Salutări şi tatonări de la Bruxelles


În prima dimineaţă bruxeleză, mi-am stabilit cartierul general într-o cafenea cochetă aşezată la o răspântie. De la măsuţa mea vedeam strada prin geamurile mari. În aceeaşi măsură, mă vedea şi strada pe mine, căci stăteam ca o păpuşă-n vitrină, în lumina piezişă, alburie a cerului zgârcit de iarnă. Studiam ghidul oraşului. La două, trei fraze citite, tot ridicam privirea ca şi cum aşteptam să apară ceva, acolo, afară.

Şi la un moment dat a apărut. Trecea strada, venind direct spre mine. Înalt, suplu, cu părul puţin în dezordine. Îmbrăcat prea subţire pentru vremea de afară, grăbit, dar cu privirea iscoditoare. Mi-a zâmbit prin geamul care ne despărţea. Sincer şi cald. Am rămas nehotărâtă, cu jumătate de zâmbet pe buze, dar cu ochii încălziţi pe de-a întregul ca de-o rază de soare primită în faţă. Şi cu ceaşca de ciocolată, în aer. Arăta a italian, mi-am spus. În orice caz, nu belgian, era prea brun şi hlizit. Şi n-apuc să mai răsfoiesc trei pagini din ghid, în căutarea unor obiective, când uşa cafenelei se deschide şi italianul meu intră sigur pe el, salută familiar şi cu accent (ah, am ştiut eu, am ştiut!) şi se îndreaptă fără ezitare spre masa mea. Bonjour. Permiteţi? Şi zâmbeşte cu toţi dinţii, ca la cinema. Rămân perplexă, dar indignarea nu-mi reuşeşte. Mă bufneşte râsul. Un râs sincer şi sănătos. Îl poftesc să şadă, conversaţia se leagă. Aleg engleza, numai aşa, de-a naibii, dar el n-are treabă, turuie relaxat, cu accentul şi naturaleţea inconfundabile ale italienilor. A-ttra-ver-sia-mo, îmi vine în minte fugitiv.  Nici măcar nu poţi să te superi. Nu e tupeu, e francheţe, e parcă mai cinstit să fie aşa, decât ipocrit. Oricum toţi vor/vrem acelaşi lucru. De ce preferăm să ne minţim că n-ar fi aşa?

Vorbim despre vremea rece şi umedă de-afară, despre ciocolata şi berile locale, despre civilizaţie. Vorbim. Iar din ochi ne scanăm reciproc încântaţi. Din priviri ne transmitem cu totul şi cu totul alte mesaje. E o joacă şi-o veselie şi-un cântec între noi, imperceptibile pentru ceilalţi. Jack, aşa-l cheamă, că nu e chiar italian-italian, se ridică şi zice la un moment dat „Andiamo, signora!” Mă înfofolesc grijulie şi ieşim. Lui nu i-e frig? Nu i-e, s-a obişnuit. Şi mergem vorbind tare (el) – Guarda qui, guarda la… se opreşte în loc de câte ori vrea să-mi arate o clădire care-i place. E inginer şi ştie destule despre arhitectură cât să-mi devină şi mai simpatic. Şi mergem, şi luăm şi-un pic metroul ca să scurtăm. Apoi, iară pe străzi. Îmi arată piticania de statuie, devenită nu prea se ştie cum, vedetă şi simbol al oraşului. E un bronz amărât, înalt de-o şchioapă, suit pe-un postament la colţul unei străzi şi îngrădit de ditamai gardul din fier forjat. Există şi o variantă feminină, ascunsă printre cârciumi şi cafenele, într-o firidă, cu grilaj zdravăn, de asemenea. Nici ea nu mă impresionează, astfel încât declin invitaţia de-a vedea şi varianta canină. Mai există şi alte variaţiuni? Nu. Ok, e deja suficient.

Jeanneken piss

Jeanneken piss

La catedrale, biserici nu zic pas. Năvălesc cu entuziasm în tot ce-mi iese în cale. Unu la mână, că e mai adăpost şi mai cald decât în burniţa de-afară. Doi, pentru că întotdeauna m-au atras prin atmosfera interioară. Mereu sunt curioasă să aflu dacă va fi una calmă, serenă, înălţătoare ori una misterioasă, cu jocuri de lumini şi umbre înşelătoare şi figuri de sfinţi care-ţi dau fiori. Am întâlnit şi, şi. Jack era caraghios cum îşi lua când intra o mutră serioasă şi întindea peste piept nişte cruci largi cu degetele întinse, înmuiate simbolic în apa sfinţită. Pe parcurs îşi mai uita evlavia, când începea să şuşotească din ce în ce mai tare despre statui, ornamente ori alte comentarii. N-a ştiut să-mi spună cine e Sfânta Gudule, a cărei statuie am admirat-o îndelung. O să cercetez. Din Sf. Nicolas, mai că nu ne-au dat afară din cauza crizei de râs care ne apucase. Pur şi simplu nu ne-am mai putut abţine după ce ne-am auzit tălpile ude scârţâind pe podeaua netedă, la unison, în liniştea monumentală. Am ieşit scuturându-ne de râs.

