Etnografie bulgară, en français


La ultima incursiune am mai descoperit una dintre surprizele încântătoare ale micului oraş Loveci din nordul Bulgariei .

Pe străduţa principală care urcă spre fortăreaţa din vârful dealului, găsim pe mâna stângă o poartă mare din lemn înnegrit de vreme pe care stă plăcuţa cu „Muzeu Etnografic”. De afară curtea pare foarte misterioasă, ascunsă de gardul înalt şi umbrită de nişte copaci seculari. Am intrat sperând să găsesc ceva interesant. Şi nu m-am înşelat. La prima privire ţi se arată o curte măricică şi o casă din piatră şi lemn, impozantă. Cum uşile erau închise şi nu se vedea nicio mişcare, am urcat treptele tocite din stânga ei, în căutarea unor semne de viaţă, a unor exponate ori oareşcare personaje care să ne lămurească. Şi nu mică ne-a fost mirarea când dintr-o căsuţă albă lăturalnică a ieşit un bătrânel voios. Era, cum să vă zic, un personaj desprins din cărţi. Purta un costum de stofă neagră, extrem de demodat şi care-i îmbrăca destul de larg trupul subţirel. Gulerul alb şi scorţos al cămăşii se închidea cu o fundă-cravată dar nu-i atingea pielea pergamentoasă a gâtului, ci stătea jur împrejur ca un colier ciudat. Avea chiar şi batistă albă la buzunarul de la piept. Ochii deschişi la culoare i s-au luminat văzând că are clienţi şi parcă părul cărunt şi rar i s-a înfoiat formând o aură în jurul frunţii înalte. Ne-a abordat cu un cordial „Dobre utro!” şi nu s-a întristat când i-am răspuns cu „Hello!”, ci doar s-a precipitat către noi să îşi ceară iertare că nu vorbeşte engleza. Ne-a întrebat de unde suntem şi ne-a propus franceza. Franceză, să fie. Furculision, lingurision, ce mare lucru. Chers amis, allons-y! Şi jovialul nostru ghid ne-a poftit ceremonios să-l urmăm. A descuiat uşa unei case iar înăuntru am păşit de-a dreptul în istorie. Din explicaţiile multilingve ale ghidului (franceză presărată din belşug cu cuvinte bulgare, englezeşti şi, pe alocuri, româneşti) am înţeles că aveam de-a face cu o locuinţă tradiţională din sec 18. Sau 19? Sincer, nu mă pricep la cifre, mai ales când ele sunt rostite în franceză (soasansan sentimetre, gheaţă la mal). În orice caz, era vorba de ceva autentic şi plin de farmec. La noi, pe la muzeul satului (ori cine ştie pe unde am văzut eu aşa ceva) ar fi semănat cu o casă ţărănească dobrogeană. Influenţele otomane erau clare. Mobilierul era scund şi minimal. Scoarţele te duc cu gândul la carpetele din 1001 de nopţi iar vasele de alamă la mâncăruri aromate şi grele. Covoare în culori vii acoperă podelele. Obiecte de uz casnic, meşteşuguri uitate, costume populare dau un aer vechi şi totuşi atât de bine păstrat. Parcă aşteptam să cadă un măr ori o gutuie din grindă sau o pisică să se strecoare peste prag. În camera de dormit, un divan imens şi scund ocupă aproape în întregime spaţiul. Ai casei dormeau laolaltă, rânduiţi probabil, pe vîrste. Leka noşci, deţa! Noapte bună, copii!

În cea de-a doua locuinţă, ne-am mai apropiat de prezent. Proabil pe la începutul secolului trecut bulgarii mai răsăriţi trăiau în astfel de case. Ghidul ne prezintă pe rând biblioteca, iatacul, bucătăria, salonul, camere în care manechine femei şi bărbaţi ilustrează preocupările casnice ale vremii. Doamnele brodau, serveau dulceţuri, făceau muzică iar domnii fumau şi ascultau radioul ori gramofonul. Şi, desigur, discutau politică şi agricultură pe bulgăreşte&franţuzeşte, exact aşa cum se exprimă într-un mod unic şi fermecător şi domnul profesor care ne conduce. Da, între timp, printre explicaţii, am aflat că e profesor, pare-mi-se descendent al unuia din foştii locatari ai casei-muzeu (un intelectual de seamă al oraşului), că are o fată inginer care vorbeşte multe limbi străine şi locuieşte la Bucureşti. Spre exemplificarea preocupărilor strămoşului, venerabilul nostru ne cântă câteva măsuri dintr-un cunoscut şlagăr compus de înaintaşul lui, cu glas subţirel şi tremurat. Ne dau lacrimile.

