Bosfor, otoyol şi şofran

În dimineaţa în care am părăsit Istanbulul era marţi. Pentru traficul din marele oraş asta nu are importanţă, aglomeraţia e la fel. Milioane de maşini se strecoară pe străduţe şi se scurg pe bulevarde fără încetare. Mulţi spun că e haos, mie mi s-a părut doar un trafic viu, elastic şi antrenant. Când spaţiul permite, foloseşti orice posibilitate ca să avansezi, chiar dacă asta unora le-ar părea indisciplină, mie mi s-a părut extrem de eficient. Oricum, dacă eşti mai lent, te feresc ceilalţi, evitându-te abil. Totuşi, când staţionam minute întregi în coloane pe cinci benzi, nimeni nu claxona şi nici nu folosea banda de siguranţă abuziv. În plus, m-am simţit ca acasă, înconjurată de Dacii, model 1970 (am înţeles că-s nişte Renaulturi antice) ori de Dustere lucioase şi Logan-uri dolofane. În astfel de alai, am apucat pe podul Boğaziçi Köprüsü, adică primul pod peste Bosfor, cel care te aruncă direct în autostrada de Ankara. Are un kilometru jumătate lungime, e fain frumos suspendat peste strâmtoare, dar s-o spun p-aia dreaptă, e hărtănit şi peticit pe alocuri.

Boğaziçi Köprüsü

 

înaainte

 

şi în sus

şi tot înainte

 

Şi uite-aşa, am trecut pâş-pâş pe continentul vecin. Din perspectiva autostrăzii, mare schimbare n-am sesizat. Ba chiar, am zărit cartiere întregi de zgârie-nori care păreau mai occidentale decât clădirile normale întâlnite pe partea europeană. Oraşul, lăbărţat mult şi continuat cu alte localităţi satelit s-a tot răsfirat şi pe stânga şi pe drapta, apoi mai mult pe dreapta, până când am început să zărim Marea Marmara. O splendoare albastră strălucind în soare, atâta cât am putut eu să fur cu coada ochiului, căci principala mea atenţie era îndreptată către şosea. Strângeam amarnic volanul în mâini, ori de câte ori TIR-urile imense ne depăşeau cu viteză şi zgomot şi, iarăşi, de câte ori trebuia, la rândul meu, să depăşesc pe alţii, cu viteza mea uimitoare de 99km/oră. Apoi, traficul s-a mai împuţinat şi am început să mă obişnuiesc şi să fiu mai relaxată. Autostrada este cea mai bună şi mai frumoasă pe care am circulat vreodată. După ce pătrunzi mai mult pe continent, lăsând marea în urmă, relieful se înalţă, practic, se circulă pe un platou muntos, cu înălţimi în jur de 1000 de metri. Viaducte, poduri peste văi, tunele şi asfalt întins pe sute de kilometri. În general, trei benzi pe sens. Marcaje, parcări, benzinării, magazine, totul ca la carte, mai mare dragul să rulezi şi să rulezi la nesfârşit.

o moschee, un zgârie-nori

otoyol

otoyol cât vezi cu ochii

viaducte şi pasaje

 

Totuşi, noi ne-am desprins din O-4 cu vreo 150km înainte de Ankara şi am luat-o spre nord. Mai aveam de parcurs cam 100km până la Safranbolu, următoarea destinaţie, dar şoseaua naţională care ducea până acolo, ce să vezi, era aidoma cu autostrada – tot două-trei benzi, scuar pe mijloc, asfalt impecabil, localităţi ocolite. Am început să înţeleg de ce principalul lor mijloc de transport e cel rutier.

Despre Safranbolu. Ce să spun mai întâi? Că e patrimoniu Unesco sună sec şi nu te duce cu gândul la nimic concret. Abia după ce-l vezi pricepi că e unic şi valoros. E un orăşel (vorbim de partea lui veche) conservat aproape în totalitate în forma lui originală de acum câteva sute de ani. Case otomane, străzi pietruite mai strâmte sau mai largi, piaţete cu moscheea la mijoc, cişmele, grădini, prăvălii, pisici, covrigi şi ceai. Negustori, vehicule prăfuite, babe cu şalvari, basma şi ilic, rahat, bijuterii, caravanserai, hamam, muezini chemând. Praf. Toate astea, aşezate minuţios pe nişte dealuri şi valea dintre ele, unde timpul trece încet şi frumos. Oraşul s-a dezvoltat la vremea lui din comerţul cu şofran şi produse pe bază de şofran. Am cumpărat rahat cu şofran şi parfum de şofran. Am mâncat musaka săţioasă şi burek dintr-o tipsie imensă, preparate şi servite într-o locantă.

pe străduţă, la vale se ajunge la hamam

 

balconul închis, mai mult un geamlâc, al casei otomane restaurate (cea albă din stânga) ascunde la interior un soi de laviţă sau divan, imediat sub ferestre, un loc de lenevit ideal

 

prăvălii în care negustorii nu te hărţuiesc, ci te îmbie discret să alegi marfa. şi zâmbesc mult

