiente şi aproape amabile. Prima e înaltă şi blond-spălăcită. Poartă ochelari înguşti, probabil doar pentru citit şi privit în monitor, dinapoia cărora ridică mereu, peste lentilele dreptunghiulare, o privire dezarmant de albastră. Lucrează cu doi clienţi în acelaşi timp. Câtă vreme se imprimă o chitanţă pentru tânărul în trening care sprijină zidul-tejghea, ea abordează următoarea persoană din rând, c-un autoritar „Dumneavoastră ce-aveţi acolo?”. Persoana, o doamnă cu telefon cu căşti ieşindu-i din urehi şi buzunare, cu atitudine bărbătoasă şi îmbrăcăminte sport, răspunde prompt şi flutură o hârtie justificativă.

La nr. 2, o doamnă micuţă ce-abia se iţeşte la ghişeu, roşcată, cu ochi mari căprui şi rotunzi. În timp ce instruieşte pe domnişoara lipită de tejghea cum să completeze o cerere, mă interpelează şi pe mine cu acelaşi „Dumneavoastră ce aveţi?” şi la răspunsul meu sfios „o amendă”, dă din cap liniştitor. Între ghişeul 1 şi 2, lipită de parapetul lustruit, şade o doamnă venerabilă, cu oarece bagaj plasat pe jos şi cu mâinile apucând strâns balustrada. Oscilează între cele două funcţionare care şi-o plasează una alteia cu mare artă. „Luaţi de la colega formularul şi completaţi” Şi colega o rezolvă între două print-uri şi-o ştampilă. „Apoi, îmi daţi mie buletinul şi paisprezece lei, optzecişicinci” şi venerabila balansează înapoi la nr.1. După care revine cu o întrebare şi-o rugăminte la 2. Şi tot aşa, ca o minge yo-yo, probabil, până îşi pierde energia şi epuizează operaţiunile. Capul îi bâţâie îngrijorător, iar vocea îi tremură dar încă are ochi vioi şi scăpărând de curiozităţi nesatisfăcute. De exemplu, cât costă un plic din ăla mare şi un timbru loco, dac-ar vrea să cumpere.

La ghişeul 3, doamna bondoacă, tunsă castron şi cu mustăcioară este blocată a la long de un muşteriu vechi, o individă relaxată care numără şi numerotează un teanc imens de plicuri groase. Schimbă amabilităţi şi glume în timp ce cântăresc fiecare plic în parte. La rând, mai aşteaptă un tânăr blazat cu un vraf de plicuri în braţe. În spatele lui, din inerţie se mai aşează diverşi cetăţeni, care mai apoi, lămuriţi cum stau treburile când e vorba de plicuri multe, se orientează spre celelalte ghişee.

Din mulţime, aproape anonim, se aude o întrebare „Merge faxul, vă rog?”Rumoare între funcţionare. Se consultă între ele, apoi se strigă către birourile din spate „Şefa, merge faxu’ azi?” Răspunsul e neclar. Bondoaca întrerupe cântăritul de plicuri şi cere „Cine-i cu faxul, să vină aicea!”. Se apropie o domnişoară. I se explică cum faxul ba merge, ba nu prea dar e încurajată să-şi încerce şansa. Peste câteva minute, toată suflarea aşteaptă cu urechile ciulite să se audă sunetul scârţâietor al transmisiei fax, dar spre dezamăgirea tuturor nu se aude decât un ton ciudat, ocupat. „V-am zis… Ieri a mers. Dacă vreţi mai încercăm … mai târziu…” Domnişoara rămâne mai la o parte, lângă tejghea, privind îngândurată. Venerabila yo-yo se iţeşte zâmbitoare de după parapet „Dacă sunteţi amabilă, când îmi daţi plicul acela, aş vrea să văd şi o ilustrată din aceea cu iepuraşi…”

Lumea pestriţă, aşezată vag în rânduri răsfirate aşteaptă ca de la începutul lumii.

 

Despre cum era să devin motociclistă


motoVine o vreme în viaţa unui om când simţul realităţii o ia la sănătoasa de mânuţă cu raţiunea. Eu îi zic nebunie temporară, deşii unii, mai maliţioşi, i-ar spune criza vârstei a doua.

S-o luăm cu începutul. Vara debutase spectaculos cu o despărţire şi un sejur la mare. Ambele, surprinzătoare. Dar cum nu-i loc de tocmeală cu viaţa, le-am luat cumva la pachet şi pe-aci ţi-e drumul.