Ieşim din nou în curte şi coborâm în pivniţa primei case. Chers amis, iată şi ultima noastră oprire! ne zâmbeşte ghidul. Vedem butoaie imense în care aş fi putut înota, vane de colectat şi zdrobit strugurii şi felurite instrumente de preparat vinul ori alte unelte agricole. Vizita ia sfârşit. Omul nostru ne mai înşiră bucuros diverse informaţii despre micul şi frumosul oraş Loveci, despre sărbătorile locale, despre ziua alfabetului chirilic pe care se pare că tocami am ratat-o. Ba chiar îl bârfeşte un pic pe custodele fortăreţei din culmea dealului care nu vorbeşte decât bulgara. Ne despărţim cu greu, în curte, unde primesc o frunză de geranium ce în folclorul local semnifică sănătate.

Am plătit 5 leva de persoană pentru acest tur simpatic şi nu mi-a părut rău de nicio stotinkă, parol!

283_003_Etnografski_muzej_Lovech

283_004_Etnografski_muzej_Lovech

 

283_005_Etnografski_muzej_Lovech

Anunțuri

Sabotul buclucaş. Poveste cu tâlc


Nu, nu vă încordaţi neuronii să vă amintiţi vreo poveste din copilărie care se numea aşa pentru că nu există. Povestea cu sabotul buclucaş e a mea şi s-a întâmplat recent.

Pe când soarele se ridicase de-o suliţă pe cerul învolburat de nori, se făcea că plecasem într-o excursie lejeră către nişte munţi înverziţi care ascund minuni şi oferă linişte şi încântare. Adică, la sud de Dunăre.

De Giurgiu am trecut cu bine. Dunărea curge implacabilă pe sub podul plin de hârtoape, zis „al Prieteniei”. Am găsit şi munţii, aşa cum îi visam, verzi până sus. Cascadele, la locul lor, înspumate şi dantelate mi-au amintit brize şi valuri din alt peisaj (uite-aşa, din idee în idee, te-apucă fandaxia şi ajungi să bântui de la munte pân-la mare, de nu ştii ce-i aia) şi mi-au pozat, cochete.

 

 

 

Se copsese amiaza, soarele ardea cu spor şi foamea se iţea prevestind ospăţ bogat cu specific bulgăresc. Înainte, voinici!

Luam o curbă la dreapta cu viteză potrivită, când maşina mi-a zvâcnit nebună cu un sunet ascuţit şi prelung de frână dramatică. Opresc. Cu urechile ţiuind şi inima în gât de spaimă, mă uit în spate. Şoseaua pustie. Pe asfalt strălucea şerpuit urma neagră lăsată de cauciucul roţii mele care se decisese să nu se mai învârtă. M-am tras mai la o parte, sub un dud, târşâind roata îndărătnică. Nu mai voia, pârdalnica, nici înainte, nici înapoi. După învârtitul inutil, de complezenţă, în jurul maşinii cu mâinile în cap, m-am suit la loc, la volan. Ce-i de făcut?! Mă uitam la prietenul din dreapta şi el la mine şi ne încurajam reciproc că măcar avem apă de băut şi o pungă de biscuiţi. Mai aveam şi telefoane. Şi am început lanţul slăbiciunilor. De la hotelul unde aveam rezervare am aflat că trebuie sunat la 112. La 112 ni s-a spus să sunăm la 146. La 146, o voce suavă spunea că am format un număr inexistent. S-a trecut la prietenii din ţară. Care pe la munci, care pe la botezuri, ne-au răspuns cu amabilitate „ce pot face pentru voi?” După multiple bâjbâieli s-a stabilit un soi de contact fragil cu asistenţa rutieră bulgărească, eu-prietena mea din Ro- un prieten al ei din Ruse – operatorul din Sofia, prin care am reuşit să comunicăm locaţia maşinii şi problema. Apoi, aşteptare. La marginea de sat unde se întâmplase pocinogul totul era încremenit. Arar, treceau maşini. Vreo două s-au şi oprit dar nu ne-au putut fi de folos. Mai târziu a venit un motan galben, pâş-pâş pe muchea unui zid aproape prăbuşit şi s-a uitat cu milă.

