Despre băi şi îmbăiere. Hungarian style

Dacă în alte rânduri n-am avut fie timp, fie suficiente informaţii, de data asta eram hotărâtă să nu mai ratez băile termale budapestane. Sunt multe, mai mari şi mai mici, care mai de care mai atrăgătoare. Şi, deşi gazdele ne-au oferit referinţe despre băile Rudas, nişte băi turceşti, mai vechi pe care le frecventau, noi am ales Szechenyi, un complex relativ recent renovat, mai popular, despre care ne informasem dinainte. În ciuda pregătirii, aveam să constatăm, nicio socoteală nu se potriveşte însă cu realitatea de la faţa locului.

Am vrut să năvălim în bazinele cu ape termale la prima oră, a deschiderii, adică, 6. Hai, 7, că aveam de parcurs naveta cu trenul, cale de 30-40km. Dar nu ne-a ieşit figura, căci sâmbătă dimineaţa, Octavian şi Anna au pregătit un adevărat festin – mic dejun bogat, chiar opulent, închinat gospodăreşte cu palincă handmade şi asezonat cu taclale şi cafele. Bătea de 9 şi încă eram la masă. Cu chiu cu vai, ne-am urnit. Tranca-zdranca, pe tren, vreme de 50 minute şi apoi cu tramvai şi metrou ( altele decât în prima zi) eram ajunşi în parcul Városliget.

sursa foto trekearth.com

Trebuie să fac o paranteză şi să spun că am folosit tronsonul de metrou M1, cel mai vechi din oraş şi din europa continentală. Această linie este un muzeu, practic. Trenul şi staţiile sunt de dimensiuni mult mai mici decât celelalte, totul străluceşte de curăţenie şi este perfect întreţinut şi supravegheat. Vagoanele sunt în mare parte confecţionate din lemn, la fel şi finisajele staţiilor, dând impresia că ai pătruns într-o lume a jucăriilor.

Revenind, la subiect, am părăsit frumosul metrouaş şi am ieşit la suprafaţă chiar lângă clădirea impunătoare a băilor Szechenyi, ea însăşi un monument arhitectural şi istoric. A trebuit să-i dăm ocol până să nimerim intrarea potrivită pentru accesul la zona vestiarelor individuale. Ei le spun cabine. Şi nici nu-i rău, căci dacă vestiar te duce cu gândul la un loc degajat, destinat schimbării hainelor, în schimb cabina te face să te gândeşti la o incintă mititică, un spaţiu zgârcit, la limita claustrofobiei. Şi exact aşa e. Ca o cabină telefonică de pe vremuri, un closet economicos sau o debara meschină. Am primit una singură. Iniţial, ne-am bucurat, că ce simpatică a fost casiera şi ne-a înlesnit economisirea câtorva HUFi, dar mai apoi am ajuns să credem că şi-a râs de noi şi a profitat de graba şi entuziasmul nostru. Inutil să mai încerc să explic de ce nu ne-am schimbat pe rând. A fost un exerciţiu amuzant de contorsionism combinat cu înghionteli pe înfundate.

Mai trebuie spus că în afara cabinei private sau a dulapului în vestiarul comun nu primeşti absolut nimic în preţul biletului de intrare. Asta se poate intui încă din holul recepţiei unde tronează o tarabă cu prosoape de vânzare. Se mai comercializează costume de baie, şampon, săpun şi alte accesorii. Deci nimic din toate astea nu vei găsi în vestiare, la duşuri ori toalete. Practic, condiţiile sunt asemănătoare cu acelea de la ştrand: fiecare pe cont propriu.

