Simplu şi uman. Domestic


DomesticAm fost la film. Ah, de când nu mai fusesem. Şi m-am dus aşa, cu-o poftă de-a vedea ceva bun, ceva simplu şi curat, să nu-ţi pună creierii pe moaţe, da’ nici să fie prea facil.

Drăguţa de Elena mi-a făcut o neaşteptată şi plăcută invitaţie la avanpremiera filmului Domestic realizat de Adrian Sitaru.

Nu mi-a pus creierii pe moaţe dar nici lipsit de profunzime n-a fost. În fapt, am primit cam ceea ce-mi doream, un film simplu şi uman. În ciuda faptului că se tot spune că-i despre animale şi realţiile noastre cu ele, mie mi s-a părut un film profund uman. Animalele doar ajută să iasă în evidenţă una sau alta din trăsăturile personajelor.

Şi mai pare omenesc prin imperfecţiunile şi absurdităţile surprinse – voit sau involuntar, nu mi-am dat seama.

Filmul n-are un fir epic foarte consistent, ceea ce-l face destul de greu de povestit. Se întâmplă lucururi, într-adevăr, dar ele sunt de fapt, câteva scene de viaţă domestică, cu legătură între ele şi cronologic prezentate, astfel încât începe ceva, se transformă, situaţia evoluează. Senzaţia ne-cursivă o dă şi modalitatea aleasă (şi explicată de autor după proiecţie) de a filma dintr-o poziţie fixă. Fiecare scenă pare privită absolut subiectiv, dintr-un unghi fix, ca şi cum ne-am vârî capul printr-un ochean magic şi-am asista la diverse scene din viaţa şi casa oamenilor respectivi. Interesant.

Mi-au mai plăcut:

– animalele alese (după castinguri exigente, zice lumea) în aşa fel încât nu păreau deloc speciale, ci absolut comune, întâlnibile prin case de om;

– teoria despre turismul extraterestru, enunţată în stil autentic taximetrist;

– scara de bloc cu avizier, tablouaşe, plante verzi şi vopsea scorojită, cadru al câtorva scene; genială;

– detaliile de decor, costume care au crescut autenticitatea şi naturaleţea scenelor, chiar atunci când replicile păreau uşor artificiale;

Nu mi-a plăcut (n-am înţeles, poate) ideea morţii/scena parastasului Marei. Grotesc, ireal, fără sens. Prea multă nonşalanţă, prea mult calm şi o atmosferă de întrunire la care părinţii îndoliaţi păreau invitaţi oarecare. Poate aşa s-a vrut, la fel cum visul lui Toni e absurd şi incomod, intenţionat. Dar, ca spectator, iei din start o găluşcă amară pe care te străduieşti s-o rumegi apoi, pe tot parcursul filmului, cu toate adaosurile mai dulci sau mai astringente care urmează. Mie mi-a cam rămas în gât.

După proiecţie am avut ocazia să interacţionăm cu producătoarea Monica Lăzurean-Gorgan, regizorul Adrian Sitaru şi câţiva dintre actori – Adrian Titieni, Ioana Flora, Dan-Cristian Hurduc, Ariadna Titieni. Cumva, prin căldura şi sinceritatea lor, filmul a avut de câştigat (dac-ar fi lipsit episodul ăsta, sigur aş fi plecat mai dezamăgită) în ochii noştri. Am apreciat carisma regizorului, explicând calm diverse scene, dând răspunsuri simple la întrebările din public, şarmul Ariadnei mărturisind că, da, ar tăia o găină, modestia actorului Titieni, luat prin surprindere de complimentele unei spectatoare.

Concluzia? Mergeţi să vedeţi filmul Domestic. O să vă placă fie siameza Ţiţi, fie maidanezul blând. O să vă înduioşeze porumbelul, iepuraşul şi copiii. O să zâmbiţi şi o să vă amintiţi scene din copilărie. O să vreţi să fiţi mai buni. Măcar un timp. Măcar un pic.

Proiecţie la sala Elvira Popescu pentru bloggeri

Proiecţie la sala Elvira Popescu pentru bloggeri
Photo Credits: Adi Marineci

Anunțuri

Habemus Papam. Despre curaj


M-am dus să văd Habemus Papam (Avem un Papă) de dorul Romei şi-al Vaticanului. Am citit undeva o recenzie şi-am reţinut doar „Vatican”, „film bun”. Haidem.

