Salutări şi tatonări de la Bruxelles


În prima dimineaţă bruxeleză, mi-am stabilit cartierul general într-o cafenea cochetă aşezată la o răspântie. De la măsuţa mea vedeam strada prin geamurile mari. În aceeaşi măsură, mă vedea şi strada pe mine, căci stăteam ca o păpuşă-n vitrină, în lumina piezişă, alburie a cerului zgârcit de iarnă. Studiam ghidul oraşului. La două, trei fraze citite, tot ridicam privirea ca şi cum aşteptam să apară ceva, acolo, afară.

Şi la un moment dat a apărut. Trecea strada, venind direct spre mine. Înalt, suplu, cu părul puţin în dezordine. Îmbrăcat prea subţire pentru vremea de afară, grăbit, dar cu privirea iscoditoare. Mi-a zâmbit prin geamul care ne despărţea. Sincer şi cald. Am rămas nehotărâtă, cu jumătate de zâmbet pe buze, dar cu ochii încălziţi pe de-a întregul ca de-o rază de soare primită în faţă. Şi cu ceaşca de ciocolată, în aer. Arăta a italian, mi-am spus. În orice caz, nu belgian, era prea brun şi hlizit. Şi n-apuc să mai răsfoiesc trei pagini din ghid, în căutarea unor obiective, când uşa cafenelei se deschide şi italianul meu intră sigur pe el, salută familiar şi cu accent (ah, am ştiut eu, am ştiut!) şi se îndreaptă fără ezitare spre masa mea. Bonjour. Permiteţi? Şi zâmbeşte cu toţi dinţii, ca la cinema. Rămân perplexă, dar indignarea nu-mi reuşeşte. Mă bufneşte râsul. Un râs sincer şi sănătos. Îl poftesc să şadă, conversaţia se leagă. Aleg engleza, numai aşa, de-a naibii, dar el n-are treabă, turuie relaxat, cu accentul şi naturaleţea inconfundabile ale italienilor. A-ttra-ver-sia-mo, îmi vine în minte fugitiv.  Nici măcar nu poţi să te superi. Nu e tupeu, e francheţe, e parcă mai cinstit să fie aşa, decât ipocrit. Oricum toţi vor/vrem acelaşi lucru. De ce preferăm să ne minţim că n-ar fi aşa?

Vorbim despre vremea rece şi umedă de-afară, despre ciocolata şi berile locale, despre civilizaţie. Vorbim. Iar din ochi ne scanăm reciproc încântaţi. Din priviri ne transmitem cu totul şi cu totul alte mesaje. E o joacă şi-o veselie şi-un cântec între noi, imperceptibile pentru ceilalţi. Jack, aşa-l cheamă, că nu e chiar italian-italian, se ridică şi zice la un moment dat „Andiamo, signora!” Mă înfofolesc grijulie şi ieşim. Lui nu i-e frig? Nu i-e, s-a obişnuit. Şi mergem vorbind tare (el) – Guarda qui, guarda la… se opreşte în loc de câte ori vrea să-mi arate o clădire care-i place. E inginer şi ştie destule despre arhitectură cât să-mi devină şi mai simpatic. Şi mergem, şi luăm şi-un pic metroul ca să scurtăm. Apoi, iară pe străzi. Îmi arată piticania de statuie, devenită nu prea se ştie cum, vedetă şi simbol al oraşului. E un bronz amărât, înalt de-o şchioapă, suit pe-un postament la colţul unei străzi şi îngrădit de ditamai gardul din fier forjat. Există şi o variantă feminină, ascunsă printre cârciumi şi cafenele, într-o firidă, cu grilaj zdravăn, de asemenea. Nici ea nu mă impresionează, astfel încât declin invitaţia de-a vedea şi varianta canină. Mai există şi alte variaţiuni? Nu. Ok, e deja suficient.

Jeanneken piss

Jeanneken piss

La catedrale, biserici nu zic pas. Năvălesc cu entuziasm în tot ce-mi iese în cale. Unu la mână, că e mai adăpost şi mai cald decât în burniţa de-afară. Doi, pentru că întotdeauna m-au atras prin atmosfera interioară. Mereu sunt curioasă să aflu dacă va fi una calmă, serenă, înălţătoare ori una misterioasă, cu jocuri de lumini şi umbre înşelătoare şi figuri de sfinţi care-ţi dau fiori. Am întâlnit şi, şi. Jack era caraghios cum îşi lua când intra o mutră serioasă şi întindea peste piept nişte cruci largi cu degetele întinse, înmuiate simbolic în apa sfinţită. Pe parcurs îşi mai uita evlavia, când începea să şuşotească din ce în ce mai tare despre statui, ornamente ori alte comentarii. N-a ştiut să-mi spună cine e Sfânta Gudule, a cărei statuie am admirat-o îndelung. O să cercetez. Din Sf. Nicolas, mai că nu ne-au dat afară din cauza crizei de râs care ne apucase. Pur şi simplu nu ne-am mai putut abţine după ce ne-am auzit tălpile ude scârţâind pe podeaua netedă, la unison, în liniştea monumentală. Am ieşit scuturându-ne de râs.

Notre Dame du Sablon

Notre Dame du Sablon

catedrala St Michael&St Gudule

catedrala St Michael&St Gudule

Grand Place. Ploaie şi vânt. Coafura nu rezistă şi nici nervii nu ştiu cât mă mai ţin. Încerc să fotografiez clădirile celebre care-şi etalează opulent stilurile arhitectonice şi decoraţiunile. Prin burniţă, iese o imagine aburită şi tristă. Jack ridică neputincios din umeri. Apoi mă ia împăciuitor de după umeri şi mă poartă mai departe.

