Cum arată Biblioteca bloggerului român?

Să dăm din casă. Din casa bloggerilor români. Ia să vedem, ce avem? Avem tătici, avem mămici, avem moşi, bucătari, poeţi, călători, povestitori, artişti, realişti, dansatori, emigranţi, fotografi, nebuni, sensibili. Şi încă mulţi alţii. Avem şi campanii din când în când. Avem prietenii şi animozităţi, grupuri ori frăţii. Mai avem şi subiecte fierbinţi uneori. Sau isterii. Ori mofturi, mode trecătoare. Bun. Dar bibliotecă avem? Ei?

Deja la a doua ediţie, Chinezu construieşte Biblioteca bloggerului român. Adică, adună Top 10 ale cât mai multor bloggeri.

Mi-am zis să aduc şi eu câteva cărămizi, deşi, cu neplăcută uimire, am constatat că am citit mult mai puţin decât mi-aş fi dorit în 2014, din ce în ce mai puţin în ultima vreme. Orişicât, de-un top 10 tot a ieşit.

 

Top 10 cărţi citite de Catherine în 2014

Autor	Carte	Editura	Nota
Alain de Botton	Eseuri de îndrăgostit	Humanitas	11
Jeni Acterian	Jurnalul unei fete greu de mulţumit	Humanitas	10
Eckhart Tolle	Puterea prezentului	Curtea Veche	9
Ileana Vulpescu	Candidaţii la fericire	Cartea Românească	8
Iulia Nălăţan	India Darsham	Cununi de stele	7
Elif Şafak	Cele 40 de legi ale iubirii	Curtea Veche	6
Kader Abdolah	La porţile moscheii	Univers	5
Cezar Petrescu	Întunecare	Albatros	4
Ştefan Agopian	Scriitor în comunism	Polirom	3
Tudor Arghezi	Cimitirul Buna Vestire	Curtea Veche	2

 

Afară de cele 10 calificate în top, ar mai fi o seamă de cărţi, unele banale sau mai puţin plăcute, altele de-a dreptul neinteresante, fapt pentru care au rămas neterminate. Marea dezamăgire, să zicem aşa, este Jurnalul mult râvnit al lui Alice Voinescu, pe care l-am obţinut până la urmă în dar de la o persoană dragă şiii…pe care n-am putut să-l citesc până la capăt. N-am abandonat de tot, încă ţin cartea pe noptieră, dar va fi o bătălie tare lungă. Tot dintre eşecuri, anul trecut l-am abandonat pe Murakami. Am dăruit Cronica păsării arc cuiva care, culmea, l-a citit dintr-o suflare după ce îşi făcuse veacul( ani, nu exagerez), la căpătâiul meu. Şi Calvarul lui Tolstoi a luat înapoi drumul raftului după numai câteva capitole citite. Iar Isabel Allende încearcă din răsputeri să mă prindă cu a ei My invented country, dar nu prea avem chimie. Sau răbdare.

Şi totuşi ce am mai citit în 2014 dacă aia nu, aia nu? Nu e nici un mister. Am recitit. Cella Serghi, tot (când mă păleşte dorul, aşa fac), Cezar Petrescu, Dumineca orbului, Calea Victoriei, Hortensia Papadat Bengescu, Minulescu, Arghezi, Marin Sorescu, Rodica Ojog Braşoveanu. La plajă, am avut un teanc de San Antonio, nişte poliţiste adorabile.

Nu e locul şi momentul să detaliez  relaţia cu fiecare dintre cărţile amintite, poate am s-o fac cândva, pe rând. Dar dacă tot e vorba de bilanţuri, nu pot să nu observ că nu e anul cel mai spectaculos în ce privesc lecturile mele. Au fost în trecut alte titluri care m-au impresionat mai tare, autori pe care i-am descoperit cu entuziasm, subiecte care m-au inspirat şi influenţat.

Or veni vremuri mai bune şi mai bogate, sper.

 

Haideţi cu topurile voastre din 2014, ca să facem Biblioteca bloggerului cât mai mare şi mai frumoasă. Până pe 31 ianuarie!