În costum de înot, papuci de plastic şi cu prosoapele personale pe umăr am ieşit curioşi în curtea interioară care zvonea de glasuri şi clipocit de apă. Aici am găsit cele trei bazine cu apă termală care, prin calităţile lor uimitoare, fac să pălească orice alte neajunsuri. Într-un capăt se află un prim bazin circular cu apă caldă, la 30-32 de grade şi felurite dispozitive dinamice. Apa bolboroseşte în anumite zone, în altele ţâşneşte în jeturi concentrate sub-acvatic, ori curge în perdea numai bună pentru masajul cervical iar la mijloc se învolburează într-o curgere spiralată, astfel încât te poţi lăsa în voia undelor care te poartă în cerc, iute-iute, ca şi cum ai fi o rufă într-o maşină de spălat gigantică. Lumea se veseleşte în vâltoare, ori se bucură de masajul susţinut al diferitelor jeturi. Apa caldă nu te lasă să simţi frigul de afară. Cumva, inexplicabil, nici când ieşi din bazin nu simţi răcoarea decât ca pe-o briză. În continuare se află un bazin mare, dreptunghiular, cu culoare de înot. Apa este ceva mai răcoroasă dar, dacă nu eşti pregătit nu ai şansa să o încerci. Într-o gheretă, pe margine, pândeşte un băiat vigilent şi te fluieră de nu te vezi când dai să bagi degeţelele în apă. De ce?! Păi după pantomima lui şi strigătele edificatoare ale altor vizitatori „şapca, şapca!” ne-am dat seama că nu aveam căşti de înot. Măcar de ni s-ar fi spus la intrare, am fi putut cumpăra, cu siguranţă, de la taraba garnisită cu de toate. Dar aşa, ce să te mai întorci, gata înmuiat?! Am zis pas şi am trecut mai departe. În celălalt capăt al curţii mai e un bazin rotund şi acoperit de vălătuci groşi de abur. Aici apa are 38-39 de grade. Adică, intri sfârâind de plăcere, precum în cada de-acasă. Şi te moleşeşti ca o cârpă. Se stă pe margine, de jur împrejur, pe trepte de piatră poziţionate la mică adâncime sub apă sau se pluteşte în derivă printre aburi. I-am recunoscut şi pe bătrâneii pomeniţi de toată lumea care joacă şah într-un colţ, fie vară, fie iarnă. Apa e adâncă până la piept, la o adică poţi să şi înoţi dar căldura te împresoară şi te zăpăceşte aşa încât mai bine stai pur şi simplu. Se recomandă maxim 20 minute. Am ieşit şi-am luat-o de la capăt cu bălăceala în primul bazin. Şi tot aşa, până ne-am săturat de apă caldă şi ne-a ajuns foamea.

curtea interioară, bazinele

recepţia

taraba cu de toate

Per total, băile Szechenyi ne-au satisfăcut, nefiind prea mofturoşi din fire şi pentru că am apreciat resursa naturală incredibilă şi ştiinţa de-a o folosi şi exploata de sute de ani. Detaliile, deşi importante şi sâcâitoare, rămân neglijabile în ansamblu pentru că pot fi rezolvate cu o informare corectă. Concret: prosoape sau halat de acasă, cască de înot (se acceptă chiar şi scufia de plastic pentru duş, de la hoteluri), şampon, săpun la purtător sau contra-cost la pliculeţe, pungi de plastic pentru lucrurile ude, tot de acasă. Există 3-4 cabine de duş, mixt, cam ca la camping şi wc-uri separate, curate şi aerisite. Pe hol, cam în drum, sunt şi două dispozitive cu aer cald, gen foen. Există bar şi bufet interior, cabinete de masaj, de cosmetică şi alte terapii. Există şi un număr mare de bazine mai mici, interioare, pe care însă nu le-am reperat, fiind probabil în altă aripă a clădirii imense, circulare.

E frumos şi din cauza atmosferei civilizate pe care nu prea o găsim pe la noi. Dintre vizitatori, poate jumătate erau turişti, restul budapestani, însă toţi aveau acel bun simţ admirabil de-a păstra curăţenia, de-a folosi utilităţile şi de a respecta regulile în mod firesc şi elegant. Mi-a părut rău să-mi amintesc de recent vizitatul complex spa de la Odorhei, unde, deşi dotările erau mult superioare, turiştii se comportau mai puţin civilizat, cumva la-limita-cuviinţei şi creau o atmosferă provincială, fără ştaif, o jmechereală cu pretenţii de lux.

călare pe situaţie

Întâi pe drumuri de fier, Budapesta

Am plecat spre Budapesta cu gânduri amestecate, adunate din poveştile de călătorie scrise de alţii mai recent şi din mai vechile-mi amintiri personale. Nu putea să fie rău decât dacă vremea ne-ar fi jucat o festă urâtă. Şi n-a făcut-o, ba dimpotrivă, a fost mai bună decât se prognozase. Iar în rest, surprizele s-au ţinut lanţ. Cele bune.

În primul rând, am ajuns rapid (plecând din Arad!), preţ de-o conversaţie mai lungă, cu ochii după soarele neaşteptat de generos care ne dădea speranţe de vreme bună. Autostrada începe după aproximativ 30 km de la ieşirea din ţară, apoi drumul e lin şi drept, perfect. Nici nu-ţi dai seama când ajungi la porţile capitalei vecine.

