Poveşti cu coana mare

Olimpia are 66 de ani, înălţime potrivită şi un trup voinic. Părul aproape alb, dintr-o coamă cândva castanie şi bogată, stă claie, nesupus, în tunsoarea scurtă. Un leu nins, cu ochi vii, bărbie voluntară şi mustăcioară rebelă de menopauză ingrată. Poartă o rochie de casă, practică şi urâtă, veşnicul capod-halat al femeilor lipsite de cochetărie. În picioare, papuci obosiţi de vreme şi greutate, deformaţi de monturi.

În sufrageria încărcată cu mobilier, pe masa solidă din centru stă aşternut un pled neted, împăturit şi deasupra lui, un cearşaf din bumbac alb, uşor îngălbenit şi cu urme vagi de triunghiuri bronzate. La margine, şade fierul de călcat încins. Pe fotoliul alăturat, maldăr de rufe adunate de pe sârmă. Coana-mare calcă, suferind din greu căldura unui iunie uscat. Broboane de sudoare îi umezesc fruntea şi tâmplele, aşa că, din timp în timp, se opreşte să se tamponeze cu un prosopel purtat de după gât.

– Căldură mare, domnule…. se indignează ea, cu voce tare.

Într-un puseu de înfierbântare, lasă maşina de călcat şi face ochii roată în căutarea unei salvări. Şi, iată-o! Din mormanul de rufărie, înşfacă o pereche de chiloţi tetra. Ai nepoatei, cu răţuşcă galbenă pe tur. Şi-o trage pe cap, în chip de tichie, precum doctorii chirurgi la operaţie. Scufia improvizată îi ţine părul în orânduială şi nici nu mai lasă transpiraţia să-i picure pe frunte.

– Ei, da. Aşa da! exclamă fericită. Aşa se mai poate sta! Şi continuă cu îndârjire, treaba. Masa geme sub apăsările viguroase, iar fierul de călcat scârţâie şi el la fiecare manevră. Lucru făcut cu simţ de răspundere, nu jucărie.

Ţârrrr! Ţâr-ţâr-ţâârrrr! La uşă.

– Da, vă rog. Da, da! strigă Olimpia cu vocea-i de bas, luând drumul antreului, după ce mai netezeşte un pic o rufă. Viu acu’! precizează.

Deschide. Pe palier, poştaşul cu tolba plină e deja la uşa vecinilor, împărţind plicuri şi amabilităţi.

– Poşta, tanti. A venit pensia, strigă el peste umăr.

– Da, băiatu’ mamii, ştiu, ştiu. Te aşteptam. Ştiam eu că tre’ să pici.

– Păi cum să nu vin, tanti, doar suntem în 15.

– Bună ziua, madam Stanciu, către vecină.  Da’, ei lasă, că rându’ trecut nu mi-ai venit în cinşpe…

– Luna trecută a fost independent de mine, tanti Olimpia. Au venit întârziate, nu v-am spus…? zice tânărul îndatoritor şi se apropie, scotocind în geantă. Scoate victorios hârtiile şi ridică ochii spre destinatara mandatului poştal. Olimpia, în prag, îşi potrivea preocupată, ochelarii pe nas. De coafură n-avea grijă, era prinsă original… în chiloţii cu răţuşcă.

– Hmm, hmm, tuşeşte poştaşul amuzat, în barbă. Poftiţi, vă rog, banii şi talonul.

– Da, băiatu’ mamii. Iscălesc aci? şi cu privirea concentrată îşi caligrafiază numele întreg.

– Mulţumesc, tanti Olimpia.

– Să trăieşti, să fii sănătos! Ne vedem luna viitoare, conchide Olimpia, mulţumită. Şi închide uşa. În hol, îşi zăreşte chipul în mica oglindă a cuierului.

– Îîîîuuu! Ptiu, arză-i-ar focu’ de chiloţi… şi smulge cu obidă tichia improvizată de pe cap. Ce-o fi zis bietu’ băiat… Şi iute deschide uşa din nou şi strigă tunător după el pe scară:

– Mi-era cald, maică! Mi-era cald, d-aia stăteam aşa… aranjantă! Apoi închide, mulţumită că a apucat să dea o explicaţie.