La un moment dat, a apărut şi salvarea sub forma unei Lada Niva ponosite. Trăgea după ea un fel de cărucior de butelii dublu. A coborât un domn masiv, jovial şi parfumat, cu pantofi sport roşii. Faţa zâmbitoare îi era proaspăt bărbierită. M-am gândit că l-am deranjat şi l-am deturnat din vreo activitate mondenă şi să vezi bombăneală şi jecmăneală. El continua totuşi să surâdă prietenos. Printr-o pantomimă minimală s-au comunicat ideile de bază „voi – problem, eu – service, ok”. Cu detaliile a fost mai greu. La telefonul mecanicului- minune a trebuit să vorbim pe rând, când noi, când el, cu un prieten al lui care traducea din bulgară în engleză şi invers. Concluzia a fost că mergem tractaţi la service unde trebuie schimbat sabotul de frână. Simplu. Dacă n-ar fi fost sâmbătă după-amiază…

Drumul de 25 de km, pe bancheta Nivei, cu un ochi la maşina tractată de-a-ndăratelea care sughiţa la fiece denivelare a fost aproape plăcut. Mai neplăcut era că din convorbirile telefonice ale mecanicului spicuiam cuvinte ca „nu se poate”, „ luni dimineaţa”. Am încercat să rămân optimistă.

La destinaţie ne aştepta translatorul din telefon şi rampa pregătită. Mecanicul cel vesel s-a schimbat cât ai clipi în salopetă şi s-a apucat de treabă. Se numea Evelin şi după cum arătau două rafturi pline de cupe şi trofee câştigase nenumărate raliuri, ca pilot. Wow!

trofeele lui Evelin Ioncev

trofeele lui Evelin Ioncev

Apoi am aflat crudul adevăr: nu aveam de unde să luăm un blestemat de sabot nou, peste tot e închis până luni. Excursia prelungită cu o zi nu suna atât de rău. Mai sumbră era perspectiva explicaţiilor pentru şefi şi calculul costurilor suplimentare. Ni s-a sugerat să găsim noi piesa, eventual în România. Omul nostru se oferea să ne facă o cursă (probabil memorabilă) rapidă, Loveci- Bucureşti- Loveci (500km), cu maşina lui, astfel încât până la lăsarea nopţii să fim înapoi cu piesa! Ce-ar mai fi fost!? N-a fost să fie, întrucât şi magazinele din ţară s-au solidarizat cu cele bulgăreşti – niciun sabot până luni. Sabotul sabotor!

În impas, cu glas mic am întrebat totuşi ceea ce un prieten îmi sugerase prin telefon: nu se poate merge şi aşa? Mă aşteptam la proteste vehemente şi explicaţii interminabile despre mecanică şi alte teorii. Când colo?

–          Aaa! Ba da! Dacă doriţi, se poate şi fără frână pe o roată.

–          Păi, de ce nu ziceţi aşa, nenişorilor? îmi venea să le zic. Dar am tăcut înţeleaptă şi am răsuflat cu uşurare.

Şi pilotul nostru s-a pus pe meşterit. Cu puţin staniol de la o ciocolată a înfundat un furtunel şi a explicat că astfel frâna pe roata respectivă e anulată. Apoi avea să-mi arate cum să conduc la înapoiere. Ei, nu, n-au fost drifturi şi manevre spectaculoase prin curtea service-ului, doar mi-a arătat că frâna ţine bine-merci şi nu se întâmplă nimic atâta timp cât nu conduc agresiv. Eu!?

Am achitat cca 400lei (180leva) şi ne-am strâns mâinile cu mulţumire. Apoi am fost escortaţi până în centru, în parcarea hotelului, în semn de curtoazie. E adevărat că între timp se făcuse seară, dar problema era rezolvată şi, ce e mai important, starea de spirit era din nou bună.

Unde-i tâlcul din această istorie? Ei, bine, toată povestea e despre prietenie. Unu’ la mână, aia română-bulgară, amintită de podul plin de hârtoape de la Giurgiu. Evelin, mecanicul, s-a dovedit mai de nădejde ca un frate. Fără mutre, fără comentarii pesimiste, fără văicăreli ne-constructive de tipul „aoleu ce problemă gravă, vai ce nenorocire, pfoai, să vedem dacă se poate rezolva…” şi altele din aceeaşi gamă, de natură să te deprime şi să te facă să te aştepţi la ce-i mai rău. Nu, domnule! El era optimist şi ne încuraja că se rezolvă. Apoi, e vorba de toţi prietenii mei, de oamenii care stau în jurul meu şi de care mă simt aproape. Mi-au întins o mână de ajutor aşa cum au putut, fără nicio reţinere. Un telefon ori mai multe, un sfat, o vorbă bună. Şi le mulţumesc. Sunt norocoasă că îi am, că pot împărţi cu ei momente frumoase. Şi uneori, probleme.