în Grande Place încă trona bradul de Crăciun, despodobit

în Grande Place încă trona bradul de Crăciun, despodobit

Am mers în lungul Rue Neuve, cea mai lungă stradă pietonală, străjuită de toate magazinele ştiute şi neştiute de haine, cosmetice, accesorii, suveniruri şi câte şi mai câte. Lume pestriţă, tineri, turişti. Babel. Am mâncat gaufre parfumate, cărora nu le puteai rezista. Am rătăcit pe străzi cu nume complicate, care ar fi putut fi totuşi mai simple dacă edilii s-ar fi hotărât la o singură limbă. Cum însă, oficiale sunt două, chiar trei limbi, denumirile sunt, pe măsură, multi-lingve şi năucitoare.

rue Neuve

rue Neuve

N-am avut noroc la Muzeul Ciocolatei. Era închis temporar.

Şi Gare Centrale. Credeam că o vizităm doar, dar mă trezesc târâtă la un ghişeu de unde obţinem două bilete. Şi, hai fuga, că avem noroc. Unde, noroc înseamnă cinci minute până la plecarea trenului. Mergem să vizităm Bruges pentru că e atât de frumos încât e uşor de suportat chiar dacă vremea e urâtă, după spusele lui Jack.

Trenul aleargă lin peste câmp şi o ploaie măruntă zornăie pe geamuri. Noi vorbim, vorbim…

 

Salutări de la Bruxelles


Am plecat spre aeroport într-una dintre puţinele dimineţi (dar ce zic eu puţine? Cred că singura!) fără ceaţă ale acestei ierni. Piticul meu responsabil cu frica de zbor care  jubilase până în ajun, ţopăise bezmetic şi-mi împuiase urechile cântând fericit „ o să fie ceaţăăă, n-o să plece avioooonul, se va anula zboruuul!” acum agoniza horcăind, în timp ce se ţinea strâns cu mâinile de glezna mea. Poate că lumea, în aeroport credea că şchiopătez din cauza valizei incomode de tras/împins, ori din cine ştie ce motiv medical, însă eu, târam, ca pe-o ghiulea de ocnaş, piticul care mai sughiţa din când în când „o să ne prăbuşiiiim!” şi-mi dădea fiori pe şira spinării. De voie, de nevoie am urmat procedurile şi-am ajuns cât ai zice peşte (cum s-or văita unii că sunt cozi peste tot şi dezorganizare nu ştiu, mie mi s-a părut că am trecut prea repede) în interiorul de autobuz ponosit al aeronavei cu siglă albastră. Pff, nu mai au revistă lunară, cu articole despre destinaţiile lunii şi nici însoţitoare drăguţe.  Mă ţineam strâns de mânerul din dreapta şi de cartea mea de pe genunchi. La o adică, îmi ofereau aceeaşi siguranţă. Şi-am decolat. Şi avionul a luat acea curbă stupidă şi strânsă, c-o aripă-n jos şi una în sus, la care eu mă nimeresc mereu în jos, astfel încât să văd pământul de-a berbeleacu’. Oricât aş feri privirea sau aş închide ochii, tot apuc o fracţiune de secundă să înregistrez imaginea cu pricina. Bleah!

Şi-apoi, direcţia, vest. La Bruxelles, pilot! cum ar veni. Despre restul drumului nu pot să mă plâng, a decurs banal, cu micile zdruncinături, aşa-zise normale, la care numai eu săream ca arsă, cu ochii cât cepele, căutând îngrozită un punct de sprijin, în timp ce toţi ceilalţi picoteau nepăsători. Am şi aterizat cu nelipsitele aplauze neaoşe din fundul avionului. La picioare-mi se desfăşura însăşi capitala Europei.

Primitor oraş, Bruxellul. Spun asta pentru că pe mine m-a preluat un prieten din uşa aeroportului şi mi s-a părut c-am ajuns cât ai clipi în centru. Altfel, poate c-aş mai bâjbâi ş-acum după ieşire, după un autobuz ori un tren, naiba ştie.

Bruxelezii habar n-au ce-s ăia câini vagabonzi, ăsta e un fapt, însă încurajează iepuri drăgălaşi să crească şi să se înmulţească pe răzoare. Treaba lor. Când i-or copleşi şi le-or roade toate alea, să nu se plângă, căci imediat or să apară alde „Patru lăbuţe şi două urechiuşe” să-i apere p-ăştia micii, cu drepturile lor.

Am stat undeva în Ixelles, sau aşa ceva, oricum într-un cartier frumos, cu case vechi, din care ajungeam pe jos în mai puţin de o oră în buricul târgului. Ce să spun, era o plăcere să mergi pe străzile curate şi frumos aliniate, căscând gura la casele cochete. Nici nu băgam de seamă când ajungeam dintr-un loc în altul. Sincer, mi se părea mereu că mă plimb printr-un decor de film, printr-un oraş de jucărie pe care acum-acum nişte oameni o să-l demonteze şi-o să rămână în loc pustiu sau un oraş banal, urât, murdar. Dar, nu. Oraşul e viu şi bine aşezat. Vechi, impecabil conservat. Cosmopolit şi informat dar în acelaşi timp, relaxat şi simplu.