Marea, ca marea – frumoasă, agitată şi născătoare de idei. Pe o ploaie scurtă şi fierbinte de vară, mi-a adus la mal…un Făt-Frumos. Da, da. Ce, credeţi că nu mai există? Ba, bine, că nu! Dacă vă spui că era şi călare…? Bine, nu pe un cal, ci pe vreo sută.

Aşadar, a se înţelege: motociclist, frumos şi rău. Un fel de Vin Diesel Renegat. Muşchi, tatuaje şi privire caldă. Înotăm, fumăm, bem, facem sex şi filosofie. Idilă în toată regula. Şi, hai, draga mea să te plimb. Până aici! „Eu pe motor” e un oximoron din seria „copil cuminte, babă frumoasă”. No way. Am fobie de viteză, teamă de moarte, prejudecăţi şi idei fixe. Dar, azi o invitaţie, mâine o explicaţie, şi tot aşa, într-o bună zi, accept. Să fie, zic, o plimbare scurtă şi uşoară.

Unde nu-mi vine al meu cavaler, cu ditamai coiful…ăăă, casca şi-mi zice cu graţia cu care mi-ar fi oferit o rochie Chanel: „poartă asta”. Şi pun mâna pe ea. Greuţă, ce să zic, nu era chiar ca un fulg, să n-o simţi. Mă uit pe unde se desface. Nu, nu se desfăcea, se trăgea pe cap prin orificiul suficient de îngust încât să-ţi turtească orice freză decentă. Uoookei. O fac şi pe asta. Pusesem cizmele (deh, noroc cu moda, aveam o pereche de cizme cowboy la mine), nişte jeanşi până la genunchi (atâta am avut) şi o jachetă roz, cum să vă spun eu, nici de frig, nici de vânt, nici de ploaie nu ţine, e doar frumoasă. Şi, hopa, sus, călare! Hmm. Senzaţia nu e rea, să stai colo cocoţată, cambrată pe şea. Şi unde mai pui şi cetăţeanul atrăgător dinainte, strâns ţinut în braţe, situaţia chiar părea avantajoasă.

Da’ ne punem în mişcare. Rulăm întâi cu zgomot şi viteză mică prin staţiune – furori printre fani (ai mei şi-ale lui, deopotrivă), apoi ne lansăm pe şosea. Dreaptă, liberă, netedă. Adică, viteză. Impresii? Nici nu ştiu cu ce să încep. Mai întâi capul (căci capul face, capul trage). Vedeţi, casca aceea te protejează la o adică, în situaţii de tăvăleală, însă pân’acolo trebuie s-o suporţi ca şi cum ai avea un dovleac uriaş în loc de ţeastă. Cu-o tărtăcuţă aşa supradimensionată parcă pierzi contactul cu realitatea. Că n-auzi şi nu te poţi face auzit e nimica toată, cui îi mai arde de împărtăşit impresii, dar că faci cârcei la gât încercând să-ţi menţii gogoloiul centrat asta-i mai complicat. Dacă nu-ţi zboară pe spate ori câş, pe spate-dreapta sau spate-stânga, în funcţie de cum prinzi curentul în timp ce faci greşeala să îţi arunci privirea prin peisaj cu tot cu cap, deci dacă nu te lupţi să ţi-l aduci la poziţie verticală de pe spate sau de pe un umăr, atunci sigur baţi un morse ad-hoc în ceafa bravului conducător cu propria-ţi frunte, respectiv, vizetă (sau vizieră?), încercând să te ascunzi în conul de protecţie oferit de trupul lui. Apoi, printre toate aceste figuri gimnastico-echilibristice, iei primul bondar mustos în plină figură. Ce dacă se opreşte la o palmă de faţa ta şi se întinde pe plasticul impasibil al căştii? Tu îi simţi izbitura în vârful nasului şi nu te poţi opri să nu te pocneşti inutil în ea vrând să te freci la ochi. Mai jos de cap jalea e şi mai mare . Pe la gât ţi se adună un curent viclean, de zici că suflă crăiasa zăpezii intenţionat să-ţi îngheţe gâlcile. Mâinile îţi paralizează în poziţia iniţială, petrecute peste pătrăţelele abdominale ale cavalerului, din păcate acoperite de geaca groasă şi rigidă (pătrăţelele, nu mâinile). Pe la mâneci intră curenţi de aer care te răcoresc pân’la ceafă, genunchii încremenesc şi ei în bătaia vântului, iar orice bluză/tricou/cămaşă ai purta reuşeşte să fluture la şale ca steagurile la paradă. De fapt, asta e ideea: te simţi tu însuţi ca un steguleţ fluturând sălbatic. Aveam, în orice moment, senzaţia că la o singură mişcare toate hainele de pe mine vor zbura zmulse de curent, iar eu voi rămâne agăţată ca o coadă de zmeu în goana motocicletei. Drept pentru care am stat încleştată ca fasolea pe arac.

