Din nou, capra vecinului


Silistra e oraşul aşezat pe malul Dunării în punctul din care fluviul, obosit, începe să se despletească în braţe şi fire, dând naştere marilor insule, întâi a Ialomiţei, apoi a Brăilei. Ieşind din Călăraşi, după pădurea Chiciu se trece cu bacul şi se intră discret în Bulgaria printr-una din cele mai simple vămi, în spatele unor blocuri cenuşii. Atmosfera pare încremenită undeva în timpul comunismului-frate bulgăresc. Altfel, un orăşel liniştit, nu lipsit de oarece farmec.

Surprinzător, are două hoteluri de 5 stele, cu piscine şi toate facilităţile de lux. Danube e unul dintre ele, situat în centru, celălalt, Drustar stă pe faleză lângă vestigiile cetăţii Durostorum, oferind un soi de ştrand de lux în piscinele exterioare.  La Danube piscina şi spa-ul sunt mai discrete dar demne de toată lauda- saune spaţioase umede şi uscate, fântână de gheaţă, duşurile cu nume sugestive „furtuna în caraibe” sau „noapte polară” care la o simplă apăsare de buton încep o succesiune palpitantă de jeturi de apă cu diferite intensităţi, temperaturi şi direcţii, totul într-un joc de lumini colorate. Discreţia în hotel Danube vine şi din faptul că e aproape pustiu. Oriunde te duci ai senzaţia că bântui. Mochetele groase amortizează paşii, uşile închise ascund orice mişcare a personalului, draperiile ţin penumbră, mesele stau încremenite sub damascurile apretate iar tablourile te privesc misterios din pereţii tapisaţi. E linişte, e confort. Din păcate, există şi un minus destul de mare – se fumează în camere şi asta se simte, oricât ai aerisi. Restaurantul, puţin cam preţios, se prezintă admirabil la capitolul mâncare şi are, evident, menu-uri în limba română. Şi un chocolate lava memorabil! (pe care ospătăriţa ni l-a recomandat drept „suflet de ciocolată”)

Oraşul e împânzit, mai ales prin parcuri, dar nu numai, de statui şi statuete din fier. Or fi avut exces din vreun aliaj, habar n-am, dar e clar că cineva a fost harnic pe-acolo. De la un păun cu coada înfoiată şi o altă lighioană incertă, plasate modest în faţa unui bloc de locuinţe, la capra neagră sau pegasus în parcul central şi până la sfântul Gheorghe călare ucigând balaurul, de la monumente abstracte, la simboluri acvatice ori statui futuriste toate în culorile reci ale metalului. Pe faleză am văzut şi un tanc. Străjuia un monument al eroilor.

Muzeul de Arheologie şi Galeria de Artă funcţionează în clădiri frumoase, gen palate de la început de secol, ascunse de castani uriaşi. Biserica ortodoxă, de unde lumea ieşea în pâlcuri, cu flori şi ramuri de salcie în mâini, se găseşte pe o stradă liniştită ce coboară spre Dunăre şi are o construcţie mai aparte, fără turlă sau cupolă, doar cu o clopotniţă alături. Moscheea e în centru, extrem de frumoasă, micuţă, însă stă părăginită, nefuncţională.

La marginea sudică a Silistrei, pe un deal măricel se găsesc zidurile unei fortificaţii otomane, Medjidi, denumită după sultanul Abdul Medjid, acelaşi care a dat numele şi Medgidiei noastre.

La vreo 20 de km de oraş, spre Ruse există o rezervaţie naturală listată Unesco, unde, se pare, e un mic paradis al păsărilor de baltă. Ca de pildă, pelicanul creţ, specie protejată.