Ca şi estetică, pe mine m-a uns pe suflet. E suficient de serios şi ordonat cât să-mi satisfacă nevoia de armonie şi simetrie dar şi cu destule detalii frumoase, ieşite din tipar, extravagante uneori, ca să-mi satisfacă nevoia de nebunie şi de joacă. Detalii, ăsta e cuvântul cheie. Mi-am lungit şi sucit gâtul ca o girafă, tot cu ochii după amănunte Art Nouveau, după câte-o cornişă, o scară, un pervaz, un vitraliu. Ochi să ai.

Mi-a plăcut în mod deosebit că toate clădirile, fie ele noi şi moderne, fie vechi, au ferestre multe şi mari. Asta înseamnă camere luminoase şi aerisite, mi-am zis. Dar, pe de altă parte, pus alături de faptul că au în acelaşi timp şi uşi de acces înguste, scări strâmte, în formă de melc şi, în general, spaţii mici de serviciu am înţeles că duce la o altă particularitate, anume că orice mutare sau achiziţie voluminoasă se face prin exterior, pe ferestre, cu lifturi ori macarale speciale. Am văzut două sau trei acţiuni de gen. Interesant şi eficient. Mă gândesc însă că n-o fi tocmai ieftin să chemi macaraua toată ziua, bună ziua. Ce succes trebuie să aibă mobila dezasamblată, gen Ikea.

Cel mai bine am observat oamenii în Gara Centrală unde, cu sau fără treabă, m-am tot perindat. Cum îi zice şi numele, gara e chiar în buricul oraşului. Cam ca la noi, aşa. Dar e singura asemănare. Altfel, Gare Centrale e o gară tinerică (construită după ww2) şi destul de mică, cu doar 6 linii, amenajate subteran, ceea ce-i dă un aer de staţie de metrou mai mare. Dacă spun că-i construită după planurile lui Victor Horta, în stil Art Nouveau, se înţelege de ce mi-a plăcut în mod deosebit. În plus, la orele după-amiezei, am putut să-mi fac o idee despre bruxelezi şi vizitatorii lor, numai luând aminte la fojgăiala din sala principală.

simbolurile aurii se găsesc încrustate pe pardoseală, prin toată sala; panourile cu touchscreen sunt un soi de "mersul trenurilor" la îndemână pentru călătorii care vor să se informeze exact ce trenuri au la dispoziţie

simbolurile aurii se găsesc încrustate pe pardoseală, prin toată sala; panourile cu touchscreen sunt un soi de „mersul trenurilor” la îndemână pentru călătorii care vor să se informeze exact ce trenuri au la dispoziţie

Am văzut oameni simpli, nepretenţioşi. Grăbiţi sau relaxaţi, toţi aveau un fel de politeţe, vizibilă în gesturi, în mimică, în vorbă, ceva în genul curtoaziei de provincie, născută din bun simţ educat şi respect. Pe scurt, parcă nu-şi erau complet străini, unii altora. Am văzut bărbaţi cu pălărie, doamne elegante, tineri extravaganţi, negrese superbe. Am văzut un tânăr suflându-şi nasul în batistă de bumbac (cine mai are aşa ceva în ziua de azi?). Am văzut studenţi modeşti şi serioşi, turişti solitari şi un preot (sau călugăr?). Fără excepţie, toată lumea aruncă gunoiul la coşurile selective. Am văzut delegaţi din toate ţările lumii, mai mult sau mai puţin buimaci, târându-şi valizele pe peroane şi pe stradă (mai ales în Cartierul European, zona din vecinătatea clădirilor UE –Consiliu, Comisie, Parlament, etc). Într-un părculeţ central, am văzut adolescenţi ascultând muzică şi hlizindu-se – nu fumau, mâncau nişte bomboane colorate (sper că nu erau pastile halucinogene!!). Am văzut biciclişti (nu aşa de mulţi, totuşi, din cauza vremii reci) şi joggeri matinali sau nocturni. Am văzut poliţişti (şi poliţiste!) călare pe cai frumoşi, în parcuri ori chiar în centru. Am văzut cerşetori şi homeleşi aciuaţi pe te miri unde, dar în număr mic. Am auzit un ţigan cântând la vioară în faţa gării, un tango – Por una cabeza.

Oricui m-am adresat în engleză, mi-a răspuns amabil, tot în engleză. În rest, mi-au împuiat urechile cu franceza, ori mai rău, cu neerlandeza lor. Sunt un popor vorbăreţ, fără discuţie.

Au verdeaţă multă, fie că sunt parcuri, fie copaci, arbuşti printre clădiri. Cam ca şi la noi. Doar că diferenţele între ce înţeleg ei prin spaţiu verde şi ce ştim noi, sunt notabile. De pildă, aleile din parcuri nu sunt asfaltate (şi de fapt, asfalt am văzut mai mult pe şosele, căci trotuarele, zonele pietonale şi multe străzi sunt pietruite), ci sunt făcute dintr-un fel de amestec de nisip şi pietriş mărunt. Asta mi-a plăcut. Însă felul în care tund şi frezează copacii nu m-a încântat. În multe situaţii, se ajunge la un perete/gard de copaci lăsaţi să crească doar bidimensional şi legaţi între ei. Ai senzaţia că au fost feliaţi ori că sunt băgaţi la presă. Ciudat.

parc Bruxelles, cu perdele de copaci mutilaţi. poate vara or arăta frumos...

parcul Bruxelles, cu perdele de copaci mutilaţi. poate vara or arăta frumos…

Despre curăţenie n-am să insist, e deja ştiut, cred. M-am plimbat zilnic, pe ploaie şi fleşcăială, în cizme gri şi paltonaş alb şi m-am întors intactă. Dimineaţa mă trezea zgomotul insistent al maşinii de curăţat strada şi/sau trotuarul, imediat după fâşâitul discret al maşinii de gunoi.