Budapesta, în zi de lucru, pe la prânz era aşa cum ne aşteptam, pulsa de viaţă. Nu atât de aglomerat ca la noi, cam la fel de urât şi murdar pe la periferie, mult mai organizată şi extrem de întinsă.

Prima surpriză plăcută a fost transportul în comun – nu numai că respectă extrem de strict un orar afişat în fiecare staţie, dar e şi foarte eficient structurat. Practic, cu un bilet 24 hours (în valoare de aprox 5eur) poţi străbate oraşul în lung şi-n lat fără să aştepţi nicăieri mai mult de 5-10 minute şi fără să bâjbâi în căutarea conexiunilor. Mare ne-a fost uimirea să aflăm că budapestanii sunt totuşi extrem de nemulţumiţi de regia lor de transport. În principal îi deranjează tarifele mari (cam 1 euro, călătoria) care le-au fost impuse după evaporări misterioase de fonduri, de subvenţii. Sună cunoscut? Mda. În consecinţă, călătorii încearcă să circule fără să plătească, iar controlorii încearcă să-i corijeze umblând însoţiţi de poliţie. Totul foarte civilizat, de altfel. În orice caz, faţă de jungla noastră. Şi ca să închei elogiul, mai menţionez că la tot pasul sunt afişate hărţi cu traseele tuturor mijloacelor de transport, în staţii panourile informează atât asupra orarului, cât şi a denumirilor staţiilor următoare iar în orice tramvai, autobuz, metrou sunt anunţate opririle, în scris şi vocal. N-ai cum să te rătăceşti sau să nu găseşti o adresă.

Noi, de cum am ajuns în Budapesta, am dat fuga în  Széchényi Hegy, să prindem trenuleţul copiilor în funcţiune. Ştiam că pe timpul weekendului urma să intre în revizie, aşa că voiam să profităm că e abia vineri. Până sus, la staţia de plecare, am urcat cu nu mai puţin celebrul, tramvai pe zimţi (Fogaskerekű vasút). Acesta nu e doar o atracţie turistică, ci un mijloc de transport comun, tramvaiul nr. 60, folosit pentru a scurta drumul pieptiş sau ocolitor până în punctele de interes situate pe deal – spital, şcoli, zone rezidenţiale liniştite. De asemenea îl folosesc biciclişti (au rezervat un loc special pentru biciclete în capătul vagoanelor) ori sportivi care urcă pentru a profita de aleile răcoroase şi liniştite din pădure şi a face mişcare.

în tramvaiul 60, cu zimţi

traseul tramvaiului 60, staţii, legături

şinele tramvaiului, cu cremaliera la mijloc

principiul de funcţionare, roata cu zimţi – exponat la capătul liniei 60

Şi iată-ne sus, la gară. Gyermekvasút sau Trenuleţul Copiilor (fost al Pionierilor) tocmai se pregătea de plecare, aşa că în fugă am năvălit la casa de bilete. O fetiţă blondă cu chip angelic ne-a întâmpinat cu zâmbete şi nedumeriri visavis de vorbele noastre ciudate. Nici noi nu prea ştiam ce vrem, nici ea nu înţelegea ce spunem, aşă că pas să ne lămurim. Cumva-cumva, am primit bilete. Dus-întors, dat fiind că nu ştiusem să spunem până unde am dori să mergem. Ei, şi hop în tren. Uuu-uu! Ciu-ciu-ciu… timp de două ore încheiate. Am şerpuit prin păduri desfrunzite, pe culmi însorite, prin halte minuscule salutaţi de ceferiştii-copii, pe poduleţe şi treceri la nivel cu drumuri, ba chiar şi printr-un tunel. Eram singurii călători. Echipa de controlori – trei naşi mici şi un adult – ne-a urat drum bun în limba germană şi s-a retras în celălalt capăt al trenului. Iar noi am rămas să admirăm peisajul şi micuţele gări La Hűvösvölgy, celălalt capăt al liniei, am coborât şi am aşteptat preţ de 15 minute întoarcerea locomotivei, prilej cu care am şi făcut constatarea că aceasta era fabricată la uzinele 23 August din Bucureşti. O altă surpriză plăcută. Apoi iarăşi tranca-tranca, uuu-uu! până îndărăt la Széchényi Hegy. Pe parcusul plmbării am realizat că puteam să fi coborât la Jánoshegy, pe la mijlocul distanţei şi să admirăm Budapesta din cel mai înalt punct de panaoramă, Erzsébet-kilátó, apoi să luăm telescaunul Libego (aşa cum citisem pe la Viajoa). Să zicem că am vrut să aprofundăm mersul trenuleţului şi cu asta, basta.