 

tărtăcuţe

Am înnoptat la o pensiune mică, sau konak, pe o stradă liniştită, nu prea departe de centru, instalată într-o clădire originală, moştenire de familie otomană. Acum, familia mult mai puţin numeroasă ocupa doar parterul, iar la etaj erau pregătite camere de oaspeţi. La recepţie, înainte să urci scara de lemn către primul palier, te descălţai. De-acolo în sus, toţi oaspeţii mişunau în ciorapi pe podele şi covoare. Interiorul casei era învăluit în umbră şi miros plăcut de lemn. Camera, destul de austeră, mobilată rustic, minimal – un pat foarte înalt, cu saltea tare şi aşternuturi albe, aspre, o laviţă din lemn, o masă, un scaun, lămpi cu gaz, adaptate drept aplice – s-a dovedit foarte confortabilă. Am avut cel mai odihnitor somn din toată călătoria. E drept că venea după tratamentul special de la hamam!

de prin meniu

 

 

 

 

 

 

 

 

 

tanti pregătea felurile de mâncare aproape în faţa noastră

cămăruţa otomană din konak

vedere de pe-un deal către alt deal

Turcia cu 99km/oră – partea I (Istanbul)

Da, am fost iarăşi în Turcia. Am făcut o călătorie grozavă, plănuită de multă vreme, aproape cu neîncredere. Pur şi simplu era prea frumos ca să se întâmple. Şi totuşi, în ziua de Paşti am plecat. Nici nu ajunsesem la Giurgiu, când mica mea maşină, zisă Buburuza, zisă Miţu, mi-a şoptit că din motive secrete ea nu poate să meargă mai repede de 100km pe oră (în traducere tehnică, mi s-au aprins nişte beculeţe în bord, ceva cu ABS, bla-bla). Ce era de făcut? Să renunţ, nici vorbă. Aşa stând lucrurile, iată, am parcurs 3300km în 10 zile pline, prin cuprinsul Anatoliei cu 99km/oră. Fix. Asta, în ciuda faptului că în Turcia există şosele (şi nu vorbesc de autostrăzi) pe care poţi rula întins cu viteze ameţitoare, practic, parcă ai zbura dintr-un loc în altul, atât sunt de bune şi de libere.

Dar să încep cu începutul. În prima zi am ajuns la Istanbul. Cu greu, după 13 ore, dar am ajuns. Poate e de mirare cum de am făcut atât de mult? Păi, o dată că am rătăcit drumul prin Bulgaria, astfel încât am trecut munţii exact pe acolo pe unde nu-mi propusesem, adică prin pasul Şipka, iar în al doilea rând datorită vămii bulgaro-turce care este de un haos desăvârşit. Între cele trei-patru ghişee succesive de control eşti întors şi sucit cu indicaţii neclare, până se plictisesc de tine şi catadicsesc să te lase în plata lui Alah. Aşa că am ajuns la Bosfor în fapt de seară. Obosită, înfometată, nerăbdătoare, poate am găsit formula ideală de-a mă insera pe nesimţite în traficul celebru al marelui oraş. Nici nu mi-am dat seama când, în caruselul de lumini şi culori, cot la cot cu ei, înjurând Dacii 1300 vechi şi camionete-nălucă, făceam slalom ori tâşneam la semafoare.

Hotelul? Un chiţibuş de clădire înaltă şi îngustă, pe-o străduţă mică şi întunecoasă, desprinsă din bulevardul Ataturk ce desparte Fatih de Sultanahmet. Parcare? După ce-am încurcat circulaţia preţ de minute bune, timp în care şoferii grăbiţi (fără să mă apostrofeze măcar unul), îşi găseau loc de trecere cu dibăcie, care pe trotuar, care ocolind, care trecând la fir de păr de mine, am urmat indicaţiile boy-ului de la hotel şi am parcat pe un maidan, un loc viran între două clădiri, în care încăpeau aliniate vreo 15-16 maşini şi care părea să fie folosit drept parcare de mai mulţi întreprinzători din zonă, după reguli numai de ei ştiute. Totul e să ai încredere că nimic rău nu se poate întâmpla. Am urcat calabalâcul în camera cât o debara, ocupată în proporţie de 95% de pat şi, ce credeţi, că am picat lată să mă odihnesc? Nicidecum. Am pornit într-o raită de recunoaştere.