Pe cât mi-a permis lumina slabă şi atmosfera ploioasă, am fotografiat tot ce mi-a ieşit în cale (atunci când logistic era posibil. Cu umbrela într-o mână, harta în alta, o gaufre în alta şi camera foto în cealaltă e destul de greu, credeţi-mă).

parcul Cinquatenaire, Muzeul de Arme şi Istorie Militară

parcul Cinquatenaire, Muzeul de Arme şi Istorie Militară

acelaşi parc Cinquatenaire, Arcul de Triumf. lângă copac, băieţelul nu face pişu, îi potriveşte maică-sa mai bine casca pe cap

acelaşi parc Cinquatenaire, Arcul de Triumf poleit de singurele raze de soare văzute. lângă copac, băieţelul nu face pişu, ci îi potriveşte maică-sa mai bine casca pe cap

Palatul Regal

Palatul Regal

cel mai înfricoşat leu pe care l-am văzut

cel mai înfricoşat leu pe care l-am văzut

alee înspre Gara Luxemburg; în dreapta, Parlamentul UE

alee înspre Gara Luxemburg; în dreapta, Parlamentul UE

maşini lăsate la încărcat. ca telefoanele peste noapte

maşini lăsate la încărcat. ca telefoanele peste noapte

artă stradală, undeva în apropierea Senatului Belgian

artă stradală, undeva în apropierea Senatului Belgian

pista de skate/biciclete/role

pista de skate/biciclete/role

vedere din Mont des Arts; în zare, turla Primăriei, în prim plan, ploaia exasperantă

vedere din Mont des Arts; în zare, turla Primăriei, în prim plan, ploaia exasperantă

Vacanţa la care visam


la EgeeE cald şi praf în Bucureşti. Evadarea în Grecia soseşte la momentul potrivit. Bagaje, pregătiri, nerăbdare, pornire înaintea răsăritului. Drum lung şi monoton prin Bulgaria cea verde şi pustie. Şi în sfârşit, marea! O vedem mai întâi la Salonic în port. Strălucitoare şi arogantă. Cu mii de ambarcaţiuni, cu furnicar de oameni şi oraşul panoramic aşezat în amfiteatru. Cu leandrii înfloriţi şi portocali înfructaţi foşnind pe la mal.

Continuăm drumul printre dealuri şi păduri şi stânci până departe, într-un loc ferit. Nici staţiune, nici oraş, nici hoteluri, nici magazine. O vilă pe malul mării, într-un golf albastru. O tavernă alături. Flori în exces, de toate culorile şi linişte grea. Atât.

Camerele sunt răcoroase, mari şi dotate cu balcon generos, umbrit. Printre perdelele care fâlfâie artistic se vede marea întâlnind cerul la orizont ş-un frunziş de măslin. Perfect. Arunc bagajul şi o zbughim la tavernă. După primul pahar de vin alb aromat “perfect” se transformă în “mai mult ca perfectul”… Ne serveşte Manolis, unul dintre băieţii familiei care ţine taverna. 19-20 ani, înalt, par ondulat, privire deschisă, alură sportivă, ţi-l şi închipui echipat, gata de olimpiadă…

După-amiaza încercăm şi apa. E limpede-cristal şi răcoroasă doar atât cât trebuie. Nu sunt alge, nici scoici, nici  alte vietăţi deranjante. E ca o piscină sărată şi uriaşă, cât tot golful, toată numai pentru noi. Înot departe, lacomă şi dornică să-mi astâmpăr setea de libertate pe care ţi-o dă alunecarea uşoară prin apă. Plutesc, mă scufund, înot. Mă întind la soare pe prosop şi mulţumesc în gând lui Dumnezeu că m-a lăsat să ajung şi aici. La un braţ distanţă sporovăiesc prietenii. La mii de ani lumină au rămas problemele şi grijile.

Dimineaţa mă trezesc în gângurit de guguştiuci şi, vag, pe fundal, foşnetul mării. În timp ce-mi sorb cafeaua, din balcon, cuprind cu privirea măslinii argintii, leandrii roz şi încă alte flori portocalii neidentificate, palmierii ca nişte ananaşi uriaşi, fâşia de nisip şi  marea bleu-turcoise. N-am altă grijă decât să-mi aleg costumul de baie şi rochia de plajă. Să nu uit să iau cartea de pe noptieră şi sticla de limonadă. Deja mi-e poftă de calamarii şi creveţii pe care-i voi comanda la prânz. Şi de umerii bronzaţi ai lui Manolis care îi va aduce zâmbind… Ah, să nu greşesc să comand umerii sau să poftesc zâmbetul sau să bronzez calamarii !

