Fragmente din vara care a rămas, of!, atât de departe…

8 fără 10. Soarele mai are două palme până să dispară după culmea dealului. Au plecat şi cehii, se pregătesc şi românii.Ruşii încă chiuie şi vorbesc tare, cu ecou pe toată plaja. La mijlocul ei, eu singură pe prosopul meu colorat.

Marea are culoarea albastru-metalic, fără valuri, ca o tipsie imensă lucioasă. Într-un capăt al golfului îi punctează luciul o ambarcaţiune mică ancorată aproape de mal, în extremitatea dinspre tavernă câţiva întârziaţi mai înoată sub ultimele raze de soare.

E plăcut, calm. Din direcţia vilei se apropie Iustin.

– Hei. Ai fost în sat?

– Da. Acum m-am întors.

– Ai pierdut ora magică pe plajă…

– Cum?!

– Nu ştii? La apusul soarelui, e o oră magică pe plajă. Vântul cade, nu mai suflă din nicio direcţie, marea are culori deosebite, e o lumină aparte. Se crează un fel de atmosferă magică…

– Atunci n-am pierdut-o încă. Soarele se mai vede.

– Da, ai dreptate. Acum începe. Stai jos, dacă vrei.

Iustin se aşează delicat pe colţul prosopului meu, potrivindu-şi tălpile pantofilor într-o adâncitură din nisip. Îşi ţine braţele în jurul genunchilor şi privirea aţintită către mare. Soarele scăpătând îi luminează profilul de copil serios. Stăm aşa, fără să vorbim, fiecare ascultând şi observând absent. Simt când întoarce faţa către mine şi mă întorc şi eu, crezând că vrea să-mi spună ceva. Iustin nu face altceva decât să-mi zâmbească senin. Atât. În ochii cafenii se reflectă fugar ultima săgeată solară, apoi în lumina limpede ca o apă curată rămâne chipul zâmbitor şi deschis.

– Ce e? întreb eu moale.

– Nimic, zice el încet. E frumos. E cum ai spus, magic.

Şi iar tăcem. Fericirea e simplă uneori. E un ceas albastru de înserare pe malul unei mări, când un băiat îţi zâmbeşte dezarmant de pe colţul prosopului.

 §

 În dimineaţa în care marea ne-a aşteptat cu valuri zglobii sparte cu zgomot pe plajă, am ştiut că sunt în vacanţă. Ca şi cum senzaţia de relaxare rămăsese blocată, agăţată într-un ciot de gânduri până atunci, în dimineaţa aia, am simţit cum s-a eliberat şi-a năvălit caldă, copleşindu-mi inima. Gândurile se risipiseră, stol zburătăcit. Am aruncat paporniţa şi prosopul şi-am dat fuga la mal. Cu toată zbenguiala valurilor, marea nu reuşea să tulbure nisipul, rămânând clară ca apa de izvor. Îmbia la joacă. Se retrăgea şi revenea, fără odihnă, stropea şi pleoscăia, foşnea ca şi cum ar fi chicotit şi respira prospeţime. I-am cedat, fără regret. Am plonjat, am înotat, ne-am legănat pe valuri. Ne-am lăsat tăvăliţi în nisip de valurile mai voinice. Am râs mult. Am înghiţit apă sărat-amăruie din cauza râsului. Am şi lăcrimat când mi-a intrat apă pe nas iar prietenii nu conteneau cu îmbrânceala şi joaca. Dar mi-a trecut. Am fost copii.

În aceeaşi zi, mai târziu, la plajă, m-am surprins împingând uşurel cartea în care citeam despre iubirea sufiţilor şi rămânând cu mintea goală. Priveam o furnică îndârjită care căra pe trei cărări o cochilie de melc de zece ori cât ea şi nu mă puteam gândi la nimic.

– Mai stai? Am auzit aproape vocea lui Iustin şi am tresărit ca din somn.

– Nu ştiu. E vremea să ne retragem la umbră?

– Cred că da. Nu simţi cum arde soarele?

– Simt dar mi-e bine.

Iustin îşi aşeza cu grijă cartea în rucsac. Apoi, cu tricoul despăturit pe genunchi, a spus:

– Eu mă îmbrac şi merg la umbră.

– Mergi deja la masă?

– Încă nu mi-e foame. Dar cred că am să beau o bere.

– Aia, da. Aş bea şi eu.

– E cald.

– Haidem.