Notre Dame du Sablon

Notre Dame du Sablon

catedrala St Michael&St Gudule

catedrala St Michael&St Gudule

Grand Place. Ploaie şi vânt. Coafura nu rezistă şi nici nervii nu ştiu cât mă mai ţin. Încerc să fotografiez clădirile celebre care-şi etalează opulent stilurile arhitectonice şi decoraţiunile. Prin burniţă, iese o imagine aburită şi tristă. Jack ridică neputincios din umeri. Apoi mă ia împăciuitor de după umeri şi mă poartă mai departe.

în Grande Place încă trona bradul de Crăciun, despodobit

în Grande Place încă trona bradul de Crăciun, despodobit

Am mers în lungul Rue Neuve, cea mai lungă stradă pietonală, străjuită de toate magazinele ştiute şi neştiute de haine, cosmetice, accesorii, suveniruri şi câte şi mai câte. Lume pestriţă, tineri, turişti. Babel. Am mâncat gaufre parfumate, cărora nu le puteai rezista. Am rătăcit pe străzi cu nume complicate, care ar fi putut fi totuşi mai simple dacă edilii s-ar fi hotărât la o singură limbă. Cum însă, oficiale sunt două, chiar trei limbi, denumirile sunt, pe măsură, multi-lingve şi năucitoare.

rue Neuve

rue Neuve

N-am avut noroc la Muzeul Ciocolatei. Era închis temporar.

Şi Gare Centrale. Credeam că o vizităm doar, dar mă trezesc târâtă la un ghişeu de unde obţinem două bilete. Şi, hai fuga, că avem noroc. Unde, noroc înseamnă cinci minute până la plecarea trenului. Mergem să vizităm Bruges pentru că e atât de frumos încât e uşor de suportat chiar dacă vremea e urâtă, după spusele lui Jack.

Trenul aleargă lin peste câmp şi o ploaie măruntă zornăie pe geamuri. Noi vorbim, vorbim…

 

Anunțuri

Salutări de la Bruxelles


Am plecat spre aeroport într-una dintre puţinele dimineţi (dar ce zic eu puţine? Cred că singura!) fără ceaţă ale acestei ierni. Piticul meu responsabil cu frica de zbor care  jubilase până în ajun, ţopăise bezmetic şi-mi împuiase urechile cântând fericit „ o să fie ceaţăăă, n-o să plece avioooonul, se va anula zboruuul!” acum agoniza horcăind, în timp ce se ţinea strâns cu mâinile de glezna mea. Poate că lumea, în aeroport credea că şchiopătez din cauza valizei incomode de tras/împins, ori din cine ştie ce motiv medical, însă eu, târam, ca pe-o ghiulea de ocnaş, piticul care mai sughiţa din când în când „o să ne prăbuşiiiim!” şi-mi dădea fiori pe şira spinării. De voie, de nevoie am urmat procedurile şi-am ajuns cât ai zice peşte (cum s-or văita unii că sunt cozi peste tot şi dezorganizare nu ştiu, mie mi s-a părut că am trecut prea repede) în interiorul de autobuz ponosit al aeronavei cu siglă albastră. Pff, nu mai au revistă lunară, cu articole despre destinaţiile lunii şi nici însoţitoare drăguţe.  Mă ţineam strâns de mânerul din dreapta şi de cartea mea de pe genunchi. La o adică, îmi ofereau aceeaşi siguranţă. Şi-am decolat. Şi avionul a luat acea curbă stupidă şi strânsă, c-o aripă-n jos şi una în sus, la care eu mă nimeresc mereu în jos, astfel încât să văd pământul de-a berbeleacu’. Oricât aş feri privirea sau aş închide ochii, tot apuc o fracţiune de secundă să înregistrez imaginea cu pricina. Bleah!

Şi-apoi, direcţia, vest. La Bruxelles, pilot! cum ar veni. Despre restul drumului nu pot să mă plâng, a decurs banal, cu micile zdruncinături, aşa-zise normale, la care numai eu săream ca arsă, cu ochii cât cepele, căutând îngrozită un punct de sprijin, în timp ce toţi ceilalţi picoteau nepăsători. Am şi aterizat cu nelipsitele aplauze neaoşe din fundul avionului. La picioare-mi se desfăşura însăşi capitala Europei.