La prima oprire îmi tremurau picioarele de parcă venisem în alergare cei douăjde kilometri. Şi s-o zic p-a dreaptă, i-aş fi făcut la pas, la întoarcere, numai să nu mai încalec calul bălan. Dar, deh, de voie de nevoie, mai cu rugăminţi că să mergem, dragă, mai încet că nu apuc să văd nimic şi mai e şi frig, mă aburc iară.

Când viteza nu depăşeşte 100km/oră, plimbarea e chiar plăcută, recunosc. Dacă nici distanţa nu e mare, ca să apuce să-ţi anchilozeze spatele în poziţia incomodă, totul e minunat. Şi-uite aşa, cu pauze mici şi dese am documentat, dacă mai era nevoie, litoralul românesc, dar mai mult bulgăresc al mării negre. Călare pe motor, dinapoia iubitului cu aspect dur şi inimă pufoasă. Deja visam o cască fistichie (înflorată ori cu corniţe), geacă jmecheră şi petreceri dezinhibate în cluburi de motociclişti.

Şi-aici intervine sunetul ăla ascuţit, când sare discul. Când se rupe filmul. Când sună ceasul.

Toamna, Bucureşti, birou-casă. Magheru e lung şi drept şi neted da’ are şi multe semafoare şi pietoni şi nici blocurile nu-s aşa verzi ca lanurile dobrogene. Marea e departe, berea nu mai are gust de briză şi nici vântul nu poartă ţipete de pescăruşi. Bietul Vin Diesel n-a apucat paltonul. Şi nici eu n-am apucat să acced într-o gaşcă serioasă de bikeri. Noi să fim sănătoşi!

vama

Ce am văzut azi?


Atelier „Scrie despre tine”

Tema 1 Ce am văzut azi?

Lumină tulbure filtrată prin perdeaua crem. Umbre şi întuneric. Displayul telefonului vibrând şi clipocind albastru „06.00„ Butonul de amânare, nimerit cu greu. Apoi, încă 5 minute, întuneric deplin. Apoi, iară display albastru cu cifre de foc. Noptiera, pieziş, cu cele două cărţi deasupra, pe pipăite şi vag, luciul mobilei şi-al oglinzii de pe uşa şifonierului. Botoşeii îmblăniţi roz alături de papucii mov, lângă picioarele goale, albe care pipăie pe covor.

Lumina crudă a neonului din baie, strecurată printre gene strânse. Covoraşul bleu flocos, gresia albastră marmorată, cu rosturi galbene. Cada, albă, cu şampon, balsam, săpun la un capăt şi prosopul albastru şi cel galben la celălalt capăt. Inoxul robinetului strălucind şi apa ţâşnind din el. Din oglindă, doi ochi cârpiţi de somn, mă privesc din mijlocul unei feţe bucălate şi şifonate, înconjurată de un păr vâlvoi. Apă, apă, apă. Prosop apăsat pe ochi.

În camera de zi, lumină moale prin perdeaua de inele de bambus şi printre plantele din ghivece. Canapeaua, cu pernele colorate – roşu, verde, bleu, roşu, vişiniu – aşezate exact în forma în care au susţinut trândăveala de cu seară. Şi laptopul lăsat crăcănat, deşi oprit. Cu ecranul negru, plin de praf şi tastele uşor tocite. Măsuţa plină de nimicuri – token, trusa de unghii, două sticluţe de ojă (neagră şi roz), un colier cu elefant de argint, două pixuri, un teanc de foi cu notiţe, un dicţionar, o carte, o codiţă de măr, un calup de post-it galbene, două mărţişoare în cutiuţele lor, un flacon cu cremă de corp, o agrafă colorată. Din mers, mere în fructieră, sticlele de vin pe comodă, snopul cu spice de grâu într-un colţ.

Bucătărie. Ibric roşu, umplut trei sferturi cu apă, aşezat pe aragaz. Chibritul cu măciulia de fosfor albastră. Staniolul de sub grilajul aragazului e stropit şi plin cu mici resturi arse greu de identificat. Ghiveciul cu pătrunjel viguros, alături de cel în care se atrofiază o plantă moartă. Frigiderul plin de rame magnetice de sub care zâmbesc şui eu, Maria, soră-mea, mama, catedrala din Timişoara şi Dunărea la sârbi.