Poate că ar fi prea mult spus că dărâmă mituri, dar filmul, cu siguranţă, pune probleme interesante, mai puţin întâlnite în cinematografie. Nu e vorba că tema opţiunii personale, tema responsabilităţii sau a sincerităţii n-ar fi unele cunoscute. Doar că, în cazul de faţă, abordarea e în contrast cu cele mai multe clişee. Preşedinte sau Dumnezeu pentru o zi, prinţ sau prinţesă peste noapte s-au mai văzut, răzvrătiri împotriva sorţii, asemenea. Însă în filmul italianului Moretti e puţin altfel. Simplu, incomod de sincer pe alocuri şi fără întorsături spectaculoase care să ducă la „happy end”.  Un film pe dos, cumva.

Încă de la început, contrariază rugăciunile fierbinţi, sotto voce, ale cardinalilor intrând în Conclav, de-a nu fi cumva aleşi să ocupe Sfântul Scaun. Cum aşa?! Ne-am putea închipui o competiţie dură, jocuri de culise, sfori trase, manipulări, totul pentru a ajunge în poziţia supremă. Aşa e în politcă. Aşa e oriunde există ierarhii şi putere. Şi totuşi, autorul preferă să plece de la premisa ideală. Discutabilă, dar e alegerea lui. Interesant e abia mai departe, când unul dintre cei mai puţin proeminenţi cardinali, o figură blajină,  întruneşte voturile necesare şi spre uşurarea celorlalţi, este numit papă. Cum va reacţiona alesul? În primă fază, face un atac de panică. Apoi, fuge. Fuge la propriu prin palatul Vaticanului, se ascunde, incapabil de-a face faţă situaţiei, copleşit de eveniment. Refuză să se adreseze mulţimii şi să-şi asume îndatorirea. De aici decurg toate acţiunile filmului. Pe de o parte, cardinalii şi secretarul-consilier-purtător de cuvânt al Vaticanului încearcă să-l aducă pe proaspătul ales la gânduri mai bune, la înhămarea de bunăvoie în funcţia supremă. Pe de altă parte, Melville, aproape-papa, căutând să se adune, să se regăsească, să se decidă, în ultimă instanţă, asupra sarcinii ce i se impune. Conclavul nu se poate dizolva până când papa nu acceptă funcţia, aşadar o droaie de cardinali, din toate colţurile lumii rămân consemnaţi în Vatican. Regizorul Moretti îşi oferă o partitură interesantă, apărând în rolul profesorului psihanalist-terapeut solicitat prompt dar nu de prea mare ajutor pentru dilemele papei şi consemnat, desigur să rămână la Vatican până la soluţionarea problemei. Profesorul are umor şi tact, energie şi perseverenţă. În cele din urmă, îşi va aplica talentul  şi abilităţile reuşind să scoată din cardinalii sobri spiritul ludic şi bucuria copilărească. Îi va organiza într-un campionat de voleyball, în curtea Vaticanului! Plus alte ironii fine la adresa „statului în stat” şi a  supuşilor săi.

În acelaşi timp, alesul, evadat în mod neaşteptat, bântuie la întâmplare pe străzile Romei, alternând stările de nepăsare cu cele de tristeţe, trecând de la curiozitate şi elan, la apatie, de la seninătate la angoasă şi tot aşa. Nu are timp să-şi rememoreze întreaga viaţă, aşa cum ar fi vrut, nicidecum să ia o hotărâre pentru viitor, dar obligat fiind să se întoarcă şi să se exprime public, el va face ceea ce nu ne aşteptam. Cu un curaj mai mare decât acela să accepţi o provocare imensă (care de multe ori, să recunoaştem, nu e decât inconştienţă), el refuză povara care-l copleşeşte. Îşi recunoaşte slăbiciunea, şi-o asumă. Rar. Surprinzător. Dar cardinalul Melville nu era decât un om. Bătrân, bun, sensibil, cu ceva frustrări adunate de-a lungul vieţii, cu regrete dar şi cu satisfacţii, fără ambiţii, cu nedumeriri, vise, aşteptări, temeri. Un om. Un om care a găsit curaj să spună ce simte, ce nu vrea şi ce nu poate.

El n-a putut să fie papă, dar cu siguranţă, filmul ne face să ne întrebăm fiecare ce şi cât nu putem face. Şi când ar fi timpul să spunem adevărul.

Per total, Habemus Papam e plăcut de urmărit, e o povestioară frumos pusă în imagini şi sunete, pe care până a afla deznodământul, poţi chiar s-o iei drept comedie. Practic, abia după ce se termină, începi să realizezi că a fost o dramă serioasă.

Hai, că se poate!