 

Până la Galata, numai bine, ne-am obişnuit cu agitaţia străzii, cu prăvăliile expunându-şi marfa viu colorată sau bine mirositoare, cu oamenii gălăgioşi şi grăbiţi care treceau printre maşini de colo, colo. Am privit furnicarul de pe poduri şi de sub ele, luminile reflectate de apele unduitoare. Apoi, cu fiecare moschee luminată colorat şi semeţită pe cerul indigo, cu fiecare fântână şi fiecare rond de flori parfumate, admirate în treacăt, ne-am lăsat transpuşi în atmosfera orientală, de basm. Dar basmul a devenit puţin halucinant când, la o idee spontană să apucăm dreapta-stânga-stânga-dreapta, foarte firesc ne-am găsit în mijlocul bazarului. Doar că la acea oră, numai noi şi câteva pisici fantomatice bântuiam prin labirintul de străzi identice şi mute. Obloanele trase ale prăvăliilor, trotuarele spălate, câteva vitrine luminate şi câte un banner fluturând indiferent. Ca într-un film absurd, alergam de colo-colo cu paşi şi voci răsunând straniu în pustietatea răspântiilor. „pe aici am mai fost, pe dincoace am urcat mai devreme, să o luăm pe aici..” Când şi când, o dubă a poliţiei trecea încet la două străzi depărtare, apoi dispărea. Se făcea, cred miezul nopţii deja. Iar noi nu reuşeam decât să nimerim în fundături, în faţa câte unei porţi mari închise cu lacăte a Grand Bazar-ului. Pasămite, ziua, treceai prin el, bine-merci, croindu-ţi drum în diagonală prin labirintul centrului vechi, însă acum, fiind închis, ne tot căzneam să-i dăm ocol. Într-un final, am întrezărit luminiţa de la capătul tunelului: se vedea şi auzea un tramvai. Apucând într-acolo, am ieşit la liman.

 

Odată, acest episod depăşit, l-am trecut sub tăcere, ca şi cum rămânea ca un fel de test preliminar, un pact cu oraşul. A doua zi, ca turiştii obişnuiţi, am luat un tramvai până la Moscheea Albastră, pe care am şi vizitat-o în ciorapi. Aya Sofia, corpolentă şi impunătoare nu se vizita fiind zi de luni, aşa că i-am dat ocol şi am intrat în parcul Gulhane care înconjoară palatul Topkapî. Şi rău nu ne-a părut. Toată luna aprilie, la Istanbul e declarat Festivalul Lalelelor, aşa încât, dacă pe străzi, prin rigole strălucesc minunatele flori ale sultanilor, în parc, lalelele sunt în delir. Pâlcuri, şiruri, covoare, desene, ronduri de lalele de toate culorile, combinate între ele sau cu alte flori. Gazon şi copaci îngrijiţi, bănci şi alei cochete, copii la joacă ori tineri citind. Ciripit. Soare. Miros îmbătător de zambile. Apoi, Bosforul albastru, de sus din ceainăria cu mese din lemn, de sub zidurile palatului. Am stat mai bine de-o oră, căscând gura la furnicarul dintre cele două continente şi bând ceai turcesc, servit în ceainice de aramă fierbinţi. Ne-a bătut soarele în cap şi briza în urechi. Numai foamea a reuşit totuşi să ne mâne în jos, spre Galata. Am mâncat pe lângă gara Sirkeci, la o locantă în care „ademenitorul de muşterii” (cred cu toată convingerea că există această funcţie în nomenclatorul de meserii, la ei) s-a bucurat să ne poată adresa formula românească „Ce faci, frate” şi desigur, să-l menţioneze pe Hagi. Apoi, încercând să rezolvăm cu plata timbrului de autostradă, HGS (un fel de vignetă reîncărcabilă din care ţi se trag taxele de autostrăzi prin citire automată) am găsit chiar Buyuk Postane, adică poşta mare, unde cu numere de ordine la mai multe ghişee, se rezolvau diverse probleme ale cetăţenilor, probabil taxe, facturi, cam ca la noi, doar că oleacă mai eficient. Am sfârşit după-amiaza, în Taksîm, la o cofetărie, după ce am trecut podul Galata cu piciorul iar dealul l-am urcat cu funicularul, luând apoi tot Istiklalul la pas în căutarea unui atelier de pantofi (ce s-a dovedit o dugheană neinteresantă, până la urmă).

Aya Sofia

Moscheea Albastră e gri

şi de ce îi zice albastră? de la mozaicul din interior

în zona nevizitabilă, aveau acces doar musulmanii care doreau să se roage. sigur că făceau şi poze înainte

dacă vă întrebaţi de la ce venea numele de Înalta Poartă, asociat curţii Imperiului Otoman…

parc Gulhame

vedere către Bosfor

…din ceainăria de lângă Topkapî

Poşta Mare

un poliţist păzea o intrare… (în realitate era şi mai simpatic decât se vede în poză)

Eminonu

Seara ne aştepta experienţa dansului la o milonga găzduită de turci, iar a doua zi urma să ne luăm la revedere de la continentul european.

Fragmente din vara care a rămas, of!, atât de departe…

8 fără 10. Soarele mai are două palme până să dispară după culmea dealului. Au plecat şi cehii, se pregătesc şi românii.Ruşii încă chiuie şi vorbesc tare, cu ecou pe toată plaja. La mijlocul ei, eu singură pe prosopul meu colorat.

Marea are culoarea albastru-metalic, fără valuri, ca o tipsie imensă lucioasă. Într-un capăt al golfului îi punctează luciul o ambarcaţiune mică ancorată aproape de mal, în extremitatea dinspre tavernă câţiva întârziaţi mai înoată sub ultimele raze de soare.

E plăcut, calm. Din direcţia vilei se apropie Iustin.