După două zile am pierdut deja şirul calendarului sau importanţa orelor. Ne orientam după soare, după setea şi foamea organismului sau după nevoia de somn. Nu există program pentru nimic. Fiecare face ce vrea, când vrea. Ne întâlnim unii cu alţii, ba pe plajă, ba la umbra terasei, la masă, ba la o plimbare de seară spre satul învecinat. Discuţiile sunt lejere, atemporale, impersonale, ca şi cum ne-am fi rătăcit identităţile. Glumeţul grupului ne spune bancuri vechi, arhicunoscute la care râdem cu poftă şi entuziasm. Nimeni nu se supăra pentru nimic. Ne trecem cu vederea orice cusur. Probabil ne pun ceva în băutură …

In seara cu meci de fotbal, mergem la tavernă să solidarizăm cu gazdele şi să bem o carafă, două din vinul casei licoros şi uşor. Din păcate, echipa favorită nu face mare brânză… De la mic la mare, grecii noştri se bosumflă. Bine că nu ne-au găsit nouă vreo vină! Ba, dimpotrivă, aş spune. Tânărul Manolis, care o rupe pe englezeşte cât de cât, ni se alătură la o bârfă post-meci. Din vorbă-n vorbă, timpul trece. Singura fumătoare din grup rămâne fără ţigări. Manolis se oferă să mergă să cumpere din sat, de la singurul bar deschis. Ar fi 2-3 km, dar el are un scuter.

Mă ofer să-l însoţesc. Şoseaua urcă şi coboară, şerpuind pe conturul falezei. Marea e cuminte şi oglindeşte frumos luna aproape plină, aurie ca un bănuţ norocos. În viteza lejeră a scuterului, prind miros de iasomie sau caprifoi de pe marginea drumului şi încă o aromă amăruie dinspre părul cârlionţat al grecului pe care, cine-ar fi crezut, îl am în braţe. Dinainte pe şeaua motoretei. Încercasem să mă ţin decent cu mâinile uşor deasupra taliei, lateral şi nu prea strâns. Dar cu zâmbet larg, mi-a petrecut mâinile peste abdomenul lui şi-a rostit câteva cuvinte în greceşte. De încurajare, presupun… La întoarcere, n-aştept invitaţie specială şi mă lipesc strâns şi cu nădejde de spatele zvelt, iar cu palmele verific cele 6 pătrăţele de pe abdomen. Hmm, sunt la locul lor. Ne oprim în cel mai înalt punct de pe deal, de unde ni se desfăşoară panorama golfului întreg. “Look!” zice Adonis…aaa, am vrut să zic Manolis, şi-mi arată cu mâna, mândru ca un stăpân pe moşia lui. Clasic, luna întinde cărare de aur pe mare, până la mal, în dreptul nostru. Taverna licăreşte ascunsă printre pini. Se aud greieri şi niciun alt zgomot nu le bruiază cântecul. Stau nemişcată, fără să mă desprind şi oftez din tot sufletul. “What?! You are sad…” se miră grecul şi zâmbeşte duios, întors către mine. Îmi dă părul după ureche ca unui copil şi zice ceva pe limba lui. Îi zâmbesc strâmb şi el râde cu dinţii albi sclipind în lună. Râd şi eu fără să ştiu de ce. Când îmi rătăcesc degetele prin părul negru încurcat, în timp ce ne sărutăm, văd cum deasupra atârnă grele stele mişcătoare dintr-o galaxie necunoscută…

Gaşca se sparge la tavernă şi ne retragem fiecare către camere. Toţi doi câte doi, eu singură, în urmă, cu gândul la îmbrăţişarea din vârful dealului… Dar în poarta vilei, m-aşteaptă o umbră cu zâmbet promiţător. Mă ia de mână şi mi se uită în ochi adânc-adânc, căutând un răspuns pe care cu siguranţă buzele ar fi refuzat să-l dea. Dar pe  undeva pe-acolo, l-a găsit scandat din inimă “Da! Da! Da!”

Camera, în întuneric pare decor de film, cu luna luminând prin ferestre, cu perdele unduind, cu patul mare alb ireal şi valurile foşnind pe fundal.  Manolis are gust sărat-amărui ca apa Egeei şi piele netedă şi voce joasă când înşiră vorbe absolut necunoscute. Mâinile calde nu se grăbesc şi bine fac. Gura însă e mai lacomă şi mai nerăbdătoare. Trântesc cu zgomot uşa-n nas raţiunii şi plonjez fără reţineri în apa adâncă şi necunoscută. Grecul să se descurce! Şi se descurcă. Ori a învăţat temeinic ori are vreun talent înnăscut. Navigheaza atât de bine la cârma corăbiei mele, încât mă întreb dacă nu ne-om fi cunoscut într-o altă viaţă.

Rămân trează, cu-n zâmbet pe buze, până târziu spre zori când, sub adierea răcoroasă care intră dinspre mare, Manolis caută prin somn şi se adună spre mine. Îl acopăr matern cu cearşaful şi adorm şi eu c-un oftat.

plaja Halkidiki

taverna

Despre băi şi îmbăiere. Hungarian style


DSCF4084mDacă în alte rânduri n-am avut fie timp, fie suficiente informaţii, de data asta eram hotărâtă să nu mai ratez băile termale budapestane. Sunt multe, mai mari şi mai mici, care mai de care mai atrăgătoare. Şi, deşi gazdele ne-au oferit referinţe despre băile Rudas, nişte băi turceşti, mai vechi pe care le frecventau, noi am ales Szechenyi, un complex relativ recent renovat, mai popular, despre care ne informasem dinainte. În ciuda pregătirii, aveam să constatăm, nicio socoteală nu se potriveşte însă cu realitatea de la faţa locului.