Ştiu că poate exista fericire şi fără bani sau fără pasiune sau fără realizări măreţe. Dar fără prieteni?

nazdrave, priateli!

…ce-am făcut astă-vară…


Mănânc o pară cu gust şi textură de smochină. Toamna asta lungă şi frumoasă mă îndeamnă la visare şi, visând, ajung din nou pe malul însorit al mării. Cum care mare?! Marea noastră dragă, mai albastră sau mai gri, depinde de unde o priveşti. Eu m-am obişnuit s-o abordez mai la sud, aşa că e puţin mai curată, mai limpede şi mai liniştită. Iar în jur sunt mulţi bulgari, v-aţi prins.

Vara asta nu m-a mai mulţumit litoralul pe jumătate sălbatic dintre Vama Veche şi Balcic şi nici cel intens popularizat din împrejurimile Varnei şi ale Burgasului. Căutând ceva altfel, am ajuns în sudul extrem al litoralului bulgăresc şi am găsit plaja perfectă.

Se ia orice drum către sud. Noi alesesem să ieşim pe la Giurgiu, aşa se face că ne-am ales şi cu o excursie prin teritoriul bulgăresc ne-litoral. Păduri, dealuri, sate răzleţe. Şosele pustii bunişoare. Lanuri galbene de floarea soarelui cât vezi cu ochii sau lanuri abstracte de mori de vînt. Oameni rari. Oraşe fantomă, drumuri în lucru. Şi apoi, strălucitor şi cochet, Burgasul. Marea îi unduia la poale, docilă iar soarele ardea atotstăpânitor deasupra. Pe faleză am luat însă o gură de aer plăcut, răcoritor. În zare sclipeau ambarcaţiuni cu pânze albe, briza bătea veselă, palmierii foşneau a vacanţă iar în jur, în dupăamiaza liniştită de vară, arar vedeai câte-un turist. Englez ori neamţ ori chiar bulgar. Şi-apoi am luat-o tot înspre sud, urmând linia ţărmului pe o şosea rapidă. Înainte de Primorsko, uscatul mai face un ieşind în apa mării, formând un cap zimţat, uşor gâtuit, la încheietura căruia se adăposteşte un golf liniştit. Şi se varsă spectaculos un râu cu tot cu delta lui. De la şosea şi până-n mare, pe porţiuni întinse de aici şi până hăt în sud, găsim dune şi vegetaţie specifică. Nisip, scaieţi, nisip, câteva flori firave şi uscate, tufişuri spinoase cu crengi întortocheate de vânt, trunchiuri şi buşteni aduse de mare şi albite de soare şi praf. Sălbatic, aspru şi frumos. Într-un astfel de cadru am găsit complexul Arkutino. La depărtare de 10-15km faţă de localităţile vecine (Sozopol în nord, Primorsko în sud), acest resort ne-a găzduit o săptămână şi ne-a dat prilej de încântare zi şi noapte. Camerele ne-au primit răcoroase şi simple, restaurantul ne-a îndestulat cu bine-cunoscuta gastronomie bulgărească, iar personalul nu ne-a stat în cale. Şi de fapt, cine stătea să caute noduri în papura gazdelor, cu rezervaţia naturală la doi paşi şi toată plaja numai a noastră?! Cu noaptea în cap, ieşeam să prindem răsăritul dintre dune. Bine, am reuşit doar de două ori, dar jur că în intenţie era zilnic! O luai din spatele complexului pe o cărare podită cu scânduri de lemn vopsite în alb care şerpuia până la ţărm. Dunele mai înalte ascundeau marea până în ultima clipă, cu doar câţiva paşi înainte începeai s-o auzi cum îşi foşneşte valurile. Nisipul fin cotropea pe alocuri podişca şi purta urmele discrete ale pescăruşilor, şopârlelor şi cine ştie căror alte vieţuitoare care îşi făceau de cap pe-acolo. Apoi, plaja se desfăşura nudă, dincolo de pâlcul discret de umbrele de stuf şi şezlonguri ale complexului. Nu puţini turişti se lipseau de facilităţile civilizaţiei şi preferau naturaleţea. Mergeai cât te ţineau picioarele şi te aşezai acolo unde locul îţi părea mai seducător, lăsând distanţe generoase şi confortabile până la cearşaful vecin. Unde-ţi mai poţi permite luxul acesta!? Şi dacă voiai şi mai multă intimitate, puteai închiria o bărcuţă să te ducă în capătul cel mai îndepărtat al golfului, pe o plajă izolată de stânci şi pădure, unde liniştea şi pacea erau absolute. La un capăt se găsea punctul magic în care apele râului Ropotamo se vărsau liniştite în mare. De acolo începea rezervaţia deltei şi patria păsărilor.