– Hei. Ai fost în sat?

– Da. Acum m-am întors.

– Ai pierdut ora magică pe plajă…

– Cum?!

– Nu ştii? La apusul soarelui, e o oră magică pe plajă. Vântul cade, nu mai suflă din nicio direcţie, marea are culori deosebite, e o lumină aparte. Se crează un fel de atmosferă magică…

– Atunci n-am pierdut-o încă. Soarele se mai vede.

– Da, ai dreptate. Acum începe. Stai jos, dacă vrei.

Iustin se aşează delicat pe colţul prosopului meu, potrivindu-şi tălpile pantofilor într-o adâncitură din nisip. Îşi ţine braţele în jurul genunchilor şi privirea aţintită către mare. Soarele scăpătând îi luminează profilul de copil serios. Stăm aşa, fără să vorbim, fiecare ascultând şi observând absent. Simt când întoarce faţa către mine şi mă întorc şi eu, crezând că vrea să-mi spună ceva. Iustin nu face altceva decât să-mi zâmbească senin. Atât. În ochii cafenii se reflectă fugar ultima săgeată solară, apoi în lumina limpede ca o apă curată rămâne chipul zâmbitor şi deschis.

– Ce e? întreb eu moale.

– Nimic, zice el încet. E frumos. E cum ai spus, magic.

Şi iar tăcem. Fericirea e simplă uneori. E un ceas albastru de înserare pe malul unei mări, când un băiat îţi zâmbeşte dezarmant de pe colţul prosopului.

 §

 În dimineaţa în care marea ne-a aşteptat cu valuri zglobii sparte cu zgomot pe plajă, am ştiut că sunt în vacanţă. Ca şi cum senzaţia de relaxare rămăsese blocată, agăţată într-un ciot de gânduri până atunci, în dimineaţa aia, am simţit cum s-a eliberat şi-a năvălit caldă, copleşindu-mi inima. Gândurile se risipiseră, stol zburătăcit. Am aruncat paporniţa şi prosopul şi-am dat fuga la mal. Cu toată zbenguiala valurilor, marea nu reuşea să tulbure nisipul, rămânând clară ca apa de izvor. Îmbia la joacă. Se retrăgea şi revenea, fără odihnă, stropea şi pleoscăia, foşnea ca şi cum ar fi chicotit şi respira prospeţime. I-am cedat, fără regret. Am plonjat, am înotat, ne-am legănat pe valuri. Ne-am lăsat tăvăliţi în nisip de valurile mai voinice. Am râs mult. Am înghiţit apă sărat-amăruie din cauza râsului. Am şi lăcrimat când mi-a intrat apă pe nas iar prietenii nu conteneau cu îmbrânceala şi joaca. Dar mi-a trecut. Am fost copii.

În aceeaşi zi, mai târziu, la plajă, m-am surprins împingând uşurel cartea în care citeam despre iubirea sufiţilor şi rămânând cu mintea goală. Priveam o furnică îndârjită care căra pe trei cărări o cochilie de melc de zece ori cât ea şi nu mă puteam gândi la nimic.

– Mai stai? Am auzit aproape vocea lui Iustin şi am tresărit ca din somn.

– Nu ştiu. E vremea să ne retragem la umbră?

– Cred că da. Nu simţi cum arde soarele?

– Simt dar mi-e bine.

Iustin îşi aşeza cu grijă cartea în rucsac. Apoi, cu tricoul despăturit pe genunchi, a spus:

– Eu mă îmbrac şi merg la umbră.

– Mergi deja la masă?

– Încă nu mi-e foame. Dar cred că am să beau o bere.

– Aia, da. Aş bea şi eu.

– E cald.

– Haidem.

Îmi potrivesc un şal în jurul trupului, drept rochie ad-hoc şi-mi tuflesc pălăria de soare pe cap. În timp ce arunc de-a valma cartea şi alte nimicuri în geanta de plajă, Iustin mă întreabă dacă aşa am de gând să merg la tavernă.

– Să nu te arzi pe umeri, se îngrijorează el.

– Păi nu stăm la soare, ne aşezăm la cea mai umbrită masă.

– Dar până acolo?

– Până acolo…

– Vrei să-ţi dau tricoul meu?

– De ce să-mi dai tricoul tău? Îl am pe al meu dacă vreau, dar nu am chef să mă îmbrac. Pur şi simplu, mă simt bine aşa. E vreo problemă? Ţi se pare nepotrivit sau ceva?

– A, nu. Mă gândeam doar la tine. Să nu te arzi…

Câteodată mă irită, alteori mă amuză cu felul lui de-a fi corect şi foarte îndatoritor. Am senzaţia că e şi ceva ironie şi condescendenţă pe-acolo. N-are cum să fie atât de naiv şi bineintenţionat. Nu e omenesc să fie aşa.