Carte poştală

Dintr-una din cele 1001 călătorii ale ei, Anca mi-a trimis o vedere. Sunt de-a dreptul măgulită!

Zice aşa:

Îţi doresc o vară minunată şi călătorii pe măsură! În Moscova zilele sunt mai lungi şi dimineţile mai aurii, cum se vede…

Cu drag, Anca.

 

 

Ce miros, ce gust si cum suna copilaria noastra?

Preiau si eu o leapsa de la Lia, care la randul ei a luat-o de la Toamata cu Scufita si le multumesc fetelor pentru prilejul de frumoase aduceri-aminte. Ce miros, ce gust si cum suna copilaria noastra?

Hmm, aromele sunt multe si subtile. Le recunosc atunci cand le simt si ma trimit brusc cu gandul la scene de demult. Fumul de foc de vreascuri uscate, de exemplu, imi aminteste duminicile de toamna cu munca patriotica voluntara prin jurul blocurilor din cartier, prin curtea scolii. Mirosea iute si amarui, iar aerul era rece sub cateva raze stinghere de soare, noi, copiii,  alergam si ne jucam mai mult decat sa facem treaba… cineva insa tot facea gramajoarele de crengi si frunze (mda, nu prea erau gunoaie, peturi, ambalaje, pungi, hartii) si le dadea foc. Si mirosea a toamna si-a lipsa de griji. Mai e mirosul unui anumit after-shave, probabil unul ieftin si banal, care-mi aminteste dis-de-diminetile in care ma trezeam cu ochii carpiti de somn sa plec la scoala, iar in baie gaseam urmele barbieritului tatei: pamatuful umed si aroma intepatoare de lotiune dupa ras.

Dintre gusturi, imi vin in minte bananele verzi, necoapte – niciodata n-aveam rabdare sa le asteptam sorocul. Si ciocolata chinezeasca, bomboanele cubaneze, cavit 9, socata. Si cornuletele cu rahat facute de mama cand aveam lectii deschise la scoala! – un sfert, le vamuiam cu colegul de banca. Mai sunt si neplacute, cum ar fi urzicile, mancate cu lacrimi in ochi si noduri in gat.

La sunete nu m-as referi doar la muzica. Facea parte prea putin din timpul meu, din pacate. Desigur aveam cele cateva casete ale parintilor cu ABBA si Boney M, cateva viniluri cu Adamo, Sergio Endrigo, Beatles si altii, dar erau alte sunete care imi amintesc de copilaria mea. E zgomotul linistitor al copiilor jucandu-se in spatele blocului jocuri de mult uitate – frunza, tarile, castelul, leapsa, sunetul sacadat al covoarelor batute afara, strigatul tigancilor „sticle goale…” sau dimineata pe la 4, in linistea deplina, sunetul navetelor cu sticle de lapte tarate pe asfalt, la chioscul de lapte… Mai era zornaitul zarurilor cand mama si tata jucau table in sufragerie, glumind si tachinandu-se reciproc…

Nu mai aud copii jucandu-se, nici sticlele de lapte ciocnite nu mai au clinchet. Nu mai mananc dulciuri de ceva vreme si muzica ascult numai de doua ori pe saptamana. Tata nu mai e si nici mama nu mai joaca table, de mult…

Doar toamna mai vine. Si cate cineva mai pune pe foc un vreasc, o frunza.

Ce miros, ce gust si cum suna copilaria voastra?

Should I marry me?

Asa leapsa mai zic si eu!

Privesc acum in urma si ma descopar cu duiosie. N-am cum sa nu-mi fiu draga. M-am dovedit a-mi fi cel mai loial prieten, cel mai credincios partener, cel mai de nadejde sfatuitor, cel mai de bataie cal.

Ma iubesc de cand ma stiu.