Farmecul Silistrei l-am surprins însă, unde altundeva, decât într-o crâşmă. Fie, restaurant. În fapt, era o cherhana modernizată, transformată în local cu terasă, direct pe malul Dunării. De la masă te uitai în lungul fluviului cum îi scapătă soarele în amonte, de jos de pe mal auzeai vocile molcome ale pescarilor răbdători care aşteptau în bărci posibili clienţi sau comenzi. Ospătarul era iute şi eficient. Bucătarul, spre deosebire de chef-ul de la Danube, nu aşeza mâncarea cu dichis în farfurie dar o pregătea exact aşa cum trebuie – simplu şi gustos. Icrele erau proaspete, frecate cu ceapă, cega era aurie, obleţii îngrămădiţi-morman. Lufar, chefal, zărgan, crap, somn, şalău – meniul semăna cu atlasul de zoologie la capitolul peşti de apă dulce. Aveau şi porc. Iar salatele uriaşe şi bogate ar fi săturat pe oricine avea nesăbuinţa să se înfrupte cu poftă, căci, după obiceiul bulgăresc, ele vin primele pe masă. Vinul de Târgovişte (a lor) e uşor şi aromat. Să tot stai, în tihnă şi să savurezi o seară liniştită. Bănuiesc că e locul unde localnicii ies pentru un eveniment special, îşi duc invitaţii sau fac petreceri mai mari. De reţinut, că duminica e închis. Localul, poziţionat în capătul falezei, imediat lângă ponton se numeşte Nikulden, adică „ziua sfântului Nicolae”. Acest sfânt pe care noi îl ştim mai mult drept cel ce aduce daruri copiilor, este cunoscut ca patronul pescarilor şi călătorilor pe ape. Bulgarii, dar şi grecii, îi poartă icoana pe orice barcă pentru noroc şi protecţie, iar la 6 decembrie îl sărbătoresc odată cu încheierea sezonului de pescuit prin mese tradiţionale din peşte.

Cum viaţa întregului oraş se leagă într-un fel sau altul de Dunăre, faleza e punctul forte şi cel mai frumos loc al Silistrei. Ruinele cetăţii antice Durostor sunt bine puse în valoare, cu panouri mari explicative, apoi în jur sunt amenajate alei şi locuri de joacă sau relaxare într-un parc îngrijit, cu ceva copaci seculari, flori şi, desigur, opere de artă din metal (ca exemplu, păpădia mi s-a părut genială!).

Duminică dimineaţa am avut surpriza să întâlnim un grup organizat de biciclişti. Veneau dinspre Ruse în pâlc, aveau biciclete prăfuite, haine colorate şi lucioase, căşti, rucsaci, muşchi, lider şi multă voie-bună. Erau români.

Silistra e un oraş mic, destul de sărac, fără pretenţii, provincial în cel mai adevărat sens, dar asta nu înseamnă că nu merită vizitat, pentru că oferă linişte, un peisaj urban „vintage”, relaxare pe malul Dunării, mâncare bună şi ieftină, adică tot ce nu găsim într-un oraş modern şi trepidant al zilelor noastre.

Veliko, iar şi iar


Ce să mai faci la Veliko Târnovo după ce l-ai văzut şi vara şi iarna?! Nimic. Şi totuşi am mers. Are un farmec aparte şi multă linişte. Şi bun simţ.