Apa mării era limpede, caldă şi puţin adâncă, lipsită de scoici sau pietre sau alge. Ca într-o piscină de lux, fără să împărţim totuşi spaţiul cu nimeni. Doar noi şi marea. Şi pescăruşii.

către mare

scaiete

valuri la mal

aşa se varsă un râu în mare

în zare, plaja izolată

o plajă numai pentru noi

şi pescăruşii

O operă a naturii mai puţin cunoscută


Iubirea mea pentru lumea peşterilor e veche. E drept că la fel de veche e ultima mea vizită în adâncuri, dar sâmburele de facinaţie a rămas. Între timp au trecut anii. Mulţi. Şi iată că apare ocazia să vizitez ceva unic în Europa, o peşteră superbă, uşor accesibilă şi aproape de casă. N-am stat pe gânduri, chiar dacă nu era vorba de speologie, ci doar de simplu turism.

Devetaşka e grandioasă. Nici n-ai zice, văzând dealurile împădurite, că ele pot ascunde cavităţi atât de mari şi încă, până nu vezi în lumina zilei bolta ca de catredală imensă, tot n-ai crede că e aievea. Da, ai privilegiul de-a observa o sală uriaşă ( înaltă de 60m, chiar mai mult) fără lanterne sau alte surse decât lumina soarelui, deoarece în tavanul peşterii se găsesc nu mai puţin de 7 borte, de diferite dimensiuni prin care lumina pătrunde nestingherită. De-a lungul timpului, fisurile şi eroziunea au făcut ca bucăţi de tavan să se prăbuşească în gol, aşa încât peştera a căpătat un aspect rar întâlnit. Pe movilele considerabile de pământ alunecat de sus, de pe deal odată cu prăbuşirea, au crescut plante, vegetaţie de un verde incredibil, creând o mini oază udată de pârâul care iese din adâncuri. Prin firidele pereţilor de stâncă îşi au cuibul zeci de păsări de zi şi de noapte care ciripesc şi foşnesc continuu. Apa pârâului oglindeşte tavanul cu ochiurile albastre de cer.

Şi totuşi se simte suflul rece al galeriilor întunecoase, respiraţia misterioasă a pământului. Galeria activă principală, continuă pe o distanţă de 2,5km, pe firul apei mai lin sau mai tumultos, iar pe o altă direcţie există şi o galerie mai mică, uscată, un adevărat paradis al liliecilor, protejati de altfel. Niciuna dintre galerii nu e electrificată şi nici vizitabilă oficial.

În sălile mari, de la intrare se găsesc câteva ziduri de întărire, borduri, amenajări circulare din beton. Nu au niciun scop, ele au rămas din vremea când peştera era folosită drept depozit startegic militar. Acum, singura destinaţie este cea turistică şi, din când în când, prin deschizătura principală din tavan se face bungee jumping.

un petec de cer

o lume pierdută

ferestre spre cer

lumea de sus oglindită în apa din subteran

intrarea în galeria uscată

vechi amenajări militare

Peştera Devetaşka e uşor de găsit. Din drumul spre Sofia, ne desprindem la un moment dat spre Levski, la stânga şi apoi ţinem spre Devetaki, în care nu ajungem să intrăm pentru că semnul spre peşteră ne va opri mai înainte cu vreo 5-6km. (Coordonate 43°14′0.32″N 24°53′14.73″E)

 

O cascadă, două cascade


Când ai parte de o toamnă lungă şi frumoasă, cum ne-a fost dat anul ăsta, te-apucă aşa un dor de ducă şi-un chef de drumeţie de nu te-ai mai uita înapoi. Şi cum mi-era dor de o pădure, cu foşnet de frunze şi ciripit de păsărele, am ales un traseu inedit, plănuit de mult timp, la sud de Dunăre.