Îmi potrivesc un şal în jurul trupului, drept rochie ad-hoc şi-mi tuflesc pălăria de soare pe cap. În timp ce arunc de-a valma cartea şi alte nimicuri în geanta de plajă, Iustin mă întreabă dacă aşa am de gând să merg la tavernă.

– Să nu te arzi pe umeri, se îngrijorează el.

– Păi nu stăm la soare, ne aşezăm la cea mai umbrită masă.

– Dar până acolo?

– Până acolo…

– Vrei să-ţi dau tricoul meu?

– De ce să-mi dai tricoul tău? Îl am pe al meu dacă vreau, dar nu am chef să mă îmbrac. Pur şi simplu, mă simt bine aşa. E vreo problemă? Ţi se pare nepotrivit sau ceva?

– A, nu. Mă gândeam doar la tine. Să nu te arzi…

Câteodată mă irită, alteori mă amuză cu felul lui de-a fi corect şi foarte îndatoritor. Am senzaţia că e şi ceva ironie şi condescendenţă pe-acolo. N-are cum să fie atât de naiv şi bineintenţionat. Nu e omenesc să fie aşa.

Terasa tavernei e umbrită de fel de fel de copaci şi oferă o atmosferă plăcută, respirabilă, deşi la numai doi paşi, nisipul fierbinte te face să te simţi ca în cuptor. Savurăm berea din paharele reci. La vreo 20-30 de metri, la limita dintre plajă şi adăpostul copacilor, e un  beach bar. Grecul ce serveşte băuturi şi îngheţată n-are decât o clientă, o puştoaică blondă. Îşi face de lucru înapoia barului, zâmbind necontenit şi încordând umerii bronzaţi. Fata flutură din plete şi soarbe din pai o băutură colorată. E ca o scenă de film.

– Frumos, mă trezesc murmurând.

– Cum? Da… Îl aud pe Iustin. A roşit violent, dar vocea şi gesturile îi rămân calme, controlate. Privea intens, pierdut la silueta unei femei de pe plajă care se răcorea la duşul cu apă dulce, amplasat în apropierea umbrarului. Apa se scurgea în şuvoi din părul bogat şi negru, pielea bronzată scânteia în soare iar din chipul ei nu se distingeau decât buzele mari şi roşii. Imaginea era aproape ca un tablou suprarealist. Iustin înghite în sec dar rosteşte senin:

– Despre ce vorbim?!

Iar privirea lui de copil pus pe şotii mă face să izbucnesc în râs. E atât de simpatic. Hotărâtă să-l pun în încurcătură, continui neaşteptat:

– Vezi tu, nu prea ne potrivim la gusturi…

– La ce anume? Vrea el să ştie, mai exact.

– Păi, mie-mi plac grecul cu blonda, ţie, bruneta cu sânii mari…

– Ah… Şi lasă ochii în jos.

Când eram mai convinsă că s-a fâstâcit, a ridicat totuşi o privire atât de pătrunzătoare şi de directă, încât m-a făcut pe mine să roşesc şi să schimb vorba.

 §

 Într-una din seri, cea mai caldă şi mai parfumată, pe când ne întorceam de la tavernă, s-a decis unanim să facem baie în mare la lumina stelelor. Ne-am precipitat cu toţii spre camere să ne luăm prosoape, să ne schimbăm. Apoi, pe plajă, cineva a strigat „skinny dip!”. N-am stat pe gânduri. Mi-era dor de senzaţia înotului liber în apa mării. Am aruncat rapid hainele şi m-am avântat. A ieşit hărmălaie şi veselie. Apa neagră ca o smoală era caldă şi primitoare dar cumva plină de mistere. Te atrăgea şi în acelaşi timp te înfricoşa. Ne depărtam unii de alţii ca să ne bucurăm de libertate şi fiorul plutirii primordiale, apoi ne adunam mânaţi de frici şi senzaţii neclare. Ne strigam, glumeam şi râdeam.

L-am văzut pe Iustin depărtându-se în larg. M-am luat după el, vag. Nu ţineam să-l ajung, dar mă intriga mişcarea.

– Hei, nu ştiam că înoţi aşa de bine, i-am strigat la un moment dat.

– Nu înot bine. Aşa, cât de cât.

– Atunci cum de te lansezi aşa? Şi încă pe întuneric!

– Păi… am vrut să văd cum e să înoţi singur, în întuneric. Gol.

– Atunci, te las.

– Poţi să rămâi. Am văzut cum e.

– Şi? Cum e?

Ne depărtasem binişor de ceilalţi. Am început să călcăm apa ori să ne rotim în cerc, pe loc.

– Destul de scary… N-am mai făcut asta niciodată. Tu?