După un drum greu, printr-o ninsoare ce era să ne întoarcă acasă, am răzbit. Ne-am strecurat printre satele rare bulgăreşti, pe drumurile lor demodate, prin păduri, peste câmpuri lucrate şi dealuri cu livezi. Am ajuns spre prânz, în oraşul-târguşor care se lăsa supus de-o ninsoare cu fulgi mari apoşi. Curat. Simplu. Provincial. Unde să te duci, când vii de pe drum şi ţi-e poftă de mâncare? La cârciumă, desigur. Ne-am dus să ne dezmorţim şi să mai povestim dinaintea unei mese pline, aşa cum şade bine unor turişti români. Restaurantul Şastliveţa ne-a primit cu braţele deschise. Pentru cine nu ştie, acest Şastliveţa este un loc renumit unde se mănâncă excelent, într-o ambianţă plăcută, la preţuri decente. S-ar zice, cel mai bun loc din Veliko, dar eu mă feresc de superlative absolute. N-am prins loc la o masă din aripa cu vedere spre râul Iantra şi panorama oraşului, însă chiar şi la măsuţa de la geamul către stradă a fost frumos. Odată pentru că era mai linişte şi în al doilea rând pentru că vedeam trecătorii, spectacolul străzii. Sâmbăta la prânz treceau rare maşini, grupuri de femei înfofolite în blănuri venind de la şoping încărcate cu pungi mari, bunici cu copii, bunici fără copii cu ziarul sub braţ, tineri dichisiţi care făceau slalom printre băltoace, perechi ţinându-se de mână. Şi fulgii imenşi căzând pieziş, fără contenire şi transformându-se în apă pe caldarâm. Şastliveţ înseamnă norocos. Norocoşi cred că suntem noi, turiştii care alegem bulgaria, oricare colţ al ei, pentru turism. Ei, mai degrabă, sunt sortiţi să servească, trateze, cinstească pe toţi cei care le trec pragul, fie că merită ori nu. Aşadar, masă îmbelşugată am avut, servire amabilă, ambianţă tihnită. Şi bere Kameniţa!

Apoi, pe străzi. Magazine cu mărgele colorate din sticlă, lemn, pietre. Magazine cu produse pe bază de trandafiri naţionali – săpun, parfum, creme, şampon, etc. Magazine cu suveniruri, cu artă populară, cu vechituri. Cofetării, cafenele. O prăvălie în care pe o tipsie uriaşă încinsă se preparau firele de cataif. Pisici. Maşini vechi dar şi limuzine scumpe. Oameni. Un restaurant elegant, cu pianină în hol. Case vechi, cu etaj şi balcoane din fier sau lemn. Pavaje vechi din piatră de râu. Curţi minuscule, în pantă. Scări tocite. Şi ningea în linişte. Undeva dincolo de cotul râului, coborând pe străduţele întortocheate am găsit cea mai veche stradă din Veliko, rămasă neschimbată din evul mediu. Strada Gurko. Înserarea nu ne-a lăsat să vedem mare lucru din ea, însă ne-a mânat în bodega din spatele panoului informativ. O surpriză plăcută! Un local în care timpul părea să fi stat în loc ultimii 20-30 de ani şi care ne-a dat o senzaţie stranie de familiaritate, de confort şi căldură. N-am reţinut numele, o să-i spun bodega cu drăcuşori. Pe un perete întreg, la interior, erau desenate în manieră simplistă scene sugestive despre cum te îndeamnă necuratul la păcate: să bei, să furi, să preacurveşti, să fii lacom, însoţite de câteva cuvinte moralizatoare (am presupus noi). În cârciumă se bea, se fuma şi se auzea pink floyd. Efectul era simpatic. Barmanul-proprietar sau ce-o fi fost el, e un nene cu aspect de rocker bătrân, datorat părului lăieţ, hainelor neglijente şi figurii blazat-atotştiutoare. În fapt, o fi ştiut el multe, dar nu şi engleză. De română, nici poveste! Aşa încât i-am explicat cum ne-am priceput că vrem vin fiert. Curios, dar bulgarii nu obişnuiesc să bea vinul în forma asta, aşa că a durat ceva până l-am convins. Apoi ne-am împotmolit la scorţişoară. Nu ştiam s-o mimăm. Dar tot gospodin ne-a scos din impas, găsindu-şi interpreţi la o masă de tineri de alături. Ei i-au tradus amabili toate dorinţele noastre. Şi de-aici, relaţia a mers strună. Noi am băut, el ne-a servit.