Primitor oraş, Bruxellul. Spun asta pentru că pe mine m-a preluat un prieten din uşa aeroportului şi mi s-a părut c-am ajuns cât ai clipi în centru. Altfel, poate c-aş mai bâjbâi ş-acum după ieşire, după un autobuz ori un tren, naiba ştie.

Bruxelezii habar n-au ce-s ăia câini vagabonzi, ăsta e un fapt, însă încurajează iepuri drăgălaşi să crească şi să se înmulţească pe răzoare. Treaba lor. Când i-or copleşi şi le-or roade toate alea, să nu se plângă, căci imediat or să apară alde „Patru lăbuţe şi două urechiuşe” să-i apere p-ăştia micii, cu drepturile lor.

Am stat undeva în Ixelles, sau aşa ceva, oricum într-un cartier frumos, cu case vechi, din care ajungeam pe jos în mai puţin de o oră în buricul târgului. Ce să spun, era o plăcere să mergi pe străzile curate şi frumos aliniate, căscând gura la casele cochete. Nici nu băgam de seamă când ajungeam dintr-un loc în altul. Sincer, mi se părea mereu că mă plimb printr-un decor de film, printr-un oraş de jucărie pe care acum-acum nişte oameni o să-l demonteze şi-o să rămână în loc pustiu sau un oraş banal, urât, murdar. Dar, nu. Oraşul e viu şi bine aşezat. Vechi, impecabil conservat. Cosmopolit şi informat dar în acelaşi timp, relaxat şi simplu.

Ca şi estetică, pe mine m-a uns pe suflet. E suficient de serios şi ordonat cât să-mi satisfacă nevoia de armonie şi simetrie dar şi cu destule detalii frumoase, ieşite din tipar, extravagante uneori, ca să-mi satisfacă nevoia de nebunie şi de joacă. Detalii, ăsta e cuvântul cheie. Mi-am lungit şi sucit gâtul ca o girafă, tot cu ochii după amănunte Art Nouveau, după câte-o cornişă, o scară, un pervaz, un vitraliu. Ochi să ai.

Mi-a plăcut în mod deosebit că toate clădirile, fie ele noi şi moderne, fie vechi, au ferestre multe şi mari. Asta înseamnă camere luminoase şi aerisite, mi-am zis. Dar, pe de altă parte, pus alături de faptul că au în acelaşi timp şi uşi de acces înguste, scări strâmte, în formă de melc şi, în general, spaţii mici de serviciu am înţeles că duce la o altă particularitate, anume că orice mutare sau achiziţie voluminoasă se face prin exterior, pe ferestre, cu lifturi ori macarale speciale. Am văzut două sau trei acţiuni de gen. Interesant şi eficient. Mă gândesc însă că n-o fi tocmai ieftin să chemi macaraua toată ziua, bună ziua. Ce succes trebuie să aibă mobila dezasamblată, gen Ikea.

Cel mai bine am observat oamenii în Gara Centrală unde, cu sau fără treabă, m-am tot perindat. Cum îi zice şi numele, gara e chiar în buricul oraşului. Cam ca la noi, aşa. Dar e singura asemănare. Altfel, Gare Centrale e o gară tinerică (construită după ww2) şi destul de mică, cu doar 6 linii, amenajate subteran, ceea ce-i dă un aer de staţie de metrou mai mare. Dacă spun că-i construită după planurile lui Victor Horta, în stil Art Nouveau, se înţelege de ce mi-a plăcut în mod deosebit. În plus, la orele după-amiezei, am putut să-mi fac o idee despre bruxelezi şi vizitatorii lor, numai luând aminte la fojgăiala din sala principală.

simbolurile aurii se găsesc încrustate pe pardoseală, prin toată sala; panourile cu touchscreen sunt un soi de "mersul trenurilor" la îndemână pentru călătorii care vor să se informeze exact ce trenuri au la dispoziţie

simbolurile aurii se găsesc încrustate pe pardoseală, prin toată sala; panourile cu touchscreen sunt un soi de „mersul trenurilor” la îndemână pentru călătorii care vor să se informeze exact ce trenuri au la dispoziţie