Terasa tavernei e umbrită de fel de fel de copaci şi oferă o atmosferă plăcută, respirabilă, deşi la numai doi paşi, nisipul fierbinte te face să te simţi ca în cuptor. Savurăm berea din paharele reci. La vreo 20-30 de metri, la limita dintre plajă şi adăpostul copacilor, e un  beach bar. Grecul ce serveşte băuturi şi îngheţată n-are decât o clientă, o puştoaică blondă. Îşi face de lucru înapoia barului, zâmbind necontenit şi încordând umerii bronzaţi. Fata flutură din plete şi soarbe din pai o băutură colorată. E ca o scenă de film.

– Frumos, mă trezesc murmurând.

– Cum? Da… Îl aud pe Iustin. A roşit violent, dar vocea şi gesturile îi rămân calme, controlate. Privea intens, pierdut la silueta unei femei de pe plajă care se răcorea la duşul cu apă dulce, amplasat în apropierea umbrarului. Apa se scurgea în şuvoi din părul bogat şi negru, pielea bronzată scânteia în soare iar din chipul ei nu se distingeau decât buzele mari şi roşii. Imaginea era aproape ca un tablou suprarealist. Iustin înghite în sec dar rosteşte senin:

– Despre ce vorbim?!

Iar privirea lui de copil pus pe şotii mă face să izbucnesc în râs. E atât de simpatic. Hotărâtă să-l pun în încurcătură, continui neaşteptat:

– Vezi tu, nu prea ne potrivim la gusturi…

– La ce anume? Vrea el să ştie, mai exact.

– Păi, mie-mi plac grecul cu blonda, ţie, bruneta cu sânii mari…

– Ah… Şi lasă ochii în jos.

Când eram mai convinsă că s-a fâstâcit, a ridicat totuşi o privire atât de pătrunzătoare şi de directă, încât m-a făcut pe mine să roşesc şi să schimb vorba.

 §

 Într-una din seri, cea mai caldă şi mai parfumată, pe când ne întorceam de la tavernă, s-a decis unanim să facem baie în mare la lumina stelelor. Ne-am precipitat cu toţii spre camere să ne luăm prosoape, să ne schimbăm. Apoi, pe plajă, cineva a strigat „skinny dip!”. N-am stat pe gânduri. Mi-era dor de senzaţia înotului liber în apa mării. Am aruncat rapid hainele şi m-am avântat. A ieşit hărmălaie şi veselie. Apa neagră ca o smoală era caldă şi primitoare dar cumva plină de mistere. Te atrăgea şi în acelaşi timp te înfricoşa. Ne depărtam unii de alţii ca să ne bucurăm de libertate şi fiorul plutirii primordiale, apoi ne adunam mânaţi de frici şi senzaţii neclare. Ne strigam, glumeam şi râdeam.

L-am văzut pe Iustin depărtându-se în larg. M-am luat după el, vag. Nu ţineam să-l ajung, dar mă intriga mişcarea.

– Hei, nu ştiam că înoţi aşa de bine, i-am strigat la un moment dat.

– Nu înot bine. Aşa, cât de cât.

– Atunci cum de te lansezi aşa? Şi încă pe întuneric!

– Păi… am vrut să văd cum e să înoţi singur, în întuneric. Gol.

– Atunci, te las.

– Poţi să rămâi. Am văzut cum e.

– Şi? Cum e?

Ne depărtasem binişor de ceilalţi. Am început să călcăm apa ori să ne rotim în cerc, pe loc.

– Destul de scary… N-am mai făcut asta niciodată. Tu?

– Eu am mai înotat noaptea în mare.

– Goală?

– Ce importanţă are?

– Are.

– Da, goală. Îmi place cum se simte. E foarte diferit de ceea ce simţi când porţi costum de baie deşi pare că nu e mare lucru.

– O, da. E foarte diferit!

– Deci îţi place?

– Da.

– Atunci de ce spui că e scary?

– Mă refeream la întuneric. E ciudat să înoţi în mare aşa, pe întuneric.

Mă întinsesem pe spate, în plută. Şi pluteam în derivă, vag legănată de mare. Nu prea mai auzeam ce spunea Iustin. M-am trezit cu el apucându-mă de mână, precipitat.

– Hei, eşti ok?!

M-am speriat şi din sperietură m-am scufundat. Am ieşit apoi pufnind apa şi vociferând.

– Ce naiba faci! M-ai speriat…

– Îmi pare rău, tu m-ai speriat pe mine. Nu mai ziceai nimic. De fapt nici nu te mai vedeam.

– Ce credeai, că m-am înecat subit?! am comentat îmbufnată.

– Scuză-mă. Da, mi-a fost teamă că ai păţit ceva…

– Of, eşti exagerat!

– Crezi? Pentru că-mi pasă de tine?

– Pentru că, pentru că… pentru că eşti aşa de atent şi grijuliu. Pentru că nimeni nu e aşa.

– Cum aşa?

Nu era deloc momentul potrivit să-i spun ce credeam eu despre corectitudinea şi politeţea lui. Şi mai ales nu era locul. Ne găseam în largul mării, totuşi. Singuri. Între timp ceilalţi se cam retrăseseră pe mal. Probabil credeau că vrem să fim singuri. Pur şi simplu ne-au lăsat acolo.

– Iustin, cred că ar trebui să ieşim şi noi.