Am vrut să năvălim în bazinele cu ape termale la prima oră, a deschiderii, adică, 6. Hai, 7, că aveam de parcurs naveta cu trenul, cale de 30-40km. Dar nu ne-a ieşit figura, căci sâmbătă dimineaţa, Octavian şi Anna au pregătit un adevărat festin – mic dejun bogat, chiar opulent, închinat gospodăreşte cu palincă handmade şi asezonat cu taclale şi cafele. Bătea de 9 şi încă eram la masă. Cu chiu cu vai, ne-am urnit. Tranca-zdranca, pe tren, vreme de 50 minute şi apoi cu tramvai şi metrou ( altele decât în prima zi) eram ajunşi în parcul Városliget.

sursa foto trekearth.com

sursa foto trekearth.com

Trebuie să fac o paranteză şi să spun că am folosit tronsonul de metrou M1, cel mai vechi din oraş şi din europa continentală. Această linie este un muzeu, practic. Trenul şi staţiile sunt de dimensiuni mult mai mici decât celelalte, totul străluceşte de curăţenie şi este perfect întreţinut şi supravegheat. Vagoanele sunt în mare parte confecţionate din lemn, la fel şi finisajele staţiilor, dând impresia că ai pătruns într-o lume a jucăriilor.

Revenind, la subiect, am părăsit frumosul metrouaş şi am ieşit la suprafaţă chiar lângă clădirea impunătoare a băilor Szechenyi, ea însăşi un monument arhitectural şi istoric. A trebuit să-i dăm ocol până să nimerim intrarea potrivită pentru accesul la zona vestiarelor individuale. Ei le spun cabine. Şi nici nu-i rău, căci dacă vestiar te duce cu gândul la un loc degajat, destinat schimbării hainelor, în schimb cabina te face să te gândeşti la o incintă mititică, un spaţiu zgârcit, la limita claustrofobiei. Şi exact aşa e. Ca o cabină telefonică de pe vremuri, un closet economicos sau o debara meschină. Am primit una singură. Iniţial, ne-am bucurat, că ce simpatică a fost casiera şi ne-a înlesnit economisirea câtorva HUFi, dar mai apoi am ajuns să credem că şi-a râs de noi şi a profitat de graba şi entuziasmul nostru. Inutil să mai încerc să explic de ce nu ne-am schimbat pe rând. A fost un exerciţiu amuzant de contorsionism combinat cu înghionteli pe înfundate.

Mai trebuie spus că în afara cabinei private sau a dulapului în vestiarul comun nu primeşti absolut nimic în preţul biletului de intrare. Asta se poate intui încă din holul recepţiei unde tronează o tarabă cu prosoape de vânzare. Se mai comercializează costume de baie, şampon, săpun şi alte accesorii. Deci nimic din toate astea nu vei găsi în vestiare, la duşuri ori toalete. Practic, condiţiile sunt asemănătoare cu acelea de la ştrand: fiecare pe cont propriu.

În costum de înot, papuci de plastic şi cu prosoapele personale pe umăr am ieşit curioşi în curtea interioară care zvonea de glasuri şi clipocit de apă. Aici am găsit cele trei bazine cu apă termală care, prin calităţile lor uimitoare, fac să pălească orice alte neajunsuri. Într-un capăt se află un prim bazin circular cu apă caldă, la 30-32 de grade şi felurite dispozitive dinamice. Apa bolboroseşte în anumite zone, în altele ţâşneşte în jeturi concentrate sub-acvatic, ori curge în perdea numai bună pentru masajul cervical iar la mijloc se învolburează într-o curgere spiralată, astfel încât te poţi lăsa în voia undelor care te poartă în cerc, iute-iute, ca şi cum ai fi o rufă într-o maşină de spălat gigantică. Lumea se veseleşte în vâltoare, ori se bucură de masajul susţinut al diferitelor jeturi. Apa caldă nu te lasă să simţi frigul de afară. Cumva, inexplicabil, nici când ieşi din bazin nu simţi răcoarea decât ca pe-o briză. În continuare se află un bazin mare, dreptunghiular, cu culoare de înot. Apa este ceva mai răcoroasă dar, dacă nu eşti pregătit nu ai şansa să o încerci. Într-o gheretă, pe margine, pândeşte un băiat vigilent şi te fluieră de nu te vezi când dai să bagi degeţelele în apă. De ce?! Păi după pantomima lui şi strigătele edificatoare ale altor vizitatori „şapca, şapca!” ne-am dat seama că nu aveam căşti de înot. Măcar de ni s-ar fi spus la intrare, am fi putut cumpăra, cu siguranţă, de la taraba garnisită cu de toate. Dar aşa, ce să te mai întorci, gata înmuiat?! Am zis pas şi am trecut mai departe. În celălalt capăt al curţii mai e un bazin rotund şi acoperit de vălătuci groşi de abur. Aici apa are 38-39 de grade. Adică, intri sfârâind de plăcere, precum în cada de-acasă. Şi te moleşeşti ca o cârpă. Se stă pe margine, de jur împrejur, pe trepte de piatră poziţionate la mică adâncime sub apă sau se pluteşte în derivă printre aburi. I-am recunoscut şi pe bătrâneii pomeniţi de toată lumea care joacă şah într-un colţ, fie vară, fie iarnă. Apa e adâncă până la piept, la o adică poţi să şi înoţi dar căldura te împresoară şi te zăpăceşte aşa încât mai bine stai pur şi simplu. Se recomandă maxim 20 minute. Am ieşit şi-am luat-o de la capăt cu bălăceala în primul bazin. Şi tot aşa, până ne-am săturat de apă caldă şi ne-a ajuns foamea.