La 200km depărtare de Bucureşti am vizitat unul dintre cele mai surprinzătoare obiective turistice – cascadele din Kruşuna. Într-un sătuc modest, pe versanţii calcaroşi ai unor dealuri mai răsărite (în fapt, chiar sub-Balcanii), ascunse în păduri foşnitoare şi eficient marcate se găsesc cele mai frumoase cascade din Bulgaria. Am citit despre ele la Dia (ca despre multe alte lucruri interesante din ţara vecină) şi cred că am tras lozul câştigător mergând pe urmele ei. Drumul e simplu – de la Ruse spre Byala, apoi drumul de Sofia către Pleven, drum pe care-l părăsim făcând stânga spre Levski şi mai departe Kruşuna. La ieşirea din acest sat ne găsim deja în faţa panourilor explicative ale zonei amenajate (prin fonduri europene, deh). La dreapta Green Rock Waterfalls, înainte Kruşuna Waterfalls. Eu le-am zis cascada verde şi cascada albastră.

Cea verde e mai ascunsa, se lasă mai greu descoperită. Urmezi o cărare mărginită de tufe de măceşi, salcâmi şi nuci, având în dreapta un mic canion prin care curge un râu, apoi te strecori prin vegetaţie, treci de gura unei peşteri din care iese sprinten un fir de apă pe care îl urmezi, ba îl mai pierzi, iar îl găseşti, până când constaţi că el se prăvăleşte impetuos printre stânci formând cascada căutată. Nu mai trebuie decât să cobori cu grijă, pe treptele amenajate şi s-o priveşti de jos în sus, în toată splendoarea.

pe cărare

pe urma firului de apă

Rar am întâlnit locuri care să degaje atâta armonie. Poate susurul apei, care nu cade năvalnic, ci se prelinge pe stâncile îmbrăcate complet în muşchi verde, gros, poate semi-umbra menţinută de copaci, cu funigei de aur şi fire de argint strecurate de soarele generos, poate vreo energie bună a locului, ori toate astea la un loc fac să te umpli de linişte şi pace interioară în timp ce admiri opera naturii. La poalele cascadei, apa strânsă în ochiuri incredibil de limpezi, oglindeşte jocul de lumini şi umbre al coroanelor încă înfrunzite. M-aş întoarce s-o mai văd în toate anotimpurile. E o magie acolo.

verde, verde

pic, pic, pic

scenă din filmul Stăpânul Inelelor

magie verde

Cascada albastră e mai mare, mai amenajată şi mai vizitată. Te apropii de ea frontal şi de jos în sus. Încă de departe, se zăresc întâi şi-întâi bazinele de travertin, asemănătoare celor de la Pamukkale, ce colectează apa din cascadă şi apoi o lasă să se scurgă alene la vale. Roca deschisă la culoare şi limpezimea apei dau o nuanţă bleu- fumurie extrem de elegantă. Pe marginea acestor lăcuşoare te apropii de peretele de stâncă şi poţi urca pe scările zdravene amenajate din lemn şi metal până la diferite nivele ale cascadei. Podeţele sunt ingenios amplasate, astfel încât îţi ofera nenumărate puncte de belvedere asupra căderii de apă. O poţi vedea din toate unghiurile, ba chiar pe un fir lateral poţi să te răcoreşti sub apa cristalină. Se poate urca până sus-sus la punctul în care începe căderea de apă sau se poate coti pe-o cărare adiacentă pentru vizitarea unei mici peşteri (sau mănăstiri, n-am înţeles prea bine. Sau poate e un schit într-o grotă). N-am ales nici una, nici alta, ci am făcut calea întoarsă, către bază. Marele neajuns este aglomeraţia de vizitatori, stânjenitoare pe scările şi pasajele înguste şi obositoare din cauza gălăgiei şi forfotei. N-ai liniştea şi tihna să admiri în voie, decât poate dacă alegi o oră foarte matinală. Altfel, tineri, bătrâni, femei cu copii în braţe se vânzolesc şi se miră în gura mare. Pe bulgăreşte. N-am întâlnit picior de străin!

spre cascada mare

bazinele terasate de travertin

aur şi turcoaz

tot mai sus

ca o piscină privată

vedere de sus în jos

cascada albastră

În parcul de la intrarea în zona cascadelor există un loc de agrement, gen Parc-Aventura, un restaurant tradiţional, locuri pentru picnic, chioşcuri de unde se cumpără mâncare, tarabe cu ceva suveniruri, miere, porumb copt. Şi-un gospodin care colectează taxa de intrare (simbolică) de 1leva.