– Eu am mai înotat noaptea în mare.

– Goală?

– Ce importanţă are?

– Are.

– Da, goală. Îmi place cum se simte. E foarte diferit de ceea ce simţi când porţi costum de baie deşi pare că nu e mare lucru.

– O, da. E foarte diferit!

– Deci îţi place?

– Da.

– Atunci de ce spui că e scary?

– Mă refeream la întuneric. E ciudat să înoţi în mare aşa, pe întuneric.

Mă întinsesem pe spate, în plută. Şi pluteam în derivă, vag legănată de mare. Nu prea mai auzeam ce spunea Iustin. M-am trezit cu el apucându-mă de mână, precipitat.

– Hei, eşti ok?!

M-am speriat şi din sperietură m-am scufundat. Am ieşit apoi pufnind apa şi vociferând.

– Ce naiba faci! M-ai speriat…

– Îmi pare rău, tu m-ai speriat pe mine. Nu mai ziceai nimic. De fapt nici nu te mai vedeam.

– Ce credeai, că m-am înecat subit?! am comentat îmbufnată.

– Scuză-mă. Da, mi-a fost teamă că ai păţit ceva…

– Of, eşti exagerat!

– Crezi? Pentru că-mi pasă de tine?

– Pentru că, pentru că… pentru că eşti aşa de atent şi grijuliu. Pentru că nimeni nu e aşa.

– Cum aşa?

Nu era deloc momentul potrivit să-i spun ce credeam eu despre corectitudinea şi politeţea lui. Şi mai ales nu era locul. Ne găseam în largul mării, totuşi. Singuri. Între timp ceilalţi se cam retrăseseră pe mal. Probabil credeau că vrem să fim singuri. Pur şi simplu ne-au lăsat acolo.

– Iustin, cred că ar trebui să ieşim şi noi.

– Ţi-e teamă? Hai că nu suntem aşa de departe.

– Nu suntem departe, dar e târziu şi se face frig. Minţeam. Nu era trecut de miezul nopţii şi oricum asta chiar nu avea importanţă, iar frig nu era deloc. Mă simţeam stânjenită dintr-odată. Aş fi vrut să fiu oriunde în altă parte. Am început să înot spre mal. Iustin m-a ajuns din urmă şi mi-a strigat să rămân în apă.

– Poftim?! Cum să rămân în apă?

– Adică stai aici, la mal, dar în apă. Mă duc eu să îţi aduc prosopul ca să te acoperi cât mai repede.

– Eşti nebun… am mai strigat după el. Dar n-avea niciun sens să mă lupt cu apucăturile lui cavalereşti. Am rămas în apă, precum mi-a cerut. În definitiv, obţinusem câteva clipe de exclusivitate cu marea de catran. Doar eu şi ea. Am plutit numărând stelele până când m-am auzit strigată ca prin vis.

– Gata! Poţi ieşi acum.

Am lipăit desculţă pe nisipul ud, cât am putut de graţios şi diafan. Iustin, deja îmbrăcat, îmi ţinea prosopul întins şi îşi ferea privirea, ca din întâmplare. Am zâmbit, amuzată dar am tăcut. M-am înfăşurat şi am rostit un „Brr!” de probă.

– Ţi-e frig. Ce să-ţi dau? Prosopul meu e ud, dar pot să-ţi dau hanoracul…

– Nu-mi da nimic. Nu mi-e frig.

Vacanţa la care visam

E cald şi praf în Bucureşti. Evadarea în Grecia soseşte la momentul potrivit. Bagaje, pregătiri, nerăbdare, pornire înaintea răsăritului. Drum lung şi monoton prin Bulgaria cea verde şi pustie. Şi în sfârşit, marea! O vedem mai întâi la Salonic în port. Strălucitoare şi arogantă. Cu mii de ambarcaţiuni, cu furnicar de oameni şi oraşul panoramic aşezat în amfiteatru. Cu leandrii înfloriţi şi portocali înfructaţi foşnind pe la mal.

Continuăm drumul printre dealuri şi păduri şi stânci până departe, într-un loc ferit. Nici staţiune, nici oraş, nici hoteluri, nici magazine. O vilă pe malul mării, într-un golf albastru. O tavernă alături. Flori în exces, de toate culorile şi linişte grea. Atât.