– Ţi-e teamă? Hai că nu suntem aşa de departe.

– Nu suntem departe, dar e târziu şi se face frig. Minţeam. Nu era trecut de miezul nopţii şi oricum asta chiar nu avea importanţă, iar frig nu era deloc. Mă simţeam stânjenită dintr-odată. Aş fi vrut să fiu oriunde în altă parte. Am început să înot spre mal. Iustin m-a ajuns din urmă şi mi-a strigat să rămân în apă.

– Poftim?! Cum să rămân în apă?

– Adică stai aici, la mal, dar în apă. Mă duc eu să îţi aduc prosopul ca să te acoperi cât mai repede.

– Eşti nebun… am mai strigat după el. Dar n-avea niciun sens să mă lupt cu apucăturile lui cavalereşti. Am rămas în apă, precum mi-a cerut. În definitiv, obţinusem câteva clipe de exclusivitate cu marea de catran. Doar eu şi ea. Am plutit numărând stelele până când m-am auzit strigată ca prin vis.

– Gata! Poţi ieşi acum.

Am lipăit desculţă pe nisipul ud, cât am putut de graţios şi diafan. Iustin, deja îmbrăcat, îmi ţinea prosopul întins şi îşi ferea privirea, ca din întâmplare. Am zâmbit, amuzată dar am tăcut. M-am înfăşurat şi am rostit un „Brr!” de probă.

– Ţi-e frig. Ce să-ţi dau? Prosopul meu e ud, dar pot să-ţi dau hanoracul…

– Nu-mi da nimic. Nu mi-e frig.

Etnografie bulgară, en français

La ultima incursiune am mai descoperit una dintre surprizele încântătoare ale micului oraş Loveci din nordul Bulgariei .

Pe străduţa principală care urcă spre fortăreaţa din vârful dealului, găsim pe mâna stângă o poartă mare din lemn înnegrit de vreme pe care stă plăcuţa cu „Muzeu Etnografic”. De afară curtea pare foarte misterioasă, ascunsă de gardul înalt şi umbrită de nişte copaci seculari. Am intrat sperând să găsesc ceva interesant. Şi nu m-am înşelat. La prima privire ţi se arată o curte măricică şi o casă din piatră şi lemn, impozantă. Cum uşile erau închise şi nu se vedea nicio mişcare, am urcat treptele tocite din stânga ei, în căutarea unor semne de viaţă, a unor exponate ori oareşcare personaje care să ne lămurească. Şi nu mică ne-a fost mirarea când dintr-o căsuţă albă lăturalnică a ieşit un bătrânel voios. Era, cum să vă zic, un personaj desprins din cărţi. Purta un costum de stofă neagră, extrem de demodat şi care-i îmbrăca destul de larg trupul subţirel. Gulerul alb şi scorţos al cămăşii se închidea cu o fundă-cravată dar nu-i atingea pielea pergamentoasă a gâtului, ci stătea jur împrejur ca un colier ciudat. Avea chiar şi batistă albă la buzunarul de la piept. Ochii deschişi la culoare i s-au luminat văzând că are clienţi şi parcă părul cărunt şi rar i s-a înfoiat formând o aură în jurul frunţii înalte. Ne-a abordat cu un cordial „Dobre utro!” şi nu s-a întristat când i-am răspuns cu „Hello!”, ci doar s-a precipitat către noi să îşi ceară iertare că nu vorbeşte engleza. Ne-a întrebat de unde suntem şi ne-a propus franceza. Franceză, să fie. Furculision, lingurision, ce mare lucru. Chers amis, allons-y! Şi jovialul nostru ghid ne-a poftit ceremonios să-l urmăm. A descuiat uşa unei case iar înăuntru am păşit de-a dreptul în istorie. Din explicaţiile multilingve ale ghidului (franceză presărată din belşug cu cuvinte bulgare, englezeşti şi, pe alocuri, româneşti) am înţeles că aveam de-a face cu o locuinţă tradiţională din sec 18. Sau 19? Sincer, nu mă pricep la cifre, mai ales când ele sunt rostite în franceză (soasansan sentimetre, gheaţă la mal). În orice caz, era vorba de ceva autentic şi plin de farmec. La noi, pe la muzeul satului (ori cine ştie pe unde am văzut eu aşa ceva) ar fi semănat cu o casă ţărănească dobrogeană. Influenţele otomane erau clare. Mobilierul era scund şi minimal. Scoarţele te duc cu gândul la carpetele din 1001 de nopţi iar vasele de alamă la mâncăruri aromate şi grele. Covoare în culori vii acoperă podelele. Obiecte de uz casnic, meşteşuguri uitate, costume populare dau un aer vechi şi totuşi atât de bine păstrat. Parcă aşteptam să cadă un măr ori o gutuie din grindă sau o pisică să se strecoare peste prag. În camera de dormit, un divan imens şi scund ocupă aproape în întregime spaţiul. Ai casei dormeau laolaltă, rânduiţi probabil, pe vîrste. Leka noşci, deţa! Noapte bună, copii!

