Lisboa, fado meu! (2)


continuarea de aici

Peste un sfert de oră, luam străduţele din nou la pas, alături de Jose. Tot drumul mi-a împuiat capul, făcând pe ghidul în engleză, în italiană şi chiar în portugheză când i se părea că trebuie întărită câte o idee. În Bairro Alto ne-am strecurat prin mulţimea de gură-cască şi am intrat brusc printr-un gang pavoazat cu reclame colorate într-o crâşmă-cafenea. Ambianţa nu era cine ştie ce. Lume multă pe la mese, pe la tejgheaua barului, zumzet şi lumină chioară. M-am uitat dojenitor şi dezumflată spre Jose. El zâmbea împăciuitor “Wait, wait, you’ll see…” Aham, zic şi mă aşez la o măsuţă, pe locul indicat şi aştept. Jose vine încântat cu două pahare şi zice că vom bea vin, face el cinste şi se tot învârte ca un curcan mândru. Zău, dacă-l înţeleg de ce-i aşa încântat. În fine, apare şi chelnerul bătrâior cu o carafă de vin şi câteva vorbe de bunvenit. Încep să se audă instrumente musicale, stingher. Mă uit spre mini-scena unde ar putea avea loc reprezentaţia, adică un colţ mai liber, şi văd cea mai urâtă femeie portugheză în viaţă. Ăsta a fost primul gând. Cântăreşte 40 kg dacă ţine 2 cărămizi în buzunare, e mică şi neagră, cu o figură masculină şi aspră. E îmbracată fără noimă şi nu arată a artistă nicicum. Când muzica începe să se închege într-o melodie, ia microfonul şi faţa i se destinde, de parcă i-ar fi căzut o mască. Zâmbeşte pentru ea şi începe să cânte. De-aici încolo, timpul s-a dilatat şi totul în jur şi-a pierdut sensul şi forma. Vocea a ieşit atât de neaşteptat şi de straniu din fiinta firavă, încât părea un playback absurd. Dar ea cânta şi se însufleţea sub ochii mei, măriţi cât cepele, probabil. Muzica indecent de directă şi simplă, te lovea în timpane şi-n piept şi parcă-ţi spărgea un înveliş protector, lăsându-te gol în văzul lumii. Când ridica tonul şi melodia vibra, îmi prindeam privirea de chipul ei concentrat şi  simţeam că stau cu sufletul atârnat în afară iar sunetele mi-l sfredelesc şi-l fac sită, ş-apoi bucăţele, fulgi, praf în cele din urmă. Cântăreaţa se transformase complet. Trupul sfrijit şi imobil era acum suplu şi flexibil. Ochii şi fruntea străluceau iar restul feţei era numai gura voluptoasă din care cântecul ieşea când şoaptă, când strigăt de moarte. Sau de jale, sau de furie, sau de iubire, sau de dor. Nu ştiu cât timp a cântat. La un moment dat totuşi ne-a mulţumit şi-a ieşit ca o umbră. N-am avut putere nici să aplaud. Am plecat mută. Mă mai uitam naucă la Jose şi el râdea fericit de parcă-i ieşiseră numerele la loto. Îmi spunea diverse şi mă ghida prin mulţime, împingându-mă de colo-colo.

–          Ţi-a plăcut, nu? Am văzut că ai ascultat atentă…

–          Hmm, atentă?! Spune-mi dacă mai cântă şi mâine, te rog.

–          Da, cântă şi mâine, dar… eu sunt ocupat până la 10 seara! zice el de colo… O vedem mai târziu, în alt local. Vrei?

În urechea dreaptă, piticul bun mă îndeamnă să vin cu toată gaşca a doua zi la aceeaşi oră, de pe umărul stâng, piticul rău, imi şopteşte rânjind să merg cu Jose noaptea târziu la altă reprezentaţie.

A doua zi am fost să văd Torre de Belem şi Mânăstirea Jeronimo. Sunt impresionante, cu siguranţă, însă n-am reţinut mare lucru. Aşteptam seara ca să merg iaraşi în Bairro Alto pentru fado…

Şi seara a venit. Am coborât în hol pe la 10 neştiind exact de unde să-l scot pe Jose. Marisa, la recepţie vorbeşte fără să respire, la telefon. Îmi zâmbeşte printre exclamaţii şi-mi face semn să aştept. Aşa că şed, ce să fac. Şi ea vorbeşte şi gesticulează şi vorbeşte… Uff, apare Jose! Mai-mai să-i sar de gât, dar mă mulţumesc să-i zâmbesc încântată. De data asta îl observ mai bine. E brunet, evident, cu ochi negri ca smoala şi tenul palid, neted. Nu e foarte înalt şi nici solid. E ca un elf mai degrabă, zvelt, mlădiu, agil. S-a aranjat, miroase vag a parfum, are parul pieptănat pe spate, spre deosebire de seara dinainte când umblase cu el vâlvoi. Parcă ne-am duce la vreun bal, aşa arătăm – el dichisit şi eu emoţionată şi nerăbdătoare…