curtea interioară, bazinele

curtea interioară, bazinele

recepţia

recepţia

taraba cu de toate

taraba cu de toate

Per total, băile Szechenyi ne-au satisfăcut, nefiind prea mofturoşi din fire şi pentru că am apreciat resursa naturală incredibilă şi ştiinţa de-a o folosi şi exploata de sute de ani. Detaliile, deşi importante şi sâcâitoare, rămân neglijabile în ansamblu pentru că pot fi rezolvate cu o informare corectă. Concret: prosoape sau halat de acasă, cască de înot (se acceptă chiar şi scufia de plastic pentru duş, de la hoteluri), şampon, săpun la purtător sau contra-cost la pliculeţe, pungi de plastic pentru lucrurile ude, tot de acasă. Există 3-4 cabine de duş, mixt, cam ca la camping şi wc-uri separate, curate şi aerisite. Pe hol, cam în drum, sunt şi două dispozitive cu aer cald, gen foen. Există bar şi bufet interior, cabinete de masaj, de cosmetică şi alte terapii. Există şi un număr mare de bazine mai mici, interioare, pe care însă nu le-am reperat, fiind probabil în altă aripă a clădirii imense, circulare.

E frumos şi din cauza atmosferei civilizate pe care nu prea o găsim pe la noi. Dintre vizitatori, poate jumătate erau turişti, restul budapestani, însă toţi aveau acel bun simţ admirabil de-a păstra curăţenia, de-a folosi utilităţile şi de a respecta regulile în mod firesc şi elegant. Mi-a părut rău să-mi amintesc de recent vizitatul complex spa de la Odorhei, unde, deşi dotările erau mult superioare, turiştii se comportau mai puţin civilizat, cumva la-limita-cuviinţei şi creau o atmosferă provincială, fără ştaif, o jmechereală cu pretenţii de lux.

călare pe situaţie

călare pe situaţie

Întâi pe drumuri de fier, Budapesta


BudapestAm plecat spre Budapesta cu gânduri amestecate, adunate din poveştile de călătorie scrise de alţii mai recent şi din mai vechile-mi amintiri personale. Nu putea să fie rău decât dacă vremea ne-ar fi jucat o festă urâtă. Şi n-a făcut-o, ba dimpotrivă, a fost mai bună decât se prognozase. Iar în rest, surprizele s-au ţinut lanţ. Cele bune.

În primul rând, am ajuns rapid (plecând din Arad!), preţ de-o conversaţie mai lungă, cu ochii după soarele neaşteptat de generos care ne dădea speranţe de vreme bună. Autostrada începe după aproximativ 30 km de la ieşirea din ţară, apoi drumul e lin şi drept, perfect. Nici nu-ţi dai seama când ajungi la porţile capitalei vecine.

Budapesta, în zi de lucru, pe la prânz era aşa cum ne aşteptam, pulsa de viaţă. Nu atât de aglomerat ca la noi, cam la fel de urât şi murdar pe la periferie, mult mai organizată şi extrem de întinsă.

Prima surpriză plăcută a fost transportul în comun – nu numai că respectă extrem de strict un orar afişat în fiecare staţie, dar e şi foarte eficient structurat. Practic, cu un bilet 24 hours (în valoare de aprox 5eur) poţi străbate oraşul în lung şi-n lat fără să aştepţi nicăieri mai mult de 5-10 minute şi fără să bâjbâi în căutarea conexiunilor. Mare ne-a fost uimirea să aflăm că budapestanii sunt totuşi extrem de nemulţumiţi de regia lor de transport. În principal îi deranjează tarifele mari (cam 1 euro, călătoria) care le-au fost impuse după evaporări misterioase de fonduri, de subvenţii. Sună cunoscut? Mda. În consecinţă, călătorii încearcă să circule fără să plătească, iar controlorii încearcă să-i corijeze umblând însoţiţi de poliţie. Totul foarte civilizat, de altfel. În orice caz, faţă de jungla noastră. Şi ca să închei elogiul, mai menţionez că la tot pasul sunt afişate hărţi cu traseele tuturor mijloacelor de transport, în staţii panourile informează atât asupra orarului, cât şi a denumirilor staţiilor următoare iar în orice tramvai, autobuz, metrou sunt anunţate opririle, în scris şi vocal. N-ai cum să te rătăceşti sau să nu găseşti o adresă.

Noi, de cum am ajuns în Budapesta, am dat fuga în  Széchényi Hegy, să prindem trenuleţul copiilor în funcţiune. Ştiam că pe timpul weekendului urma să intre în revizie, aşa că voiam să profităm că e abia vineri. Până sus, la staţia de plecare, am urcat cu nu mai puţin celebrul, tramvai pe zimţi (Fogaskerekű vasút). Acesta nu e doar o atracţie turistică, ci un mijloc de transport comun, tramvaiul nr. 60, folosit pentru a scurta drumul pieptiş sau ocolitor până în punctele de interes situate pe deal – spital, şcoli, zone rezidenţiale liniştite. De asemenea îl folosesc biciclişti (au rezervat un loc special pentru biciclete în capătul vagoanelor) ori sportivi care urcă pentru a profita de aleile răcoroase şi liniştite din pădure şi a face mişcare.