În cea de-a doua locuinţă, ne-am mai apropiat de prezent. Proabil pe la începutul secolului trecut bulgarii mai răsăriţi trăiau în astfel de case. Ghidul ne prezintă pe rând biblioteca, iatacul, bucătăria, salonul, camere în care manechine femei şi bărbaţi ilustrează preocupările casnice ale vremii. Doamnele brodau, serveau dulceţuri, făceau muzică iar domnii fumau şi ascultau radioul ori gramofonul. Şi, desigur, discutau politică şi agricultură pe bulgăreşte&franţuzeşte, exact aşa cum se exprimă într-un mod unic şi fermecător şi domnul profesor care ne conduce. Da, între timp, printre explicaţii, am aflat că e profesor, pare-mi-se descendent al unuia din foştii locatari ai casei-muzeu (un intelectual de seamă al oraşului), că are o fată inginer care vorbeşte multe limbi străine şi locuieşte la Bucureşti. Spre exemplificarea preocupărilor strămoşului, venerabilul nostru ne cântă câteva măsuri dintr-un cunoscut şlagăr compus de înaintaşul lui, cu glas subţirel şi tremurat. Ne dau lacrimile.

Ieşim din nou în curte şi coborâm în pivniţa primei case. Chers amis, iată şi ultima noastră oprire! ne zâmbeşte ghidul. Vedem butoaie imense în care aş fi putut înota, vane de colectat şi zdrobit strugurii şi felurite instrumente de preparat vinul ori alte unelte agricole. Vizita ia sfârşit. Omul nostru ne mai înşiră bucuros diverse informaţii despre micul şi frumosul oraş Loveci, despre sărbătorile locale, despre ziua alfabetului chirilic pe care se pare că tocami am ratat-o. Ba chiar îl bârfeşte un pic pe custodele fortăreţei din culmea dealului care nu vorbeşte decât bulgara. Ne despărţim cu greu, în curte, unde primesc o frunză de geranium ce în folclorul local semnifică sănătate.

Am plătit 5 leva de persoană pentru acest tur simpatic şi nu mi-a părut rău de nicio stotinkă, parol!

 

Sabotul buclucaş. Poveste cu tâlc

Nu, nu vă încordaţi neuronii să vă amintiţi vreo poveste din copilărie care se numea aşa pentru că nu există. Povestea cu sabotul buclucaş e a mea şi s-a întâmplat recent.

Pe când soarele se ridicase de-o suliţă pe cerul învolburat de nori, se făcea că plecasem într-o excursie lejeră către nişte munţi înverziţi care ascund minuni şi oferă linişte şi încântare. Adică, la sud de Dunăre.

De Giurgiu am trecut cu bine. Dunărea curge implacabilă pe sub podul plin de hârtoape, zis „al Prieteniei”. Am găsit şi munţii, aşa cum îi visam, verzi până sus. Cascadele, la locul lor, înspumate şi dantelate mi-au amintit brize şi valuri din alt peisaj (uite-aşa, din idee în idee, te-apucă fandaxia şi ajungi să bântui de la munte pân-la mare, de nu ştii ce-i aia) şi mi-au pozat, cochete.

 

 

 

Se copsese amiaza, soarele ardea cu spor şi foamea se iţea prevestind ospăţ bogat cu specific bulgăresc. Înainte, voinici!

Luam o curbă la dreapta cu viteză potrivită, când maşina mi-a zvâcnit nebună cu un sunet ascuţit şi prelung de frână dramatică. Opresc. Cu urechile ţiuind şi inima în gât de spaimă, mă uit în spate. Şoseaua pustie. Pe asfalt strălucea şerpuit urma neagră lăsată de cauciucul roţii mele care se decisese să nu se mai învârtă. M-am tras mai la o parte, sub un dud, târşâind roata îndărătnică. Nu mai voia, pârdalnica, nici înainte, nici înapoi. După învârtitul inutil, de complezenţă, în jurul maşinii cu mâinile în cap, m-am suit la loc, la volan. Ce-i de făcut?! Mă uitam la prietenul din dreapta şi el la mine şi ne încurajam reciproc că măcar avem apă de băut şi o pungă de biscuiţi. Mai aveam şi telefoane. Şi am început lanţul slăbiciunilor. De la hotelul unde aveam rezervare am aflat că trebuie sunat la 112. La 112 ni s-a spus să sunăm la 146. La 146, o voce suavă spunea că am format un număr inexistent. S-a trecut la prietenii din ţară. Care pe la munci, care pe la botezuri, ne-au răspuns cu amabilitate „ce pot face pentru voi?” După multiple bâjbâieli s-a stabilit un soi de contact fragil cu asistenţa rutieră bulgărească, eu-prietena mea din Ro- un prieten al ei din Ruse – operatorul din Sofia, prin care am reuşit să comunicăm locaţia maşinii şi problema. Apoi, aşteptare. La marginea de sat unde se întâmplase pocinogul totul era încremenit. Arar, treceau maşini. Vreo două s-au şi oprit dar nu ne-au putut fi de folos. Mai târziu a venit un motan galben, pâş-pâş pe muchea unui zid aproape prăbuşit şi s-a uitat cu milă.