Poftiţi în vagoane!

E pericoloso sporgersi! …inscripţia e la locul ei, doar că, mai mică

vagonul miniatural, cu bănci de lemn

linia îngustă, prin pădure

ieşisem din tunel

gara terminus, locomotiva face manevre pentru a schimba direcţia

… e românească!

Am continuat cu metroul apoi, din piaţa Moscova, pe stil vechi (denumire la care budapestanii se pare că nu renunţă deloc), Széll Kálmán actual, până la malul Dunării, în staţia Batthyány. Trebuie spus că staţiile de metrou de lângă Dunăre sunt foarte adânci (+30m), având în vedere că subtraversează fluviul. Aşe se face că, ieşind noi la sus-numita staţie ne-am aflat în fundul unui puţ oblic din care te scoteau ori te scufundau cele mai lungi scări rulante pe care le-am întâlnit. Aproape că nu vedeai capătul dacă priveai în lungul culoarului, iar curentul te făcea oricum să cauţi să-ţi adăposteşti ochii, urechile sau ce-ai mai sensibil. Nicio coafură nu prea rezista. Şi cum ne aburcăm noi pe scara cu pricina, în timp ce mă întrebam ce se întâmplă când/dacă se blochează sistemul, numai ce mă trezesc cu o doamnă venerabilă în braţe. Şi după ea, alta. Când zic o doamnă în braţe, mă refer desigur la capul dumneaei, picioarele rămânându-i câteva trepte mai sus, deşi posteriorul, în mod nefiresc, tindea să-i ajungă tot la cap. Pe scurt, sau una peste alta, (la propriu!) s-a creat o învălmăşeală de capete, funduri şi picioare venerabile însoţită de văicăreala specifică (în atari condiţii, limba nu mai contează, pe cuvânt), învălmăşeală ce ameninţa să o ia la vale, rostogol, căci luată pe nepregătite, nu ştiam nici eu ce să ţin mai întâi – aparatul foto să nu mi se bălăngăne, pe venerabile să nu se întindă în şpagat din lumânare, ori propriile-mi picioare să nu se înmoaie de emoţie şi greutate …?

scări rulante interminabile

Dar în scurt timp, cu scârţâit şi sunete de alarmă, scara s-a oprit şi în megafoane au început să răsune voci care cereau calm şi atenţie. Apoi ne-am redresat cu toţii şi urma să urcăm per pedes. Dar ce zic?! Însemna să urci everestul pe trepte! Neah. Având în vedere că nu ajunsesem decât la genunchiul broaştei din înălţimea totală, am făcut stânga împrejur, am coborât puţinele scări şi am luat o rulantă paralelă. Babetele încă îşi pipăiau oscioarele ajutate de nişte salvamonţi subterani apăruţi la faţa locului, când noi eram deja sus. De la acest prim incident, cu mare atenţie am analizat în spatele cui mă poziţionam la urcarea lungilor scări! Şi, desigur, am observat butoanele de oprire de urgenţă postate de-a lungul bandei rulante, astfel primind răspunsul la întrebarea nerostită care mă frământa la început.

Iar despre alte frământări şi surprize, într-un episod viitor…

(Adevărata) Istorie a couchsurfing-ului. Strămoşii.

Copil fiind, am asistat fără să ştiu la manifestările timpurii ale couchsurfingului. Se întâmpla cam aşa : tam-nesam te trezeai anunţat prin telefon ori chiar scrisori sau telegrame că-ţi sosesc oaspeţi de departe şi vreai-nu-vreai îi găzduiai cum puteai mai bine. În situaţia  noastră, de familie ce locuiam în capitală, cazurile nu erau tocmai puţine şi aveau motivaţii diverse. Se disting câteva tipuri clasice, mai frecvente: cazuri de boală, de sărbătoare ori de tranzit. Foarte rar au fost şi cazuri turistice. Oaspeţii se încadrau şi ei în categorii: rude, cunoştinţe, terţi (rude ale cunoştinţelor, cunoştinţe ale rudelor), cu toţii făcând parte din cercul închis dar extensibil al sistemului. Practic, niciodată nu primeai vizite ale unor oameni necunoscuţi (direct sau indirect) însă numărul lor creştea constant, pe bază de recomandări. Exista cumva o reţea invizibilă de conexiuni prin care circulau informaţiile despre cine unde are rude, care unde locuieşte şi în ce condiţii, plus feedback despre calităţile de gazdă ale fiecăruia. Străbunul reţelelor de socializare, gen.