Ajungem. Localul este cu totul altceva, de data asta. E plin jumătate cu turişti, jumătate cu portughezi. Chelnerii spilcuiti, detaliile de bun gust şi atmosfera uşor pretenţioasă îmi spun că aici deja avem de-a face cu lumea bună. Văd tineri, îmbrăcaţi atent, fără jeansi, dar şi perechi la varsta a treia, ţinându-se de mâini peste masă.. Sunt şi grupuri de turişti amestecaţi şi oameni de afaceri cu iubite tinere şi cochete. În centru stă grupată o mini orchestră ce îngână o muzică ambientală. Pe noi ne aşteaptă o masă rezervată şi zâmbetul prietenos al barmanului, prieten cu Jose. Ne umplem paharele cu vin şi, până să apucăm să mai schimbăm vreo impresie, se face linişte şi apare fadista. La prima vedere, face aceeaşi impresie neplăcută de femeie urâtă şi aspră, dar nu mă mai şochează. Incepe. Declic. Lumea cunoscută rămâne undeva suspendată, iar prezentul înseamnă doar muzica ei. Mă izbeşte din nou fără milă şi mă dezbracă de carne şi aparenţe. Rămân hipnotizată şi vibrez. În scurte momente de luciditate, mă jenez de oamenii dimprejur care stau martori la trăirile mele prea intense şi personale, dar îi uit repede şi, fascinată, mă conectez la spectacolul dat de fărâma de femeie. Iarăşi constat că urâţenia i-a dispărut ca prin farmec şi-mi pare cea mai senzuală fiinţă. Arde precum o flacără vie, şi-i simţi căldura din fundul sălii. Vocea ei, atât de vibrantă, loveşte pereţii ca limba unui clopot şi se zvârcoleşte prin încăpere, smulgând bucăţi din noi. Mă mir că nu văd sânge peste tot dar nu m-aş mira ca toţi să cădem fără suflare atunci când ea va tăcea. Dar nu se întâmplă asta. Atunci când încheie ultimul cântec, aplauzele ţâşnesc ca săgeţile şi-o ţintuiesc minute bune în faţa orchestrei. Zâmbeşte modest, mulţumeste tuturor şi dispare. Mă regăsesc stoarsă de puteri ca şi cum eu aş fi performat. Carafa de vin e goala pe masă, deşi nu ştiu când mi-am umplut paharul şi cum l-am dus la buze. Jose radiaza. Ne ridicam a plecare. În aerul rece al nopţii, pe aleile întunecoase, mă ia de mână şi începe să-mi povestească despre una, alta cu voce caldă. Ne oprim într-un scuar verde, cu panoramă superbă înspre tot orasul. Încă îmi vibrează în urechi glasul fadistei. De foarte aproape, ochii lui Jose au întunecimi de iad şi sclipire de ispită. Iar buzele sunt fierbinţi şi insinuante…

miradouro

Lisboa, fado meu!


Într-un ianuarie, cand la Bucureşti viscolea amarnic, am plecat cu-n grup de prieteni la Lisabona pentru câteva zile de vacanţă întârziată. Ca un fel de revelionul ospătarilor, aşa.  După 4 ore, bătute pe muchie, de zbor, am ieşit grăbită din aeroport …şi-am dat nas-n nas cu palmierii. Şi cu briza umedă de oraş-port. Mi-am scos jenată geaca îmblănită şi-am păşit încrezătoare spre necunoscut. Ador sentimentul ăla straniu pe care-l simt la ieşirea din aeroport; nu ştiu ce m-aşteaptă şi pândesc cu toate simţurile încordate să văd cu ce mă va surprinde noul oraş. Iar Lisabona m-a dat pe spate, recunosc.Bairro Alto

Hotelul, ales cu greu dintre zeci de oferte care mai de care mai avantajoasă, era poziţionat discret pe-o străduţă, chiar lângă Gara Rossio şi Santa Justa Elevator (cel construit de Eiffel). La receptie, o portugheza mică, negricioasă şi vorbăreaţă, ne-a întâmpinat prietenoasă, dându-ne potop de informaţii. Ieşim, grăbiţi să începem explorarea şi-o luăm aiurea pe străzi spre Bairro Alto. Magazinele, cafenelele, restaurantele, toate animate şi mai colorate decat pe la noi. Iar oamenii mai gălăgioşi şi mai veseli. Străzile sunt înguste şi pavate frumos, bicolor, cu modele geometrice sau în valuri. Piaţetele largi au fântâni arteziene, statui, palmieri cu inflorescenţe portocalii şi păsări gălăgioase. Dăm în cele din urmă în cheiul imensului râu Tajo şi căscăm gura a mirare. Abia i se zăreşte malul celalalt! Mirosul marin sărat e pregnant, având în vedere că râul lărgit în estuar, primeşte apele cotropitoare ale oceanului în susul lui. Soarele la apus ne răsfaţă cu raze calde de rămas bun pe-a doua zi. Mai departe, hoinăreala capătă drept sens şi scop dibuirea unui loc de luat masa. Îl găsim încântaţi în Chiado şi dăm iama cu poftă, în meniu. Fel de fel de peşti şi moluşte ajung în farfuriile noastre spre bucuria papilelor, iar vinul casei capătă nota zece, cu felicitări. Spre ghinionul gazdelor şi spre marea noastră satisfacţie, am pus în practică un mic truc aflat din ghidurile turistice. Şi anume, să refuzăm politicos dar ferm, aperitivele cu care ospătarul apare rapid la masă, când încă nici bine nu te-ai dezmeticit. Mulţi turişti le acceptă, fie crezând că sunt din partea casei, fie considerând că au un preţ neglijabil, fie  de poftă. Întristarea vine la nota de plată, când constaţi cât de picante au fost cele două fâşiuţe de jambon şi cei trei dumicaţi de brânză. Dar, cum spuneam, am fentat elegant şi parcă-parcă mi s-a părut uneori c-am zărit chiar o sclipire de simpatie în ochii celui ce ne servea, ca o recunoaştere a calităţii noastre de turişti isteţi. În orice caz, în localurile mai puţin centrale, localnicii erau scutiţi de această ofertă vicleană.