De mic copil, ma admiram si ma pretuiam din cale afara. Am fost genul care nu se murdarea, nu se julea in genunchi, nu-si strica hainele sau jucariile. Blonda ca o cosanzeana, cu ochii mari, de culoarea cerului, mladie ca un spic de grau (vorba poeziei), ma visam o zana din povesti, coborata printre oameni. Am intrat in viata cu entuziasm, convinsa ca succesul mi-e asigurat cu asa carti norocoase. Eh, viata m-a aruncat incolo si-ncoace, m-a dat cu capul de cateva praguri si mi-a ras in nas de cateva ori… Eu sa fiu sanatoasa! Apoi, prin cate-am trecut impreuna, din cate am iesit si-n cate ne-am bagat… Dar nu m-am abandonat si m-am tinut aproape la bine si la rau. Asa am devenit in timp cel mai bun camarad al meu. Prietenii vin si se duc, cum ii poarta si pe ei viata. Rudele sunt cum ti le da Dumnezeu. Ce sa mai zic de parteneri! Dar eu, mi-am fost sprijin si mi-am dat forta sa ma adun, chiar si in cele mai grele momente. Si tot eu mi-am stiut cele mai coplesitoare bucurii, asa cum nimeni n-a stiut sa le mai patrunda.

Imi fac toate mofturile, imi respect tabieturile. Ma rasfat cand am nevoie, cum nimeni n-ar putea s-o faca. Caci, mai bine decat mine, nimeni nu stie ce-mi place. Si cum si cat.

Ma stiu pe de rost, imi cunosc toate tertipurile si n-am cum sa ma mint. Imi sunt cel mai aprig critic si cel mai mare fan, totodata. Cu mine imi fac cele mai ambitioase sau absurde planuri. Si tot cu mine stau fata in fata si recunosc ce-am facut, ce pot si ce nu, ce las pe maine.

Inca ma surprind si ma entuziasmez cu sentimente noi si stari nebanuite, pe care, pe indelete le deslusesc, eu cu mine. Nicio sansa de plictiseala! Exersam noi si noi trucuri, scheme, stratageme.

Ma uit dimineata in oglinda. Privirea care imi intoarce intrebarile de-acolo e tot ce am mai de pret.

Respect, rasfat, ingaduinta, sinceritate, sprijin neconditionat, disponibilitate, mania curateniei, conversatie spirituala, umor fin, un trup de invidiat, frunizorul de orgasme numarul unu. Adun. Si-mi da cu plus. Zic: sa ma iau. C-asa partida buna nu mai gasesc!

poveste simpla despre aur

Leapsa de la Hotcity.ro Ia sa vedem ce iese…

Era intr-o vara senina, in anii de dupa razboi. ‘47-‘48. El, barbat in toata puterea cuvantului, intors din lupte, prizonierat si orori dorind liniste si armonie. Ea, tanara, aproape copila, cu privire senina si inima nesupusa. El, desi adult, avea o fire romantica. Ii scria scrisori simple care aveau parfum de iarba cosita si metafore naive. Ea, desi adolescenta, cerea certitudini si asigurari ca vor putea construi o gospodarie. Intr-o seara, mai calda si mai albastra decat toate, dupa ce-i va fi aratat stelele, ca sa-i fure o sarutare, desigur ca el i-a cerut un raspuns ferm. Si ea l-a dat. Cine-o fi ales pe cine? Putem sa acceptam o exceptie si sa credem ca amandoi au ales in aceeasi masura. Sa-si uneasca vietile, la bine si la greu. Cu un fir simplu de aur au pecetluit o legatura pe care numai moartea a desfacut-o dupa mai bine de 40 de ani. Sau nici macar ea, cine stie …?

Verigheta simpla a ramas. A trecut din degetul subtiat de boala al bunicii in palma nestiutoare a nepoatei. Si-a insotit-o apoi, pastrata in cutiuta mica, prin viata. Ba era cat pe ce sa ajunga lantisor la gat tinar si cochet, ba era sa ia calea amanetului, ba ramanea uitata in sertar cu anii… in functie de suisurile si coborasurile destinului.

Acum sta cuminte in plusul cutiutei si-si asteapta randul. Va trece cu drag si speranta in mana stranepoatei. Sa-i aduca noroc. Si parfum din alta lume…