Printre aburii cafelei, puzzle-ul asamblat cu London Tower Bridge întins direct pe jos, pe o coală mare de carton alb. Mai sus, televizorul  derulează imagini alerte de jurnal, în timp ce deasupra lui, peştele de sticlă tace albastru.

Şifonier deschis, umeraşe înghesuite, teancuri de haine dintre care cele roşii ies în evidenţă. Trupul gol din oglindă se acoperă treptat – dres bej, fustă bleumarin, cămaşă-ie galben pai. Mărgele arămii. Nişte ochi mari mă privesc pătrunzător de foarte aproape. Oglinda se abureşte uşor.

Lift căptuşit cu tablă grosolană argintie, scrijelită. Butoane tocite şi soioase, uşi zgomotoase. Strada golaşă şi de oameni şi de maşini. Blocurile gri, înalte şi cerul senin deasupra lor. Interior de maşină banal: bord negru, butoane butucănoase, luminiţe roşii şi verzi. Trafic. În colţul străzii traversează aceeaşi bunică robustă ducând de mână fetiţa cu sindrom Down, către şcoala specială din apropiere. Fetiţa are ochelari groşi şi căciulă albă, poartă ghete galbene şi palton gri. Pe bulevard, unii şoferi se grăbesc, alţii se mocăie. Cele mai multe maşini sunt albe şi argintii. Pe strada Aprodul Purice văd un gard din şipci de lemn vechi, lângă garduri din beton, apoi din fier ori tablă. Şi case de toate felurile şi vîrstele. În capăt o şcoală imensă cu mai multe corpuri de clădiri, zugrăvite toate în portocaliu intens. Cu gard roşu. Pe Fabrica de Pâine trece o domnişoară cu ochelari de soare şi pardesiu elegant. Pe strada Oteşani, toate gurile de canal sunt decojite, jur-împrejur, de asfalt, aşa încât, au rămas ieşite în afară ca nişte bube. Diverşi muncitori de la Apa Nova îşi fac de lucru prin apropiere. Pe Petricani, printre şicane cu alţi şoferi, observ încă o dată că cerul e senin, iar lacul îl reflectă fidel.

Birou. Dezordine pe masa mea. Florile din paharul de plastic au pălit un pic, dar emană încă miros plăcut. Mailuri, corespondenţă, o vreme nu văd nimic altceva. O colegă are rochie verde cu inserţii de piele întoarsă cafenie care se unduieşte în timpul mersului. Colegul din faţă şi-a tuns părul lung purtat în coadă şi nu mă pot decide de cine îmi aminteşte cu noua frizură. Şeful are cămaşă mov cu pătrăţele mici albe şi parfum prea mult, dar, măcar, e de bună calitate. O colaboratoare însărcinată a venit cu nişte documente. Nu-mi pot dezlipi privirea de sânii măriţi, strânşi într-o bluză bleumarin peste care poartă o cămaşă albă largă. I s-au mărit şi ochii, parcă. Un alt coleg, vine, elegant, cu palton negru şi servietă. Pe dedesubt poartă pulover portocaliu. Sau roz. Pe birou, am cana cu ceai gălbui în stânga şi câteva curmale pe un şerveţel, în dreapta. Tot în dreapta, mă uit des la telefon. Pe screen saver am o fotografie de pe malul Begăi, din Timişoara.

E aproape ora 6. Ziua începe să scapete, lumina scade. Traficul e lejer. O bătrână trece şovăind cu un cărucior plin cu lemne pe trecerea de pietoni. Deasupra lacului, cât vezi cu ochii, ciori. Străzi lăturalnice, scurtături, megaimajuri, şoferi şovăielnici care încurcă circulaţia. Colegul din dreapta şade cu geanta în poală, încordat, ca-n aşteptare. La o răspântie coboară, mulţumind şi dispare. Alte megaimajuri şi câteva gropi în asfalt. O doamnă cu ochelari şi breton conduce încet ţinând strâns şi aproape volanul. Un domn de vârstă mijlocie, în trening, îmi zâmbeşte de pe trotuar, la semafor la Muncii.

Parcare goală, vecinii, nici din stânga, nici din dreapta, n-au ajuns. Lift argintiu scrijelit, iară. Penunmbră în casă. În dormitor, pe patul cu aşternuturi albe a rămas aruncat halatul roşu pufos şi două fuste negre, iar pe covor botoşii roz.

Cu laptopul în poală, urmăresc literele negre care se înşiră pe foaia albă. Şi se înşiră. Se înşiră…