piaţa Rosio

Prima seară s-a încheiat cu discuţii entuziaste şi planuri măreţe pentru zilele următoare.   Dimineaţa atacam curajoşi unul din cele şapte (zice-se, dar parcă-s mai multe) dealuri ale oraşului, anume cel pe-a cărui culme străjuieşte cetatea Castillo San Jorge. În drum întâlnim Catedrala Se, impunătoare prin alura severă şi dimensiuni, dar plină de lumină şi căldură în interior (e prima catedrală în care am văzut plante mari verzi, în ghivece, ca la seră). Tramvaiul 28, emblema Lisabonei, frate bun cu funicularul, la cum se aburcă pieptis, îi dă ocol cu scârţâieli îngrozitoare şi icnete caraghioase, atat de neserios… Cetatea este neaşteptat de liniştită şi cuminte. Curţi interioare largi, năpădite de iarbă, tufe şi chiar pomi, grădini cu flori şi păuni, ziduri deşelate de trepte şi poteci bătute de turiştii dornici de panorame. Şi multe pisici.

La coborâre, rătăcim prin Alfama, pe străduţele ei înguste şi foarte înguste. Sunt culori peste tot, de la ferestre şi balcoane până jos la porţi. Fiecare intrare din stradă este împodobită cu ghivece de flori, statuete şi diverse briz-brizuri – cizme de cauciuc colorate, ceramică decorativă azulejos, morişti de vânt, biciclete. Rufele flutură pe sârme exact ca-n cărţile poştale, iar localnicii îşi văd de treburile lor, netulburaţi. Gasim un local mult mai intim şi plin de culoare locală pentru pranz, în care patronii-ospătari nu vorbesc niciuna dintre limbile de circulaţie, cât nici noi portugheza. Ne înţelegem amuzaţi prin semne şi cuvinte internaţionale amestecate. Mancarea e simplă şi corectă, vinul de neuitat.  Gazdele se comportă ca şi cum urmează să înceapă un lung post. Adică ne îmbuibă perseverenţi. Nota de plată ne smulge hohote isterice de râs, după un moment de tăcere mirată. E infimă!

Lisboa

Catedrala Se

tramvaiul 28

Spre seară, în recepţie la hotel, ne salută Jose. E fratele recepţionerei guralive, în vizită şi cu chef de vorbă. Cum se face că toată lumea urcă în camere, afar’ de mine?!

Jose (“joze” în transcriere fonetică aproximativă) mă ia la chestionat despre ce-am văzut şi ce ne-a plăcut şi unde vrem să mai mergem. Îi mărturisesc că vreau să văd oceanul şi îmi explică în amănunt cum se poate ajunge extrem de simplu la Sintra cu trenul şi de acolo cu-n autobus până la ocean în  Cabo da Roca sau orice altă staţiune litorală.

–          Obrigada! şi dau să mă retrag .

–          Da’ n-ai de gând să mergi şi la fado? mă întreabă cu ochi stăruitori şi cu engleza tremurătoare.

–          Ha?! fac eu luată prin surprindere.

–          Da, adică într-un local unde se ascultă fado.

–          Păi, am auzit că-i fain dar şi scump… şi mă întreb dacă o să-mi recomande cârciuma vreunui prieten.

–          A, nu-i adevarat! Venire con me, signora? – când vrea să fie extrem de convingător o dă pe italiană. Se uită la mine cu figura serioasă şi doar ochii ii sclipesc când îmi spune că mă duce el unde se cantă cel mai frumos fado de vineri seara. Privesc indecisă spre receptioneră, ca spre un arbitru. Ea dă din cap încurajator.

–          Mă duc în cameră – zic, înclinând spre o seară liniştită – şi cobor în 5 minute! – mă aud apoi strigând de pe scări…

va urma