Camerele sunt răcoroase, mari şi dotate cu balcon generos, umbrit. Printre perdelele care fâlfâie artistic se vede marea întâlnind cerul la orizont ş-un frunziş de măslin. Perfect. Arunc bagajul şi o zbughim la tavernă. După primul pahar de vin alb aromat “perfect” se transformă în “mai mult ca perfectul”… Ne serveşte Manolis, unul dintre băieţii familiei care ţine taverna. 19-20 ani, înalt, par ondulat, privire deschisă, alură sportivă, ţi-l şi închipui echipat, gata de olimpiadă…

După-amiaza încercăm şi apa. E limpede-cristal şi răcoroasă doar atât cât trebuie. Nu sunt alge, nici scoici, nici  alte vietăţi deranjante. E ca o piscină sărată şi uriaşă, cât tot golful, toată numai pentru noi. Înot departe, lacomă şi dornică să-mi astâmpăr setea de libertate pe care ţi-o dă alunecarea uşoară prin apă. Plutesc, mă scufund, înot. Mă întind la soare pe prosop şi mulţumesc în gând lui Dumnezeu că m-a lăsat să ajung şi aici. La un braţ distanţă sporovăiesc prietenii. La mii de ani lumină au rămas problemele şi grijile.

Dimineaţa mă trezesc în gângurit de guguştiuci şi, vag, pe fundal, foşnetul mării. În timp ce-mi sorb cafeaua, din balcon, cuprind cu privirea măslinii argintii, leandrii roz şi încă alte flori portocalii neidentificate, palmierii ca nişte ananaşi uriaşi, fâşia de nisip şi  marea bleu-turcoise. N-am altă grijă decât să-mi aleg costumul de baie şi rochia de plajă. Să nu uit să iau cartea de pe noptieră şi sticla de limonadă. Deja mi-e poftă de calamarii şi creveţii pe care-i voi comanda la prânz. Şi de umerii bronzaţi ai lui Manolis care îi va aduce zâmbind… Ah, să nu greşesc să comand umerii sau să poftesc zâmbetul sau să bronzez calamarii !

După două zile am pierdut deja şirul calendarului sau importanţa orelor. Ne orientam după soare, după setea şi foamea organismului sau după nevoia de somn. Nu există program pentru nimic. Fiecare face ce vrea, când vrea. Ne întâlnim unii cu alţii, ba pe plajă, ba la umbra terasei, la masă, ba la o plimbare de seară spre satul învecinat. Discuţiile sunt lejere, atemporale, impersonale, ca şi cum ne-am fi rătăcit identităţile. Glumeţul grupului ne spune bancuri vechi, arhicunoscute la care râdem cu poftă şi entuziasm. Nimeni nu se supăra pentru nimic. Ne trecem cu vederea orice cusur. Probabil ne pun ceva în băutură …

In seara cu meci de fotbal, mergem la tavernă să solidarizăm cu gazdele şi să bem o carafă, două din vinul casei licoros şi uşor. Din păcate, echipa favorită nu face mare brânză… De la mic la mare, grecii noştri se bosumflă. Bine că nu ne-au găsit nouă vreo vină! Ba, dimpotrivă, aş spune. Tânărul Manolis, care o rupe pe englezeşte cât de cât, ni se alătură la o bârfă post-meci. Din vorbă-n vorbă, timpul trece. Singura fumătoare din grup rămâne fără ţigări. Manolis se oferă să mergă să cumpere din sat, de la singurul bar deschis. Ar fi 2-3 km, dar el are un scuter.

Mă ofer să-l însoţesc. Şoseaua urcă şi coboară, şerpuind pe conturul falezei. Marea e cuminte şi oglindeşte frumos luna aproape plină, aurie ca un bănuţ norocos. În viteza lejeră a scuterului, prind miros de iasomie sau caprifoi de pe marginea drumului şi încă o aromă amăruie dinspre părul cârlionţat al grecului pe care, cine-ar fi crezut, îl am în braţe. Dinainte pe şeaua motoretei. Încercasem să mă ţin decent cu mâinile uşor deasupra taliei, lateral şi nu prea strâns. Dar cu zâmbet larg, mi-a petrecut mâinile peste abdomenul lui şi-a rostit câteva cuvinte în greceşte. De încurajare, presupun… La întoarcere, n-aştept invitaţie specială şi mă lipesc strâns şi cu nădejde de spatele zvelt, iar cu palmele verific cele 6 pătrăţele de pe abdomen. Hmm, sunt la locul lor. Ne oprim în cel mai înalt punct de pe deal, de unde ni se desfăşoară panorama golfului întreg. “Look!” zice Adonis…aaa, am vrut să zic Manolis, şi-mi arată cu mâna, mândru ca un stăpân pe moşia lui. Clasic, luna întinde cărare de aur pe mare, până la mal, în dreptul nostru. Taverna licăreşte ascunsă printre pini. Se aud greieri şi niciun alt zgomot nu le bruiază cântecul. Stau nemişcată, fără să mă desprind şi oftez din tot sufletul. “What?! You are sad…” se miră grecul şi zâmbeşte duios, întors către mine. Îmi dă părul după ureche ca unui copil şi zice ceva pe limba lui. Îi zâmbesc strâmb şi el râde cu dinţii albi sclipind în lună. Râd şi eu fără să ştiu de ce. Când îmi rătăcesc degetele prin părul negru încurcat, în timp ce ne sărutăm, văd cum deasupra atârnă grele stele mişcătoare dintr-o galaxie necunoscută…