Am văzut oameni simpli, nepretenţioşi. Grăbiţi sau relaxaţi, toţi aveau un fel de politeţe, vizibilă în gesturi, în mimică, în vorbă, ceva în genul curtoaziei de provincie, născută din bun simţ educat şi respect. Pe scurt, parcă nu-şi erau complet străini, unii altora. Am văzut bărbaţi cu pălărie, doamne elegante, tineri extravaganţi, negrese superbe. Am văzut un tânăr suflându-şi nasul în batistă de bumbac (cine mai are aşa ceva în ziua de azi?). Am văzut studenţi modeşti şi serioşi, turişti solitari şi un preot (sau călugăr?). Fără excepţie, toată lumea aruncă gunoiul la coşurile selective. Am văzut delegaţi din toate ţările lumii, mai mult sau mai puţin buimaci, târându-şi valizele pe peroane şi pe stradă (mai ales în Cartierul European, zona din vecinătatea clădirilor UE –Consiliu, Comisie, Parlament, etc). Într-un părculeţ central, am văzut adolescenţi ascultând muzică şi hlizindu-se – nu fumau, mâncau nişte bomboane colorate (sper că nu erau pastile halucinogene!!). Am văzut biciclişti (nu aşa de mulţi, totuşi, din cauza vremii reci) şi joggeri matinali sau nocturni. Am văzut poliţişti (şi poliţiste!) călare pe cai frumoşi, în parcuri ori chiar în centru. Am văzut cerşetori şi homeleşi aciuaţi pe te miri unde, dar în număr mic. Am auzit un ţigan cântând la vioară în faţa gării, un tango – Por una cabeza.

Oricui m-am adresat în engleză, mi-a răspuns amabil, tot în engleză. În rest, mi-au împuiat urechile cu franceza, ori mai rău, cu neerlandeza lor. Sunt un popor vorbăreţ, fără discuţie.

Au verdeaţă multă, fie că sunt parcuri, fie copaci, arbuşti printre clădiri. Cam ca şi la noi. Doar că diferenţele între ce înţeleg ei prin spaţiu verde şi ce ştim noi, sunt notabile. De pildă, aleile din parcuri nu sunt asfaltate (şi de fapt, asfalt am văzut mai mult pe şosele, căci trotuarele, zonele pietonale şi multe străzi sunt pietruite), ci sunt făcute dintr-un fel de amestec de nisip şi pietriş mărunt. Asta mi-a plăcut. Însă felul în care tund şi frezează copacii nu m-a încântat. În multe situaţii, se ajunge la un perete/gard de copaci lăsaţi să crească doar bidimensional şi legaţi între ei. Ai senzaţia că au fost feliaţi ori că sunt băgaţi la presă. Ciudat.

parc Bruxelles, cu perdele de copaci mutilaţi. poate vara or arăta frumos...

parcul Bruxelles, cu perdele de copaci mutilaţi. poate vara or arăta frumos…

Despre curăţenie n-am să insist, e deja ştiut, cred. M-am plimbat zilnic, pe ploaie şi fleşcăială, în cizme gri şi paltonaş alb şi m-am întors intactă. Dimineaţa mă trezea zgomotul insistent al maşinii de curăţat strada şi/sau trotuarul, imediat după fâşâitul discret al maşinii de gunoi.

Pe cât mi-a permis lumina slabă şi atmosfera ploioasă, am fotografiat tot ce mi-a ieşit în cale (atunci când logistic era posibil. Cu umbrela într-o mână, harta în alta, o gaufre în alta şi camera foto în cealaltă e destul de greu, credeţi-mă).

parcul Cinquatenaire, Muzeul de Arme şi Istorie Militară

parcul Cinquatenaire, Muzeul de Arme şi Istorie Militară

acelaşi parc Cinquatenaire, Arcul de Triumf. lângă copac, băieţelul nu face pişu, îi potriveşte maică-sa mai bine casca pe cap

acelaşi parc Cinquatenaire, Arcul de Triumf poleit de singurele raze de soare văzute. lângă copac, băieţelul nu face pişu, ci îi potriveşte maică-sa mai bine casca pe cap

Palatul Regal

Palatul Regal

cel mai înfricoşat leu pe care l-am văzut

cel mai înfricoşat leu pe care l-am văzut

alee înspre Gara Luxemburg; în dreapta, Parlamentul UE

alee înspre Gara Luxemburg; în dreapta, Parlamentul UE

maşini lăsate la încărcat. ca telefoanele peste noapte

maşini lăsate la încărcat. ca telefoanele peste noapte

artă stradală, undeva în apropierea Senatului Belgian

artă stradală, undeva în apropierea Senatului Belgian

pista de skate/biciclete/role

pista de skate/biciclete/role

vedere din Mont des Arts; în zare, turla Primăriei, în prim plan, ploaia exasperantă

vedere din Mont des Arts; în zare, turla Primăriei, în prim plan, ploaia exasperantă