Dispecerul principal, o persoană integră, cu mare influenţă şi putere de convingere făcea aranjamentele. În majoritatea cazurilor era bunica din Ardeal. Ne anunţa că X sau Z sosesc la Bucureşti pentru cutare treabă. Perioada nu se preciza neapărat, că omul ştia când vine dar nu întotdeauna şi când rezolvă. Oaspeţii puteau fi în număr de la 1 la 3-4. Mai mulţi nu reuşeam noi să acomodăm şi chiar şi aşa au fost cazuri când noi, ca şi copii am dormit la prietenii din vecini, cum ar veni, prilej de „party în pijamale”, iuhuu.

Oamenii soseau cu trenul, încărcaţi de bagaje. De cele mai multe ori erau preluaţi din gară, căci nu cunoşteau oraşul. Apoi casa se umplea de lume, paporniţe, pachete şi mirosuri noi. Se întrunea o primă şedinţă organizatorică. Mai întâi, la o cafea, se lămureau statutul şi scopul oaspeţilor – cine, a cui rudă ori consătean era şi ce nevoi îi mânau în capitală. Când era vorba de vizite pe la vreun spital, se povestea istoricul medical al bolnavului, evoluţia simptomelor, eşecurile altor consulturi şi contextul deciziei de-a veni la Bucureşti. Nu c-am fi avut vreo competenţă dar aşa simţeau ei, să se spovedească sincer, ca la popă. Trist şi plictisitor. În cazuri mai vesele, de vizitare a progeniturilor studenţi sau militari în termen, se treceau în revistă copilăria şi faptele remarcabile ale acestora. Tot aşa, ca la popă. Uneori era hazliu. În caz de oaspeţi în tranzit către sau dinspre aeroportul unic internaţional al ţării, se spuneau poveşti palpitant-exotice despre locuri îndepărtate. Instructiv şi interesant. Apoi se triau bagajele. Pachetele destinate doctorilor, comandanţilor, profesorilor ori altor persoane vizate erau puse cu grijă la păstrare, la rece sau, după caz – pe balcon să respire şi să se mişte în voie. Apăreau şi mici atenţii pentru noi, în general cu iz patriarhal şi sorginte handmade. Se scoteau la iveală şi alte comisioane şi mesaje de transmis. Apoi se făcea planul de bătaie pentru scopul principal al vizitei. Li se desenau, explicau adrese, trasee, variante de transport. Se dădeau sfaturi şi ponturi utile în umbletul prin necunoscutul şi imensul oraş (în viziunea lor). Serile erau pline şi gălăgioase. Se discutau întâmplările, reuşitele sau eşecurile zilei. Se povestea în amănunt interacţiunea cu oraşul şi oamenii întâlniţi, ceea ce, cu cât era oaspetele mai provincial şi mai puţin umblat, cu atât era mai amuzant şi mai inedit. Se mânca festiv şi se închinau pahare în cinstea tuturor. Mai veneau vecini curioşi şi se lărgea cercul. Se spuneau bancuri şi poveşti amuzante. Se dezbăteau neajunsurile epocii, vremurile, vremea.  Apoi venea ziua plecării şi totul se liniştea, lucrurile intrau în normal până la o nouă vizită.

Am crescut şi-am ajuns la casa mea. Am moştenit, odată cu zestrea de la bunica, reţetele de familie şi câteva năravuri discutabile şi calitatea de membru al acestui sistem şi obligaţiile ce decurg. Aşa-i cu moştenirile, nu poţi să le pasezi, îţi vin pe cap şi vezi apoi ce mai e de făcut. Am evitat şi-am declinat şi m-am fofilat cât am putut dar tot am mai găzduit câteva rânduri de călători rătăciţi în drumurile lor şi prin capaitala ţării. Şi-ntr-o bună zi, mi s-au aliniat planetele şi drumurile şi-am apelat de voie, de nevoie la sistem. Şi am avut una dintre cele mai plăcute experienţe de cazare din viaţa mea de călător. La periferia Budapestei, într-o căsuţă cochetă, primitoare şi liniştită am cunoscut nişte oameni extraordinari care parcă au revanşat toate delegaţiile de călători găzduiţi vreodată de neamul meu.

Mulţumim, Octavian şi Anna!

Binecuvântarea casei
Acolo unde este credinţă, e iubire
Unde e iubire, e pace
Unde e pace, e binecuvântare
Unde e binecuvântare, e Dumnezeu
Unde e Dumnezeu
Acolo nu mai e nevoie de nimic niciodată