Târziu, în noapte am plecat spre micul nostru hotel din centru. Camerele ne aşteptau calde, primitoare, cochete. Deşi destul de veche, clădirea arăta în regulă, adusă la zi în ce privesc utilităţile şi confortul. Încălzirea era asigurată atât central, prin calorifere mari, cât şi suplimentar prin aparatele de aer condiţionat. Deci, răsfăţ. Apa era caldă, baia spaţioasă. Patul şi lenjeria, impecabile. Altfel, un aer uşor retro indus de mobilier şi tapetul floral de pe pereţi. Micul dejun, din lipsă de spaţiu urma să fie servit pe tăvi cu picioruşe, chiar în vârful patului, ceea ce mi s-a părut chiar drăguţ. Un minus totuşi pentru frugalitate. Aşteptările erau mari, obişnuiţi fiind cu porţiile de mâncare generose de mai peste tot. Aici, gustos, dar puţin. Pe de altă parte, am avut astfel pretext să mai intrăm pentru o gustare într-o cafenea tradiţională din centrul vechi. Gustarea, ca gustarea, dar cafeaua la nisip a fost genială! Tanti vânzătoarea-ospătăriţă a preparat sub privirile noastre ibricele minuscule de cafea, în tava cu nisip fierbinte. Alături, pe tejgheaua masivă de lemn ne făceau cu ochiul rânduri-rânduri de bezele simple şi cu nucă, de acadele în formă de cocoşi roşii sau de alte zaharicale. Apoi am atacat pieptiş cetatea Ţareveţ. Machu Pichu de Bulgaria i-aş zice eu, căci aşa îmi par ruinele zidurilor de pe versant văzute de departe, un labirint de fortificaţii tocite, năpădite de petice de iarbă. Sus, în biserca patriarhală, cunoscuta atmosferă stranie, dată deopotrivă de picturile murale moderne, cu tente acpocaliptice şi de muzica gotică ce se aude nonstop în difuzoare. Şi pustiu. Când am văzut-o prima dată ştiu că am fost de-a dreptul şocată. Apoi am căutat şi am citit undeva despre pictorul care a realizat decorarea interiorului. Era vorba parcă şi de-un scandal referitor la scena de deasupra intrării, cu un Iisus atletic, înfăţişat cu picioarele în sus şi fără cap, însă n-am mai găsit sursa şi nu mai bag mâna în foc că nu confund cu altă poveste… În orice caz, pictura e diferită de tot ce-am mai văzut vreodată într-o biserică ortodoxă, dar nu neapărat şi neplăcută.

În fine, într-un târziu, frigul ne-a alungat înapoi în centru. Şi foamea se iţea, aşa că ne-am îndreptat spre restaurantul cu pian şi ferestre mari. Hanul Hagi Nikoli ar fi cumva comparabil cu Hanul lui Manuc de la noi. Comparabil, dar superior, desigur. Datând de pe la 1850 hanul aparţinuse unui negustor bogat şi fusese construit de un arhitect faimos al timpului. Azi, renovat recent, găzduieşte restaurantul, o galerie de artă, muzeul, magazinul de vinuri şi terasa de vară. Faptul că interiorul este decorat şi mobilat cu mult gust ( mobilă din lemn masiv, ferestre originale din lemn, dublate doar pe exterior cu termopan discret, fotografii de început de secol ale oraşului, candelabre de fier forjat, canapele comode din piele), faptul că serivrea este elegantă şi discretă (chelneriţa vorbitoare de engleză ne-a servit amabilă, ne-a schimbat tacâmurile la fiecare fel de mâncare – salată, fel principal, desert- cu mănuşi albe), iar mâncarea este de calitate nu înseamnă că preţurile o iau razna. Sunt absolut decente. Am plecat nostalgici, impregnaţi de atmosfera localului.

Drept rămas bun, soarele a ieşit şi a strălucit puternic tot drumul spre casă, oferindu-ne un spectacol de lumini şi culoare pe cerul asortat cu nori străvezii.