în tramvaiul 60, cu zimţi

în tramvaiul 60, cu zimţi

traseul tramvaiului 60

traseul tramvaiului 60, staţii, legături

şinele tramvaiului, cu cremaliera la mijloc

şinele tramvaiului, cu cremaliera la mijloc

principiul de funcţionare, roata cu zimţi - exponat la capătul liniei 60

principiul de funcţionare, roata cu zimţi – exponat la capătul liniei 60

Şi iată-ne sus, la gară. Gyermekvasút sau Trenuleţul Copiilor (fost al Pionierilor) tocmai se pregătea de plecare, aşa că în fugă am năvălit la casa de bilete. O fetiţă blondă cu chip angelic ne-a întâmpinat cu zâmbete şi nedumeriri visavis de vorbele noastre ciudate. Nici noi nu prea ştiam ce vrem, nici ea nu înţelegea ce spunem, aşă că pas să ne lămurim. Cumva-cumva, am primit bilete. Dus-întors, dat fiind că nu ştiusem să spunem până unde am dori să mergem. Ei, şi hop în tren. Uuu-uu! Ciu-ciu-ciu… timp de două ore încheiate. Am şerpuit prin păduri desfrunzite, pe culmi însorite, prin halte minuscule salutaţi de ceferiştii-copii, pe poduleţe şi treceri la nivel cu drumuri, ba chiar şi printr-un tunel. Eram singurii călători. Echipa de controlori – trei naşi mici şi un adult – ne-a urat drum bun în limba germană şi s-a retras în celălalt capăt al trenului. Iar noi am rămas să admirăm peisajul şi micuţele gări La Hűvösvölgy, celălalt capăt al liniei, am coborât şi am aşteptat preţ de 15 minute întoarcerea locomotivei, prilej cu care am şi făcut constatarea că aceasta era fabricată la uzinele 23 August din Bucureşti. O altă surpriză plăcută. Apoi iarăşi tranca-tranca, uuu-uu! până îndărăt la Széchényi Hegy. Pe parcusul plmbării am realizat că puteam să fi coborât la Jánoshegy, pe la mijlocul distanţei şi să admirăm Budapesta din cel mai înalt punct de panaoramă, Erzsébet-kilátó, apoi să luăm telescaunul Libego (aşa cum citisem pe la Viajoa). Să zicem că am vrut să aprofundăm mersul trenuleţului şi cu asta, basta.

Poftiţi în vagoane!

Poftiţi în vagoane!

E pericoloso sporgersi! ...inscripţia e la locul ei, doar că, mai mică

E pericoloso sporgersi! …inscripţia e la locul ei, doar că, mai mică

vagonul miniatural, cu bănci de lemn

vagonul miniatural, cu bănci de lemn

linia îngustă, prin pădure

linia îngustă, prin pădure

ieşisem din tunel

ieşisem din tunel

gara terminus

gara terminus, locomotiva face manevre pentru a schimba direcţia

locomotiva

... e românească!

… e românească!

Am continuat cu metroul apoi, din piaţa Moscova, pe stil vechi (denumire la care budapestanii se pare că nu renunţă deloc), Széll Kálmán actual, până la malul Dunării, în staţia Batthyány. Trebuie spus că staţiile de metrou de lângă Dunăre sunt foarte adânci (+30m), având în vedere că subtraversează fluviul. Aşe se face că, ieşind noi la sus-numita staţie ne-am aflat în fundul unui puţ oblic din care te scoteau ori te scufundau cele mai lungi scări rulante pe care le-am întâlnit. Aproape că nu vedeai capătul dacă priveai în lungul culoarului, iar curentul te făcea oricum să cauţi să-ţi adăposteşti ochii, urechile sau ce-ai mai sensibil. Nicio coafură nu prea rezista. Şi cum ne aburcăm noi pe scara cu pricina, în timp ce mă întrebam ce se întâmplă când/dacă se blochează sistemul, numai ce mă trezesc cu o doamnă venerabilă în braţe. Şi după ea, alta. Când zic o doamnă în braţe, mă refer desigur la capul dumneaei, picioarele rămânându-i câteva trepte mai sus, deşi posteriorul, în mod nefiresc, tindea să-i ajungă tot la cap. Pe scurt, sau una peste alta, (la propriu!) s-a creat o învălmăşeală de capete, funduri şi picioare venerabile însoţită de văicăreala specifică (în atari condiţii, limba nu mai contează, pe cuvânt), învălmăşeală ce ameninţa să o ia la vale, rostogol, căci luată pe nepregătite, nu ştiam nici eu ce să ţin mai întâi – aparatul foto să nu mi se bălăngăne, pe venerabile să nu se întindă în şpagat din lumânare, ori propriile-mi picioare să nu se înmoaie de emoţie şi greutate …?

scări rulante interminabile

scări rulante interminabile

Dar în scurt timp, cu scârţâit şi sunete de alarmă, scara s-a oprit şi în megafoane au început să răsune voci care cereau calm şi atenţie. Apoi ne-am redresat cu toţii şi urma să urcăm per pedes. Dar ce zic?! Însemna să urci everestul pe trepte! Neah. Având în vedere că nu ajunsesem decât la genunchiul broaştei din înălţimea totală, am făcut stânga împrejur, am coborât puţinele scări şi am luat o rulantă paralelă. Babetele încă îşi pipăiau oscioarele ajutate de nişte salvamonţi subterani apăruţi la faţa locului, când noi eram deja sus. De la acest prim incident, cu mare atenţie am analizat în spatele cui mă poziţionam la urcarea lungilor scări! Şi, desigur, am observat butoanele de oprire de urgenţă postate de-a lungul bandei rulante, astfel primind răspunsul la întrebarea nerostită care mă frământa la început.

Iar despre alte frământări şi surprize, într-un episod viitor…