Gaşca se sparge la tavernă şi ne retragem fiecare către camere. Toţi doi câte doi, eu singură, în urmă, cu gândul la îmbrăţişarea din vârful dealului… Dar în poarta vilei, m-aşteaptă o umbră cu zâmbet promiţător. Mă ia de mână şi mi se uită în ochi adânc-adânc, căutând un răspuns pe care cu siguranţă buzele ar fi refuzat să-l dea. Dar pe  undeva pe-acolo, l-a găsit scandat din inimă “Da! Da! Da!”

Camera, în întuneric pare decor de film, cu luna luminând prin ferestre, cu perdele unduind, cu patul mare alb ireal şi valurile foşnind pe fundal.  Manolis are gust sărat-amărui ca apa Egeei şi piele netedă şi voce joasă când înşiră vorbe absolut necunoscute. Mâinile calde nu se grăbesc şi bine fac. Gura însă e mai lacomă şi mai nerăbdătoare. Trântesc cu zgomot uşa-n nas raţiunii şi plonjez fără reţineri în apa adâncă şi necunoscută. Grecul să se descurce! Şi se descurcă. Ori a învăţat temeinic ori are vreun talent înnăscut. Navigheaza atât de bine la cârma corăbiei mele, încât mă întreb dacă nu ne-om fi cunoscut într-o altă viaţă.

Rămân trează, cu-n zâmbet pe buze, până târziu spre zori când, sub adierea răcoroasă care intră dinspre mare, Manolis caută prin somn şi se adună spre mine. Îl acopăr matern cu cearşaful şi adorm şi eu c-un oftat.

de vacanta

Inchid ochii.

Pe nisipul zgrumturos de culoarea caisei imi insir oasele invelite-n carne si acoperite cu piele moale. Imi rasfir parul de la marginea umbrei de pin si pana la tivul dantelat al marii. Si-mi asez cu grija sufletul greu la mal. Si stau. Si ma cotropeste o liniste sora cu uitarea. Arde soarele diminetii si-mi lichefiaza incet sub teasta, gandurile, grijile si memoria. Nu mai sunt, nu mai trebuie, nu mai am. Resetez sistemul. Ma arunc sub val.

La taverna e umbra deasa. Vinul e alb, aromat usor si rece. Se-aud voci in surdina intr-o limba complet necunoscuta. Marea sclipeste in soare, la zece pasi. In spate, urca soseaua printre stanci si pini spre sat. Ma uit printre gene in lumina la florile multicolore si vad curcubee. Daca pe poarta ar intra Sf. Petru sau Mihail nu m-as mira deloc.

Vila e alba si stralucitoare pe dinafara si racoroasa pe dinauntru. Patul alb si tare ca un catafalc. Se-aud greieri, cosasi si gugustiuci. Vag, cu urechea ciulita, se-aude si fosnetul de valuri. Nimic altceva. Citesc cate trei randuri din Nabokov si-apoi, cu ochii deschisi si cartea pe piept, visez rusi inalti si puternici si rusoaice cu ochi tataresti si primaveri asteptate cu infrigurare.

Seara, cand apune soarele, orice adiere de vant impietreste. Marea ridica glasul cu un ton. Gustul de smochina e dulce si catifelat si-al vinului licoros si fin. Intinde luna puntea aurie peste apa timid intai, din ce in ce mai aproape de mal, tarziu in noapte. Asa incat, nu stii incotro s-o apuci: spre camera alba, pe sub pomi sau spre orizont pe cararea tremurata de apa. Si parfumul de caprifoi si leandrii si begonii iti suceste mintile.

Deschid ochii. Inchid cu zgomot sec sertarul cu amintiri. Astea vor fi bune pentru la iarna. Deocamdata, inapoi pe plantatie!