Buna! Ce faci? e un film proaspăt şi reconfortant ca o gură de bere rece, vara, pe arşiţă. E drept, că şi superficial ca un spumant de baie, neverosimil ca un balon de săpun, demonstrativ-simpatic ca o reclamă la detergent. De fapt, asta şi e: un lung clip publicitar, făcând reclamă vieţii trăite corect. Poate datorită tonului declamativ, auto-suficient al puştiului ce-şi ţine jurnalul, cu emfază înregistrat pe reportofon, poate din cauza poveştii puerile, cu introducere, intrigă şi morale previzibile, dar bine ilustrate. Poate pentru că actorii sunt frumoşi, expresivi, cadrele luminoase şi clare, prim-planurile abundente şi zâmbetele artistice.

Buna! Ce faci! e replica standard pentru abordarea inocent-îndrăzneaţă a unui necunoscut pe chat. E startul în dezlegarea enigmei de la celălalt capăt al firului. Adică a celeilalte persoane. Iar în opoziţie, aflăm la mijlocul filmului şi reversul, secretul cunoaşterii absolute a unei persoane, în replica memorabilă „ Eu ştiu, şi când taci, despre ce taci!”, atunci când cei doi şi-au tot dezlegat enigmele 20 de ani la rând.

Personal, m-a emoţionat redarea momentelor stângace de iniţiere în lumea virtuală a chatului, pe care o anumită generaţie le-a trăit exact aşa, la maturitate, le-a depăşit dar le-a păstrat locul într-un colţişor de suflet. Mi-au mai plăcut la nebunie imaginile unui Bucureşti(?) curat şi pustiu, aproape ireal (surprinse probabil dimineaţa foarte devreme ?!). Şi tot cu plus aş nota umorul fin, discret, care nu caută cu tot dinadinsul să smulgă hohote, ci doar să provoace bună-dispoziţie. Din păcate, un public zgomotos şi supărător de extrovertit a ţinut să puncteze cu râsete, aplauze şi diverse comentarii, mai mult sau mai puţin spirituale, momentele efervescente ale poveştii.

Sunt şi minusuri ale filmului, dar n-aş vrea să le subliniez. Cred că merită trecute cu vederea.

Copiii, dar mai ales mamele sunt ok!


Film la cinema clasic. Fără miros de pop-corn, fără fojgăiala de ambalaje şi sorbituri sonore de cola. Tovărăşie agreabilă. „The kids are all right”, fără să fie o capodoperă, m-a surprins plăcut, exact cum nu mă aşteptam. Da, e un film american care se termină cu bine şi ne serveşte clişeu, după clişeu moralizator. Dar. Actriţele sunt dezarmant de bune, n-ai ce să le reproşezi, iar tema homosexualitaţii este surprinzător de frumos prezentată. Înca din primele 5 minute ale filmului cele două femei care alcătuiesc un cuplu şi de fapt o familie, împreună cu copiii lor, se sărută şi asta nu te face să te simţi nici prost, nici straniu. E declaraţia de statut. Pe parcursul filmului ajungi să aştepţi cu simpatie gesturile lor de tandreţe. Cuplul e la fel de înduioşător ca şi unul hetero, în perfecţiunea lui utopică: copii mari şi frumoşi, înţelegere şi voie bună, casă superbă, viaţă liniştită, cine in familie. Annette Bening şi Julianne Moore sunt atât de naturale şi convingătoare încât dau credibilitate şi farmec poveştii.  Foarte plăcut surprinzătoare este naturaleţea celor două actriţe, trecute bine de prima tinereţe. Fără artificii, fără cosmetizări inutile, ele îşi arată vârsta, dar o arată frumos. Şi reuşesc să ne convingă, chiar şi în ipostaze sexy. Donatorul de spermă de-acum 18 ani apare şi încurcă iţele, ce-i drept. Dar ele se descurcă până la final, reuşind să ne emoţioneze pe parcurs, fără exagerări. În fapt, filmul n-are neapărat un subiect anume. E despre viaţă, aşa cum ar putea ea să fie, într-o familie cu două mame, dar la fel de bine şi într-una normală. Crize apar la toată lumea, motivele aproape că nici nu mai contează. Cineva greşeşte şi răneşte pe cei din jur, cineva înţelege, cineva iartă. Viaţa merge mai departe.