La un moment dat, a apărut şi salvarea sub forma unei Lada Niva ponosite. Trăgea după ea un fel de cărucior de butelii dublu. A coborât un domn masiv, jovial şi parfumat, cu pantofi sport roşii. Faţa zâmbitoare îi era proaspăt bărbierită. M-am gândit că l-am deranjat şi l-am deturnat din vreo activitate mondenă şi să vezi bombăneală şi jecmăneală. El continua totuşi să surâdă prietenos. Printr-o pantomimă minimală s-au comunicat ideile de bază „voi – problem, eu – service, ok”. Cu detaliile a fost mai greu. La telefonul mecanicului- minune a trebuit să vorbim pe rând, când noi, când el, cu un prieten al lui care traducea din bulgară în engleză şi invers. Concluzia a fost că mergem tractaţi la service unde trebuie schimbat sabotul de frână. Simplu. Dacă n-ar fi fost sâmbătă după-amiază…

Drumul de 25 de km, pe bancheta Nivei, cu un ochi la maşina tractată de-a-ndăratelea care sughiţa la fiece denivelare a fost aproape plăcut. Mai neplăcut era că din convorbirile telefonice ale mecanicului spicuiam cuvinte ca „nu se poate”, „ luni dimineaţa”. Am încercat să rămân optimistă.

La destinaţie ne aştepta translatorul din telefon şi rampa pregătită. Mecanicul cel vesel s-a schimbat cât ai clipi în salopetă şi s-a apucat de treabă. Se numea Evelin şi după cum arătau două rafturi pline de cupe şi trofee câştigase nenumărate raliuri, ca pilot. Wow!

trofeele lui Evelin Ioncev

Apoi am aflat crudul adevăr: nu aveam de unde să luăm un blestemat de sabot nou, peste tot e închis până luni. Excursia prelungită cu o zi nu suna atât de rău. Mai sumbră era perspectiva explicaţiilor pentru şefi şi calculul costurilor suplimentare. Ni s-a sugerat să găsim noi piesa, eventual în România. Omul nostru se oferea să ne facă o cursă (probabil memorabilă) rapidă, Loveci- Bucureşti- Loveci (500km), cu maşina lui, astfel încât până la lăsarea nopţii să fim înapoi cu piesa! Ce-ar mai fi fost!? N-a fost să fie, întrucât şi magazinele din ţară s-au solidarizat cu cele bulgăreşti – niciun sabot până luni. Sabotul sabotor!

În impas, cu glas mic am întrebat totuşi ceea ce un prieten îmi sugerase prin telefon: nu se poate merge şi aşa? Mă aşteptam la proteste vehemente şi explicaţii interminabile despre mecanică şi alte teorii. Când colo?

–          Aaa! Ba da! Dacă doriţi, se poate şi fără frână pe o roată.

–          Păi, de ce nu ziceţi aşa, nenişorilor? îmi venea să le zic. Dar am tăcut înţeleaptă şi am răsuflat cu uşurare.

Şi pilotul nostru s-a pus pe meşterit. Cu puţin staniol de la o ciocolată a înfundat un furtunel şi a explicat că astfel frâna pe roata respectivă e anulată. Apoi avea să-mi arate cum să conduc la înapoiere. Ei, nu, n-au fost drifturi şi manevre spectaculoase prin curtea service-ului, doar mi-a arătat că frâna ţine bine-merci şi nu se întâmplă nimic atâta timp cât nu conduc agresiv. Eu!?

Am achitat cca 400lei (180leva) şi ne-am strâns mâinile cu mulţumire. Apoi am fost escortaţi până în centru, în parcarea hotelului, în semn de curtoazie. E adevărat că între timp se făcuse seară, dar problema era rezolvată şi, ce e mai important, starea de spirit era din nou bună.

Unde-i tâlcul din această istorie? Ei, bine, toată povestea e despre prietenie. Unu’ la mână, aia română-bulgară, amintită de podul plin de hârtoape de la Giurgiu. Evelin, mecanicul, s-a dovedit mai de nădejde ca un frate. Fără mutre, fără comentarii pesimiste, fără văicăreli ne-constructive de tipul „aoleu ce problemă gravă, vai ce nenorocire, pfoai, să vedem dacă se poate rezolva…” şi altele din aceeaşi gamă, de natură să te deprime şi să te facă să te aştepţi la ce-i mai rău. Nu, domnule! El era optimist şi ne încuraja că se rezolvă. Apoi, e vorba de toţi prietenii mei, de oamenii care stau în jurul meu şi de care mă simt aproape. Mi-au întins o mână de ajutor aşa cum au putut, fără nicio reţinere. Un telefon ori mai multe, un sfat, o vorbă bună. Şi le mulţumesc. Sunt norocoasă că îi am, că pot împărţi cu ei momente frumoase. Şi uneori, probleme.

Ştiu că poate exista fericire şi fără bani sau fără pasiune sau fără realizări măreţe. Dar fără prieteni?

nazdrave, priateli!