Salbatica, mondenii si Printul Persiei


 

 

M-a invitat Hotcity la film. Uimire, neincredere, bucurie, emotii, exaltare. Hai, zic, sa mai ies din grota, sa privesc lumea mai de-aproape, nu numai prin ocheanul inselator al internetului. Si ma duc, agale (asa cerea traficul, deh) catre AFI Cotroceni, direct de la birou. Sana, draguta imi daduse indicatii precise: intri pe langa un biloi mare, urci, treci podisca, te uiti in stanga, etc. Da’ socoteala de-acasa, respectiv indicatiile din mail nu se potrivesc cu realitatea de la fata locului. Ajung, nimeresc brusc in parcarea subterana, ochesc un locsor langa o intrare luminoasa si… iata-ma-s in stabiliment. Lumini, culori, oameni… ma simt ca un copil la balci! Cum timpul era de partea mea, bantui fara tinta prin magazine. O rochita, o bluzita, un pantofior. Cand sa ma adun spre destinatia de baza, mai orienteaza-te daca poti! Din greseala, pana la urma dau peste aleasa adunare. Ei, s-acum cauta cireasa in marea de corcoduse! Grupuri si grupsoare de fete sporovaiau in jur. Ma insinuez si-ncep sa iscodesc. Dau cu privirea de doua cocostarce brunetele, parca le stiu de undeva, ah sunt columbeanca si cu sora-sa…. Ma mai invart o tura, hop dau nas in nas cu Radu Valcan, mmmm… bronzat, tot un zambet si-o veselie…Pardon, merci, au revoir! Bine, bine, da’ io n-am gasit-o pe aceea care m-a … chemat. Si-o iau de la capat. Pun ochii pe-o doamna ce sedea distinsa de-o parte: blonda, bust generos, privire inteligenta. Ma duc senina si rostesc: Buna seara. Cireasa? Doamna ma priveste condescendent si face un gest din cap si mana… fara comentarii. Eu, rosie-cireasa, ma retrag in dezordine. Ei si cand ma simteam mai caraghioasa o zaresc si pe EA. Of, ca dupa ce ca-i mica, mai era si inconjurata-ciorchine de-o droaie de fete cucuiete, de-aia n-o vedeam! Imi vine inima la loc. Cireasa ma pupa pe obraji, ma bate pe umar si-mi spune c-am nimerit unde trebuie. Rasuflu usurata, dau sa ma duc sa servesc o maslina si cand ma-ntorc pe calcaie, zbang! s-o pun la pamant pe blonda Iulia Vantur si mai multe nu! In plan indepartat, Bote zambea fotogenic si se apropia in mers dansat. Doamne, unde-am nimerit?! Ma simt ca Tarzan, coborat de pe liana de 5 minute. Personaje mai mult si mai putin cunoscute, investmantate trendy-flendy, sporovaiesc in jur si ma inghiontesc prietenos. Blitzurile palpaie. Recunosc chipuri stiute de pe blogurile familiare… uite-o pe inconfundabila Lia, pe delicata Sabbra, pe evident-insarcinata Dana de la Hotcity. Hmm, deci ele exista si-n realitate!

Intram la film stand la o coada sub forma de gramada eleganta. In spatele meu, Andreea Raicu zice ca parca ar mai fuma o tigara. Sau poate mi s-a parut. Cabral se inghesuie simpatic. In fine, ne asezam, ne potolim din fojgaiala si se face intuneric. Sala Imax – wow! E ca si cum ma uit la un acvariu cu nasul lipit de geamul lui. Asta a fost inventat de barbatii care adora tv cu diagonale cat mai mari, e clar. Primele 10min am tendinta sa intorc capul stanga-dreapta ca sa „vad” detalii in extremele imaginii. Pe urma, m-am adaptat scufundandu-ma maxim in fotoliul generos. Venisem sa experimentez iesirea in lume, sa vad despre ce-I vorba, cu gandul ca nu-I de mine filmul usurel (cotat slab pe IMDB) facut pentru pustani. Gandeam sa ma retrag tiptil cand m-o imbranci plictiseala. Ce sa vezi?! M-a prins povestea, domnule! M-au fermecat scenele de lupta, barbatii aprigi, atmosfera exotica. Am tot asteptat, ca un copil, „s-o pupe”… Mi-am tot upload-at imagini hot cu piepturi bronzate si muschi in miscare. Am fost curioasa cum se mai salveaza o data lumea. Una peste alta, asta e minunat pentru sanatatea mea psihica, avand valoarea unei terapii zdravene.

Seara s-a incheiat hazliu, cu mine bajbaind de colo colo prin mall, in cautarea intrarii pe care n-o mai nimeream si care m-ar fi dus inapoi, in parcare, la doi pasi de masina. Usor panicata, m-am aruncat peste o familie cumsecade, intr-un lift, de-aci descind intr-adevar in parcare, dar of, nu recunosc imprejurimea… Din aproape in aproape, piu-piu, cu lacrimi in ochi – regasirea cu draga mea masina…!

Si-ncalecai pe-o sea…